DATINA ROMÂNILOR | Dragusanul.ro - Part 4

Ion Ghica: Nunta bucureşteană, în vremea lui Caragea

 

Mai întâi peţitorii, şi colăcerii cu aldămaş; după ei, logodnă cu arhiereu, cu diaconi, cu preoţi, cu cântăreţi, cu 1ăutari şi cu ziafet toată noaptea, până la luceafărul de zi. Cu câteva zile înainte de nuntă, dacă mirele şi mireasa erau de neam de boier, se făcea „cherofilima” (sărutare de mână) la Curte, unde tinerii, cu toate rudele lor, erau duşi cu alai, spre a săruta mâna lui Vodă şi a Doamnei, cerându-le binecuvântare.

 

Când se apropia ziua nunţii, mahalaua se împodobea cu brazi, de la casa ginerelui, până la casa miresei. În ajunul nunţii, cam după-amiază, porneau „călţunăresele”, tot cucoane alese dintre rudele cele mai frumoase ale ginerelui, în trăsuri înhămate cu armăsari de preţ. Întâia călţunăreasă intra la mireasă, purtând o căţie de argint cu flori suflate în aur, din care ieşea fum de udagaciu şi de curse; ea mai purta şi o stropitoare, din care arunca apa de trandafir, semnul curăţeniei, şi ura miresei să fie totdeauna spălată şi parfumată. O a doua călţunăreasă ducea, pe tava de argint, florile cu care se împodobeau cununiile. A treia călţunăreasă aducea o tavă cu peteală, semnul bogăţiei. Veneau în urmă celelalte călţunărese cu zece, douăsprezece tăvi încărcate cu tot felul de daruri: şaluri, giuvaere, stofe scumpe, bani, cofeturi etc. Mulţime de fete înconjurau pe mireasă şi lăutarii ziceau din viori şi din gură cântecul vechi: „Astăzi cu fetele, / Mâine cu nevestele”.

Ion Ghica şi Vasile Alecsandri, în „Luceafărul” nr. 11/1905, p. 239

 

După ce fetele deschideau boccelele şi admirau darurile, ele tăbărau pe tăvile cu peteală şi pe flori; unele împleteau cununiile: cruce întreagă pentru ginere şi cruce jumătate pentru mireasă. Celelalte desfăşurau jurubiţele de peteală, le depănau şi făceau o urzeală lungă de trei coţi, podoaba miresei, un râu de aur în care se putea ascunde copila logodită din cap până-n picioare. Din vreme în vreme, fetele trăgeau cu coada ochiului şi aruncau flori sau noduri de peteală în partea flăcăilor; aceştia le ridicau şi le aninau de fermenele; pe când fetele, ca unele ce împărţeau, îşi făceau şi ele parte, agăţându-şi la piept, în dreptul inimii, snopi de peteală.

 

După clacă, se puneau cu toţii la jocuri: de-a ineluş-învârtecuş, de-a baba-mija, de-a gaia, de-a cârpa, şi aceste se încheiau printr-o horă mare. Astfel, mireasa îşi „lua ziua bună” de la fete şi surate; iar bătrânii şi babele, bărbaţii şi nevestele petreceau toată noaptea pe ziafet, pe bere şi pe mâncare, în sunetul necurmat al lăutarilor.

 

Dar a doua zi mai cu seamă era ce era! Nunta începea chiar din zori; nuntaşii nu mai osteneau întruna, de la casa ginerelui, la casa miresei. Cununia se celebra la amiază la biserica enoriei, de unde apoi mireasa nu se mai întorcea la căminul părintesc. Ea, împreună cu mirele, se punea în trăsură cu cei care purtau gevrele şi luau la trăsură lumânările aprinse, înfipte într-o pâine. Iar dacă cununia era a se face acasă la ginere, una din rudele cele mai de aproape ale acestuia, mama, sora sau mătuşa, pleca de lua pe mireasa şi o aducea acasă la mirele ei, cu aşternut, cu zestre, cu tot. Trăsura era încunjurată de toţi flăcăii, rude şi amici ai ginerelui, care îşi cabrau caii, aducând ştire că soseşte mireasa.

