Proză umoristică: O soacră model | Dragusanul.ro

Proză umoristică: O soacră model

COPERTA CARTE HORBOVANU

Coperta cărţii lui Constantin Horbovanu, „Înţelepciunea umorului

*

O soacră e socotită, din oficiu, o pacoste naturală pe capul nurorii sau al ginerelui. Aşa o fi, dar mai sunt şi excepţii. De exemplu, eu, multă vreme, am considerat-o pe soacră-mea o femeie „proţăpită” pe ideile ei învechite, o mamă vitregă, impusă de soartă, o emancipată în flori artificiale şi în tone de pudră. Cum am ajuns la concluziile astea? Când? Încă din Institut, când o iubeam pe fiică-sa, Aurica,viitoarea mea nevastă. La întâlnire, veneau amândouă, iar la cofetărie sau restaurant, aia „mare” consuma mai dihai decât aia „mică”. Singurele mele distracţii erau cele de la institut, unde baba nu prea avea curaj să vină.

Imediat după căsătorie, i-am spus Auricăi:

– O fi maică-ta femeie umblată, emancipată etc., etc., dar s-o văd cât mài rar, în casa noastră!

Şi pentru ca întâlnirile cu ea să fie, într-adevăr, rare, ne-am luat repartiţiile pentru Suceava, lăsând-o pe soacră-mea cu gura căscată, cât Drumul Taberei de mare.

– De ce, adică, să plecaţi la Suceava?, m-a întrebat nervoasă, în timp ce noi ne pregăteam bocceluţele. Cu mine nu puteţi sta? Am trei camere mari, frumoase…

– Doctorul mi-a recomandat cât mai mult aer curat!, minţii eu.

– Eşti beteag?

– Am un picuţ de alergie, zâmbii degajat.

– Minţi, păcătosule!

– Nu mint.

– Şi chiar ai de gând să mă laşi singură?

– Cine a zis că rămâi singură!?… Ai, doar, patru pisici!

– Dacă-i aşa, să nu vă mai prind pe la Bucureşti, nerecunoscătorule!

– Mare scârbă!…

Şi am venit toată familia, adică eu şi Aurica, la Suceava. Doi ani au durat parlamentările, tratativele de împăcare prin scrisori. După doi ani, i-a telefonat nevesti-mi că nu mai poate, şi vine s-o vadă.

– A zis că vine să te vadă?, am întrebat-o pe Aurica.

– Da.

– Înseamnă că eu pot pleca de acasă!

– De ce să pleci?

– Păi, doar nu vine să mă vadă şi pe mine!

– Lasă, că are să fie bine! Nu-i el, dracul, chiar atât de negru, cum crezi tu…

– Sper că nu va sta mai mult de o zi!

– Şi ce dacă stă mai mult de o zi? Ne e mamă!

– Ţie!

– Mie. Va sta, cât va pofti. Şi, cu asta, basta!

Tare aş fi vrut să-i plătesc „datoriile” de la Bucureşti. Neavând timp pentru bucătărie, ne invita să luăm masa la local. Dar pe banii cui? Ai lui Costică! Odată, mi-au trimis părinţii bani pentru un costum şi un sfert din ei s-au dus la restaurant. Bani de mâncare baba nu avea, dar ca să-şi cumpere inele pentru toate degetele de la mâini avea!

A sosit şi ziua mult „aşteptată”. După serviciu , eu mi-am făcut treabă pe la o şedinţă, la Casa de Cultură, astfel că Aurica a fost nevoită s-o întâmpine la gară.

– Cum să merg eu, la gară?, mă apostrofă, prin telefon, când am anunţat-o de şedinţa cu care îmi făcusem de lucru. Poate ne aduce ceva, poa­te are bagaj mult…

– Iei un taxi.

Seara, cu chiu, cu vai, m-am retras acasă, sperând, totuşi, să nu mă cert cu ea.

– Bună seara, mamă soacră! Bine ai venit la noi!

– Bine te-am găsit, Costică! Măi, da frumos te-ai mai făcut!…

– Mulţumesc pentru compliment!

