"Trecutul se mărturiseşte puternic în mine" | Dragusanul.ro

„Trecutul se mărturiseşte puternic în mine”

0 APOLLO

*

O incursiune în veşnicia spiritualităţii umane nu poate începe de la geneză, ci de la străbunii care formau „generaţiile de oameni vorbitori”, înşiruirea generaţiilor, în continuă pierdere de metafizic, o pierdere proporţională cu câştigul în civilizaţie, fiind şi punctul de pornire al tuturor celor care, în frazări diferite şi în timpuri diferite, se simţeau îndreptăţiţi la a zice: „Trecutul se mărturiseşte puternic în mine / Şi anticele rune ale zeilor / Scrise cu aurul stelelor pe cer / În frumuseţea ierbii se arată din nou”[1].

*

În toate culturile lumii, strămoşii au întâietate. Prin ei se coboară din Cer şi se urcă în Cer. Strămoşii, nu străbunii, cei din urmă fiind târzii şi începând de la un „stâlp”, prin care se abandonează calea strămoşilor şi, în baza noii identităţi, conferită de „stâlp”, se începe calea străbunilor. Străbunii durează maximum cât un popor, pe când străbunii durează cât istoria, de la începutul începuturilor, până la desprinderea neamurilor sau seminţiilor din rădăcina comună.

*

Primii oameni cuvântători au fost Blajinii, cum aveau să le spună romanii, considerându-i „genii bune”, după o confuzie etmimologică discretă, prin care „belasginii” se transformă în „belagini”, punându-se accentul pe o însuşire (bunătatea), deşi numele lor şi mai vechi era acela de Rahmani (rohmani, rocmani, rugmani), şi acesta păstrat în toate culturile lumii, inclusiv în cea ebraică şi arabă, cu conotaţia de „îndurător”, deci de „blajin”, în ciuda faptului că, în exprimarea monosilabică a primilor oameni vorbitori, RA-H-MAN însemna „oamenii Soarelui” sau „oamenii care se închină Soarelui”, şi cuvântul „man”, însemnând, mai târziu, „bărbaţi” supravieţuieşte şi în limbile vii arabe, dar şi în toponimii europene. A existat, la musulmani, chiar şi o dispută teologică, în privinţa numărului divinităţilor supreme, pentru că mult prea des se întâlnea, în versetele „Coranului”, numele „Er Rahman”, ca să nu se creadă că ar mai fi existat un dumnezeu suprem, pe lângă Alah, dar, în cele din urmă, s-a desluşit corect principala însuşire a unicului dumnezeu, cea de a fi veşnic îndurător.

*

Am susţinut, mai sus, cu suficientă fermitate, că „rahman” înseamnă „oameni ai Soarelui” („Leul” din colindele românilor), şi că „blajin”, cu dublă conotaţie, ar viza calităţile acelor oameni primordiali (prin comunicare), care erau şi „genii bune”, dar şi „genii pelasge”. Vom începe cu RA-H-MAN, cu „oamenii Soarelui”, cu „Leul” din colindele românilor, generaţiile de rahmani fiind menţionate de grecul Hesiod, care preciza că „întâia seminţie de oameni cuvântători a fost de aur” [2], şi, datorită necunoaşterii timpului şi, mai ales, a vremuirii, „neputincioasa bătrâneţe / N-o cunoşteau”[3], şi că ei, „murind, părea că-i fură somnul adânc”[4]. O generaţie de oameni care nu cunoşteau disputa şi care „convieţuiau în armonie”[5], după cum preciza şi chinezul Lao Tse, „în cântec şi dans”, deşi nu cunoşteau religia („Nici vorbă s-aducă zeilor cinstire”[6]), generaţiile acestea fiind montane, ca şi cele care aveau să urmeze mai târziu, când „mai necăjită seminţie veni pe urmă, cea de argint” [7].