 

Momentul despărţeniei de părinţi era solemn pentru mireasă, însă ea, când păşea pragul casei părinteşti, trebuia să tragă din picior pentru ca să se mărite şi celelalte fete. Obiceiul cerea ca să o podidească plânsul, în acel moment, şi lăutarii cântau:

 

Taci, mireasă, nu mai plânge

Căci la mă-ta mi te-i duce

Când a face plopul pere

Şi răchita vişinele… etc.

 

După cununie, masă mare cu zaharicale de la becerul Manolachi şi cu cofeturi de la vestitul Pascu; cu vin de Drăgăşani, cu pelin de Dealu Mare şi cu vutcă de vanilie şi pe curse. Lăutari şi horă, toată noaptea, iar în ziuă se trimiteau nunii, socrii şi nuntaşii pe la casele lor cu lăutari.

 

Acest chef, la cei de jos, ţinea trei zile, iar la boieri ţinea şapte zile şi şapte nopţi, „după legea Domnilor şi a Împăraţilor”. O nuntă se isprăvea şi zece începeau, încât Bucureştii într-o sărbătoare o ducea (Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti 1884, pp. 28-31).


Costache Pompieru, autorul „Rapsodiei” lui Enescu

Theodor Aman: Taraful lui Ionică Ochialbi

 

Taraful bucureștean al lui Ionică Ochi-Albi, înveșnicit de Theodor Aman, conține informații senzaționale, încă neluate în seamă de nimeni, în ciuda faptului că trei dintre lăutarii din acest tablou, Costache Pompieru – vioristul cu ilic roșu (al doilea din stânga), Ionică Ochi-Albi (cobzarul cu zicale) și Gheorghe Năstasi Ochi-Albi – vioristul din dreapta, cu ilic bej, au lăsat după ei partituri tipărite ale cântecelor lor inegalabile, de regulă notate de un muzician (cazul lui Costache Pompieru, cu partituri notate de Rousziski și de Carol Deker), singurul lăutar moldovean care putea să-și noteze cântecele fiind Gheorghe Nastasi Ochi-Albi (basarabenii învățaseră).

 

Cu sârba lui Costache Pompieru începe „Rapsodia a II-a” a lui George Enescu, alte piese ale lui sau ale lui Grigore Vindereu („Bătrâneasca”) și ale lui Nicolai Picu („Pasăre galbenă”, „Corăghiasca”) completând extraordinara valorificare a melosului național românesc, numită „Rapsodia a II-a”. Începutul este cel al „Sârbei lui Costache Pompieru” (o puteți asculta de la minutul 12 și 45 de secunde, încolo, în concertul „Cântecele Unirii” – concertul recuperator al trupei „Zicălașii”, numit „Cântecele Unirii” – voi reactualiza concertul, ca să vă convingeți singuri).

 

 

Cine este Costache Pompieru, vioristul care a compus și „Cântecul lui Bujor”, notat de Rousziski, și sârba preluată de George Enescu, după ce era publicată, în 1860, de către Dimitrie Vulpian, în „500 de hore românești”, drept „Sârba Pompierilor”? Este fratele mai mare al lui Ionică și al lui Gheorghe Ochi-Albi, și, deci, fecior al lui Năstasi din Botoșani, care, pe la 1850, făcuse albeață la ochi, și nepotul vestitului lăutar „Suceavă”, de la 1774-1810, conform lui Ubicini, și care se numea, de fapt, Ion Angheluță din Suceava. Năstase și-a făcut propriul taraf abia în 1810, dar la Botoșani, pentru a nu concura cu taraful tatălui său, Ion Angheluță având, în Suceava, o concurență puternică, din 1774, în taraful lui Vasile Pletosu din Pintig, care, în 1802, cânta la sărbătoarea breslelor din Suceava, folosind, împreună cu fiul și ginerele său, vioara, cornul englezesc și clarinetul (descrierea evenimentului, în colecția de documente „Suceava – File de istorie”, realizată de Arhivele Statului din Suceava).

 

Precum Năstasi, odinioară, cei trei feciori ai lui, Costache, Gheorghe și mezinul Ionică, s-au mutat la Iași, în 1852, unde și-au făcut propriul lor taraf. Ulterior, adică după 1860, aveau să plece, odată cu Curtea Domnească, la București și să se impună, deși aveau în basarabenii Ciolacu și Dinicu o minunată concurență. Costache Năstasi Ochi-Albi avea să fie cunoscut drept Costache Pompieru încă din perioada ieșeană.