– Te-ai mai îngrăşat…

– Şi Aurica a început să se mai… îngraşe…

– Am observat. Să fie într-un ceas bun!

După ce m-a pupat duhovniceşte, m-a poftit la un sfert de lichior, adus de ea, ca pentru casă nouă. În timp ce cinstea, îi admiram inelele de pe degete. Cu ele mi-aş fi putut cumpăra mobilă pentru sufragerie… Deh! Fiecare om, cu păsărică lui, numai soacră-mea, cu struţul ei.

Prea mult n-am discutat, în acea sâmbătă. Seara. Nici n-a fost posibil. Un film banal, pe care nu-l rata niciodată, o făcea să ofteze; dar şi eu, gândindu-mă la prezenţa ei, în sărăcăciosul, dar liniştitul meu cămin, oftam odată cu ea.

A doua zi, am fost trezit, de Aurica, pe la ora şapte.

– Scoală, dragă!…

– Arde!?

– Nu, du-te la alimentară!

– La ora asta?!, m-am burzului şi mi-am tras plapuma peste cap.

Duminica, sunt învăţat să mă trezesc pe la ora opt sau nouă. Somnul de dimineaţă, pentru mine, e mai dulce decât mierea.

– Scoală, Costică!, a insistat nevastă-mea. Mergi la alimentară şi cumpără ce-i scris pe lista asta!

Cu greu m-am îmbrăcat şi, înainte de a-mi lua pantofii, m-am uitat pe listă.

– De ce-ţi trebuiesc atâtea!?, am întrebat-o, arătându-i lista, plină cu denumiri alimentare.

– Mama vrea să mă înveţe o prăjitură italiană…

– Din aia, din care dă la pisici?

– Taci, să nu te audă, cumva!

O oră, mai târziu, ele s-au apucat de prăjitură, iar eu m-am refugiat la televizor. Dar nici acolo n-am avut noroc.

– Costică!, o aud pe Aurica. Ce stai, acolo? Serveşte-o pe mama cu o votcă!

Şi am servit-o, până s-a terminat din sticlă. În timpul vodcii, am şi discutat. Mai ales ele, pentru că eu… urmăream ceasul.

– Te cam uiţi la ceas, Costică!, a zâmbit soacră-mea.

– Adevărat. Aş vrea să merg la meci…

– Şi cine nu te lasă?

 – Eu!, izbucni nevastă-mea. Ce să caute el pe stadion? Acolo merg numai ăia care n-au ce face acasă!

– Nu-i adevărat, Aurico!, o auzii, atunci, pe soacră-mea.

Am înmărmurit!

– Aşa cum ţie-ţi place să te îmbraci frumos, să te machiezi, să te… aşa şi lor, bărbaţilor, le place să meargă la un meci, la o tablă, la un şpriţ, la pescuit!, continuă ea.

Eu ascultam cu gura căscată. Aurica spumega, iar soa­cră-mea, foarte calmă, continua să filozofeze:

– După atâtea ore de muncă, are şi el dreptul la relaxare…

– El are dreptul, şi eu nu!?, se răsti nevastă-mea.

– Cine a zis că tu nu ai dreptul?, zâmbi soacra cea filozoafă. Ia, îmbrăcarea şi hai, cu mine, la o plimbare, la o partidă de cască-gură, prin magazine!

Până să mai zică ceva Aurica, am şters-o, la meci, Dar, la dus, la întors, şi chiar în timpul meciului, mă frământa com­portamentul soacră-mi.

După-amiază şi seara, totul a decurs normal. Aurica s-a mai dat pe brazdă, iar purtarea mea faţă de „oaspete” a fost mai frumoasă.

A venit şi ziua de luni, după-amiază.

– Ce program ai, azi, Costică?, m-a întrebat soacră-mea, în timpul prânzului.

– Doamne, fereşte, să mai spui că iar e meci!, a intervenit Aurica.

– De unde atâtea meciuri!

– Dar nu înţeleg, de ce l-ai mai întrebat, mamă! Costică merge, cu noi, în oraş!