*

De ce li s-a spus primilor generaţii de „oameni cuvântători” generaţii de aur şi de ce transfer eu semnificaţia spre „Leul” din colindele românilor”? Pentru că aceste generaţii, deşi nu cunoşteau timpul, au trăit pe vremea când Soarele răsărea din Constelaţia Leului, fiind închinate Soarelui[8], aşa cum şi generaţiile ulterioare, aparţinând fiecare unui alt timp zodiacal, erau închinate unor planete: Generaţia de Argint (Lunii), iar Soarele răsărea în Rac, Eroi, în Gemeni (Mercur), iar cea Bronz, sfârşită în timpul lui Moise, în Taur (Venus) – de asta distruge Moise „idolul” taur, generaţiile de Fier, în Aries (Marte), iar generaţiile din Lumea Modernă, în Peşti (Jupiter) – de asta avea Iisus semnul peştilor drept simbol pentru cei ce-l vor urma şi prevestea sosirea „omului cu ulciorul”, în New Age, când Soarele va răsări în Vărsător (Saturn).

*

Rahmanii se îngropau în cer (Lao Tse, care le cunoscuse descendenţii, avea să le urmeze exemplul), tehnica lor supravieţuind, şi astăzi, prin munţii Nepalului. Strabon povesteşte că rahmanii, „onoraţi şi socotiţi sacri” de către generaţiile de mai târziu, atunci când îşi simţeau trupurile ostenite de bătrâneţe, urcau pe stâncile din vârful unui munte şi, deşi nu cunoşteau moartea, aşteptau, întinşi pe o lespede, sosirea somnului veşnic, iar când acesta îi înfăşura, carnea şi oasele lor erau ciugulite de vulturi şi „duse” la cuiburi, „în cer”. De aici, de la urcatul rahmanilor pe munte, pentru a întâmpina veşnicia, şi de la „îngropatul în cer”, avea să apară „stâlpul”, numit, ulterior, „coloana celestă”, care cuprinde, în părţi egale, de-a lungul verticalităţii ei, şi „calea părinţilor”, şi „calea zeilor”, „zeii” fiind, de fapt, strămoşii primordiali ( „cei vieţuind odinioară, / Fii semizei ai stăpânilor zei”[9]), care, mutaţi în ceruri, capătă statutul de „tată ceresc” (Tarkit-Anu, la sciţi, Anu-Yahve – la semiţi), deşi au fost, cândva, pe pământ, „obârşia şi începutul ancestralei omeniri”[10].

*

Spuneam, ceva mai sus, că „generaţia de aur” trăia în munţi, în cadrul civilizaţiei boreale, numită, ulterior, pelasgă. De la ei, de la „oamenii Soarelui”, derivă cultul hiperborean al Soarelui, ulterior preluat de egipteni, prin felahi, care erau tot pelasgi, şi răspândit în lume, după opinia generală a filosofilor culturii, odată cu temeinicia religiilor. Adevărul este că au existat două direcţii de răspândire, spre vest şi, ulterior, spre sud, prin străbunii egiptenilor, cu numai ştiu câte sute de statuete „piromis”, pe care le-a văzut Herodot în temple, şi spre răsărit, spre care se îndreaptă, conduşi de „Marele Păstor… Enlil al Muntelui”, „oamenii Cerului” („Lu-Anu” sau „Tarkit-Anu”, adică Sfântul Cer), Enlil însurându-se ca fata unei căpetenii de pe Nipru.

*

Că miturile, misterele[11] şi religiile sunt de sorginte pelasgă şi că, în Egipt, „zeii şi-au primit numele de la pelasgi”[12], e lesne de probat, dar o voi face, tot în cadrul acestui capitol, în zilele care vor urma.

*


[1] Voluspo, 61, p. 25

[2] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[3] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[4] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[5] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[6] Hesiod, Munci şi zile, p. 46

[7] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[8] Swami, Purohit; Yeats, W. B., The Ten Principal Upanishads, Faber and Faber Limited, London, p. 5

[9] Simonide din Ceos, Veşnica trudă, în Antologia poeziei greceşti, p. III

[10] Orfeu, Către Titani, în Antologia poeziei greceşti, p. 207

[11] Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[12] Herodot, Istorii, II, L, p. 156


Comments are closed