 

În 1852, după ce rușii și turcii s-au retras din disputa pentru principatele dunărene, asigurarea ordinii fiind făcută, prin decizia Puterilor Garante, de către austrieci și polonezi, un ofițer polonez (numele îl găsiți în scrierile din tinerețe ale lui Odobescu) a organizat serviciul de pompieri în capitala Moldovei, adeseori fiind văzut pe tulumbă chiar și în halat de casă. Pompieria face să crească adrenalina (știu asta, din perioada serviciului militar), iar Costache Ochi-Albi, care deja compusese „Cântecul lui Bujor” (doar haiducul Pietraru își compunea singur cântecele, plătind lăutarii să le învețe și să le răspândească – spune Odobescu), s-a înscris printre voluntarii polonezului și, de aici, porecla și aparentul nume de mai târziu.

 

Ofițerul polonez avusese și el o întâmplare cu Bujor (socrul lui Darie, haiducul din Marginea bucovineană), care îi aținuse calea pe la Târgu-Frumos și i-a luat toți banii. Apoi, întrebându-l cine e, pentru că i se părea cunoscut, darie îi… dăruiește 5 monede, din punga pe care i-o luase, pentru că pompierul-ofițeri salvase de pârjol și casa surorii lui din Iași – cât și dacă a primit și Costache Ochi-Albi zis „Pompieru”, care participase la salvarea casei surioarei haiducului Bujor încă nu am aflat. Dar un lucru vreau să-l subliniez: în spatele oricărui cântec național românesc demn de neuitare, dar îmbrâncit în uitare chiar de către români, se află câte o tulburătoare poveste de viață și de creație. De aici ideea de a începe, cu „Zicălașii”, fonotecarea altor 300 de cântece vechi naționale, cu un film document, în care să spunem cât știm din povestea fiecărui cântec sau lăutar, precum și a celor care le-au notat, ca să nu se piardă – în mare majoritate, germani.


Stricarea cântecelor românilor prin folclor

 

Dincolo de suficienţa culegătorilor de folclor, inclusiv interpreţi, care au introdus, cultivat şi transformat în dogmă „cules di la mamuţa di pi prispî”, cu consecinţa nătângului concept al „vetrelor folclorice”, pe care le „salvgarează” unii, există cântecul românilor, din ce în ce mai stricat, dacă nu cumva pierdut cu totul. Şi am să pornesc demonstraţia de la una dintre bijuteriile muzicale ale legendarului Grigori Vindereu, „Hai, raci cu nădragi!”, cântec impecabil (l-au cântat „Zicălaşii”, când au fonotecat din Colecţia „Musa Română”), compus, şi ca melodie, dar şi ca text, de inegalabilul făcător şi interpret de cântece sucevean. „Hai, raci cu nădragi!”, satiră la adresa modei nemţeşti, se cânta, în Bucovina, mai ales între anii 1870-1890, când românismul deja se purta ca o fudulie. Textul lui Vindereu era gândit şi scris cursiv, într-o firească logică a succesiunii de ironii:

 

 

Cine dracu-a mai văzut

Racu’ cu coada-nainte,

Om bătrân și fără minte,

Țânțărași cu cisme largi,

Hai, raci cu nădragi,

Țănțărași cu cisme largi!

 

Cine dracu-a mai văzut

Domnișoară cu paftale,

Cârciumar să nu înșale,

Hai, raci cu nădragi,

Țănțărași cu cisme largi!

 

Cine dracu-a mai văzut

Broască lungă și subșire,

Om bătrân fără rușine,

Hai, raci cu nădragi,

Țănțărași cu cisme largi!

 

Cine dracu-a mai văzut

Iepure trăgând la plug,

Cocostârcul semănând,

Hai, raci cu nădragi,

Țănțărași cu cisme largi!

 

Cine dracu-a mai văzut

Ghiață friptă pe grătar,

Domnișoară pe măgar,

Hai raci cu nădragi,

Țănțărași cu cisme largi!

 

Cine dracu-a mai văzut

Găină cu cioc de puică

Și cismar să nu bea țuică,

Hai, raci cu nădragi,

Țănțărași cu cisme largi!

 

Cine dracu-a mai văzut

Cojocar cu sula-n piept,

Cârciumar cu chilu’ drept,

Hai raci cu nădragi,

Țănțărași cu cisme largi!