Am vrut să spun ceva, dar mi-a luat-o soacră-mea pe dinainte.

– Aurică, dragă, Costel e bărbat. De ce să-l târâm prin oraş? De ce să-l ducem, aiurea, pe la magazine, pe la raioanele de damă, care ne interesează numai pe noi? Ce să facă el, acolo? Să-ţi ducă trena? Noi mergem, cu treburile noastre, el rămâne, cu treburile lui… Poate vrea să meargă la o tablă, cu cineva…

– Table!, exclamă Aurica.

– Da, table.

– Dacă eu o iau într-o parte, iar el, în altă parte, atunci de ce ne-am mai căsătorit?

– În nici un caz, ca să-l ai coadă prin magazine…

– Ceea ce spui matale, mamă, e!…

– Vezi? Tu nu ştii cum să-ţi trăieşti viaţa. Dacă ar trăi săracul tată-tău, ţi-ar spune cât de frumos m-am purtat eu cu el! Se amesteca el în modă, în pălării? Nici pomeneală! Uite că, anul acesta, se împlinesc zece ani, de la moartea lui… Şi când te gândeşti că n-a suferit de nimic!… Ce om bun a fost! Niciodată nu mi-a zis măcar „Dă-te-ncolo!”. Chiar dacă se supăra sau nu-i convenea ceva, tăcea din gură. Costică are acelaşi temperament. Şi presimt că la fel are să se poarte cu tine. Aşa-i Costică?

–?…

– În privinţa asta, trebuie să mai înveţi multe de la mine, Aurico!

Am închis apartamentul şi am plecat, ele, spre magazin, eu, spre Pandele, care mă aştepta cu berea şi tablele pregătite.

Restul vizitei soacrei a decurs frumos. Ajunsese să se certe cu fiică-sa pentru mine. Pleda frumos şi convingător. Când am condus-o, marţi, după-amiază, la gară, am pupat-o din tot sufletul şi i-am spus să revină cât mai repede. Vizetele ei îmi vor face plăcere.

De la gară, ne-am reîntors, eu şi Aurica, cu taxiul. Prin dreptul stadionului, nu s-a putut abţine, să nu-mi zică ceva.

– Nu înţeleg ce folos aveţi voi, de le un meci de fotbal!…

– Vrei să spui că, de acum, nu mă mai laşi?

– Cum să nu! Şi la fotbal, şi la pescuit, te las…

– Dar voi ce înţelegeţi de la căscat gura prin maga­zine? Ce folos vă aduce?

– Câte ceva tot ne aduce…

– Vrei să spui că, şi în zilele astea, cât a stat maică-ta, ţi-ai luat?

– Mi-am…

– Ce anume?

– Lasă, că-ţi arăt, acasă!…

Şi, acasă, spre marea mea „bucurie”, a scos un braţ de pachete. Dând, la o parte, hârtiile, a scos la iveală: o fustă la modă, una pereche de cizme, una rochie de seară, una pereche pantofi de lac, asortaţi la rochie, una pălărie, una trusă de cosmetică şi altele, de genul feminin. Să leşin, nu alta! Am avut, totuşi, tăria să iau o foaie şi un creion şi să fac o socoteală. 2.412 lei!…

– Să n-o mai prind pe maică-ta, în Suceava, că-i rup picioarele!, am strigat, pe un ton suveran.

– Tu? Tu vorbeşti!? După ce ţi-a dat, întotdeauna, dreptate şi ai făcut ce-ai vrut, mai ai îndrăzneală să spui, să nu mai treacă pe la noii? A avut dreptate, atunci, la Bucureşti, când ţi-a spus că eşti un nerecunoscător!…

Am tăcut, pentru că avea dreptate.

Acum, merg la meci, când vreau, la table, când poftesc. Poate să-şi cumpere Aurica cele mai scumpe rochii, eu nu zic nimic. Zic, mă consum, dar numai în sinea mea. Ce să-i fac! Ăsta mi-e temperamentul! Seamăn cu răposatul de socru-meu!…


Comments are closed