 

Născută în 1888, Catrina Macsimiuc, din Liteni-Moara, a auzit, în copilărie, cântecul lui Vindereu prin Suceava, iar în 1907, în 27 octombrie, l-a cântat lui Alexandru Voievidca, sub titlul „Cine naibă-a mai văzut?” şi cu o linie melodică grav alterată (demonstraţia, în prima imagine, în care alternez liniile de portativ Vindereu cu Liteni-Moara) şi cu un text incoerent, în care, pe lângă efectele uitării, se mai interpune şi „contribuţia” obştească banalizantă, în care, de pildă, înjurarea cârciumarului evreu, în faţa căruia te umileai pentru o ţuică, devenea mare vitejie afară, departe de auzul jupânului:

 

 

Cine naibă-a mai văzut

Broască cu coadă-nainte,

Om bătrân şi fără minte,

Hai raci cu nădragi,

Ţinţaraşi cu mâneci largi!

 

Cine naibă-a mai văzut

Gheaţă friptă pe gratari,

Domnişoară pe măgari,

Hai raci cu nădragi,

Ţinţaraşi cu mâneci largi!

 

Cine naibă-a mai văzut

Apă ducând cu sita,

Pâne tăind cu lopata,

Hai raci cu nădragi,

Ţinţaraşi cu mâneci largi!

 

Cine naibă-a mai văzut

Curcă legată la şele

Şi jidanul să nu-nşele,

Hai raci cu nădragi,

Ţinţaraşi cu mâneci largi!

 

Cine naibă-o mai văzut

Şoareci înhămaţi la jug

Şi iepuri trăgând la plug,

Hai raci cu nădragi,

Ţinţaraşi cu mâneci largi!

 

Cine naibă-a mai văzut

Vaca legată la cap

Ca ţăranu’, când îi bat,

Hai raci cu nădragi,

Ţinţaraşi cu mâneci largi!

 

Cine naibă-a mai văzut,

Porcu’ stând cu domni la masă,

Cu furca măturând casa,

Hai raci cu nădragi,

Ţinţaraşi cu mâneci largi!

 

În textul „popular”, coerenţa succesiunii satirice e făcută pulberi, iar linia melodică nu prea mai bate cu cea compusă de Grigori Vindereu. Nu cred că suna mai bine la Liteni-Moara, în 1907, decât pe strunele şi în glasul lui Vindereu, în 1880, cântecul acela vechi, ajuns în nevinovăţia Catrinei Maximiuc (Voievidca nota superficial tot ceea ce ţine de cuvinte), şi, până ce „Zicălaşii” nu vor încerca o paralelă concertistică între cele două „variante” (originalul şi contrafacerea), nici nu am dreptul să mă pronunţ asupra degenerescenţei. Oricum, toate, dar absolut toate cântecele lui Vindereu au fost lăsate să se piardă, iar după ce au fost regăsite în negura vremurilor, nu mai interesează pe nimeni, deşi sunt superbe („Zicălaşii” le-au reînviat). De ce nu mai interesează? Pentru că toţi savanţii folclorismului ar trebui să-şi ardă „operele” pâcloasei lor indolenţe, dacă ar cunoaşte şi ceea ce a fost, nu doar vulgarizările târzii din uzul tot mai nepăsător al satului contemporan.


1907: Obiceiurile sătenilor şi Măriuţa din Rădăşeni

Livezile din Rădăşeni, în 1907

 

Lângă Fălticeni, la o depărtare de vreo 8 kilometri, este frumosul sat Rădăşenii, cu aproape 400 de case de gospo­dari. Din depărtare, acest sat pare a fi mai mult o pădure, căci se văd dealurile şi văile împodobite cu copaci mari, dar toţi roditori, şi numai unde şi unde se vede câte un acoperemânt şi turnul bise­ricii, clopotniţa şi primăria.

Casele locuitorilor sunt mult mai bune, în asemănare cu cele din alte sate; la fiece casă se vede gard bun, împrejmuind ograda şi livada, coşare, şuri, bordeie, grajduri pentru vite, perdele pentru oi, aşa că îndată ce se intră în sat, se vede că el e locuit de gospodari, de oameni avuţi, mai în belşug decât prin alte sate. Casele lor sunt curate, bine văpsite, cu fereştile împodobite şi înflorite, ceea ce dovedeşte că femeile sunt bune gospodine; în primăvară, cele dintâi verdeţuri, cele mai bune lucruri de mâncare, femeile rădăşence le duc la târg; lăptăriile, untul făcut de ele sunt cu deosebire căutate de târgoveţi.

 

Din documente vechi se vede, că Bi­serica este făcută de Ştefan Tomşa Vodă, pe la anul 1620, şi tot el a zidit o şcoală, pentru ca tinerii, ce voiau să se preuţească, să-şi poată învăţa cele bisericeşti în şcoala lui. El adusese chiar un dascăl pisalt grec, Kir Gheorghie, care învăţa pe băieţi psaltichia şi cântările bisericeşti.

Această moşie din vechime, cura şi moşia Bosancea, parte din Boja şi din Sasca, nu a aparţinut decât Domnitorilor moldoveni; multe daruri s-au dat biserici­lor de către Domnitori şi mai ales de cătră Domniţele lor, precum de soţia lui Tomşa Vodă, Domniţa Elena, şi de Domniţa Acsinia, soţia lui Ştefan Vodă, fiul. Mulţi, însă, cu mâna lungă, cu putere au luat podoabele acelor biserici, le-au vândut, le-au împrăştiat şi se ştie că din ele sunt şi astăzi la Moscova, podoabe care în alte ţări s-ar fi păstrat cu multă îngrijire, ca lucruri de mare preţ, pentru ţară.

 

Biserica din Rădăşeni are hramul Sfântului Mercurie, ce şi astăzi se prăznuieşte cu mare ceremonie, Miercuri după Paşti. Se vede, din deosebite hrisoave domneşti, că această moşie a fost răzăşească şi locuită de răzeşi; dar Alexandru Lăpuşneanu Vodă, zidind Biserica şi Mă­năstirea Slatina, unde a fost şi îngropat cu toată familia lui, a hotărât ca o parte din venitul moşiei să se dea mănăstirii, pentru întreţinerea cheltuielilor bisericeşti şi hrana a vreo câţiva bătrâni călugări, pe care i-a aşezat acolo.

În urmă, Vodă Racoviţă a dăruit cu totul mănăstirii Slatina ambele moşii Rădăşenii şi Bosancea, iar moşiile Boja şi Sasca le-a hărăzit pe la rudele lui şi la acei ce i-au fost slujbaşi credincioşi şi au ascultat de poruncile, de poveţele în cele ale ocârmuirii lui, până la săvârşirea lui din viaţă.

 

Moşia Bosancea (partea rămasă în Regat – n. n.), a fost luată de către Vodă Mihai Sturdza, pe la anul 1837, şi în loc, el a dat mănăstirii Slatina, iazul cel mare de lângă Galaţi, care se cheamă Brateşul şi care a devenit proprietatea Statului, după ce s-au luat averile bisericeşti, subt domnia lui Cuza-Vodă.

Locuitorii din Rădăşeni sunt, în ge­nere, frumoşi, bine făcuţi, nalţi şi totdeauna foarte curaţi; ei nu poartă barbă, căci şi Domnitorii ce au fost stăpâni pe aceste moşii Rădăşenii şi Bosancea nu purtau barbă; femeile sunt mici, nu frumoase, dar cu feţe plăcute; ele au un tip aparte, aşa că acei ce sunt suceveni vechi cunosc îndată, şi după faţă, şi după port, femeia rădăşancă; în ograda şi gospodăria rădăşanului este rânduială şi curăţenie. Femeile rădăşence şi bosâncene mai au o mare calitate: ele sunt foarte cinstite şi bune mume.

 

Obiceiurile locuitorilor din Rădăşeni sunt, în parte, foarte deosebite de ale altor locuitori; vedem aceasta şi din împreju­rarea că evreii niciodată nu au putut a avea pripas şi a se strecura în acest sat.

Rădăşenii au avut totdeauna o mân­drie că satele Rădăşenii şi Bosancea nu au aparţinut decât Domnitorilor şi mănăstirii, că nu au fost stăpâniţi de oameni adunaţi din lume, necunoscuţi in vechime. Rareori un rădăşan se îmbată ca să nu ştie ce face. El stă puţin la crâşmă şi atunci pentru vreo consfătuire cu ceilalţi săteni, iar femeia rădăşancă nu pune piciorul pe pragul crâşmei, decât atuncea când trebuie să ducă pe soţul ei acasă, ca să nu se treacă cu beţia. Femeile rădăşence, în zilele de sărbătoare, se adună la şezătoare şi ţin vorbă între ele; fetele se adună între ele după vârstă, şi copiii se joacă în faţa mamelor lor, până la culcatul soarelui, când toate pleacă spre casă.

 

Mândria lor mai este ca preotul sa­tului să nu aibă a bănui că, duminecile şi sărbătorile, bărbaţii şi femeile nu merg la biserică, şi când un bărbat sau o femeie nu se duce la biserică, trebuie să se în­dreptăţească pentru lipsa lor; la caz când un locuitor nu merge, de trei ori de rând, la biserică, fără să arate cazul ce l-a îm­piedecat a asculta liturghia, el este pus de bătrânii satului într-un jug, ce este pus la uşa bisericii, ca să-l vază şi ceilalţi lo­cuitori; jugul este de scânduri şi se pune omul cu capul şi mâinile în el. Femeia bărbatului nu poate ieşi, în acel timp, din ograda ei.

 

Locuitorii nu fumează; rareori când se vede vreunul cu luleaua în gură, şi atuncea după ce iese preotul din biserică, niciodată crâşma nu se deschide decât după ieşirea preotului din biserică. Băr­batul sau femeia trebuie să sărute mâna dreaptă bărbatului sau femeii mai în vârstă, şi cei mai în vârstă sărută pe cei mai tineri pe umărul drept, iar pe femeia sa, pe fruntea acoperită cu ştergar sau testemel. Flăcăii şi fetele din Rădăşeni, dacă nu se însoară între ei, se însoară şi se mărită în Bosancea; cel mult, şi aceasta cu voia preotului şi a fruntaşilor satului, un flăcău poate să ia de soţie o fată de gospodar cunoscut din Baia; un flăcău strein, din alt sat, nu poate lua de soţie o fată din Rădăşeni sau din Bosancea, ca să nu poarte poreclă streină de acea din satele lor. Niciodată un flăcău sau o fată nu pot a se căsători în alte sate, fiind aceasta cu totul oprit de preotul şi de fruntaşii satului.

 

Ei pretind ca rădăşenenii şi bosăncenii, scoborându-se din familii răzăşeşti, şi aceste moşii neaparţinând decât la dom­nitorii moldoveni, nu e slobod, nu e fru­mos pentru neamul lor a se amesteca cu altă lume, decât cu aceea ce se trage din sânul lor (aristocraţia, în aceste două sate, există şi astăzi).

Pe lângă că ogoarele, arăturile, semănăturile lor sunt mai bine lucrate decât pe aiurea, în alte sate, apoi ei se ocupă mult şi cu livezile lor; de aceea de cătră domnitorii vechi li s-au dat, în trupul mo­şiei Mălinii, 200 de fălci de pământ, unde ei nu au decât livezi, pomi roditori, meri, peri, zarzări, vişini, perji, pruni etc., pă­mânt ce îl stăpânesc şi azi.

 

Unde în ţară nu sunt cunoscute pe­rele de Rădăşeni, ce nu se mănâncă decât de la Crăciun înainte? Ce frumoase şi multe soiuri de meri fac în livezile lor! Toamna, iarna şi primăvara, poloboace mari de mere şi pere se transportau în toată ţara, mulţi din locuitori se duceau, pe când nu era drumul de fier, cu carele lor până la Cernăuţi, şi chiar la Lemberg, cu mere şi pere.

 

În ziua de Sf. Mercurie, fiind hramul bisericii, locuitorii pregătesc masa, bucate pentru preoţi şi pentru mulţi din musa­firii poftiţi la hram. Îmi aduc aminte cum, într-un an, cu două zile mai înainte de ser­bare, fruntaşii satului: Toader şi Grigorie a Oanei fraţi (Toader a Oanei a fost de­putat la divanul ad-hoc şi a fost pentru Unire, ales contra lui Vasile Ichim din Petia, susţinut de separatişti), Toader Grumăzescu, Petrea Mazilu, Lovinariu, Pletoşii, veniră în Fălticeni, cu colaci făcuţi din pere şi mere alese, şi poftiră pe boierii frun­taşi ai ţinutului: Andrei Başotă, fraţii Iancu şi Vasile Cantacuzin (Canta), fraţii Ştefan şi Alecu Forescu, fraţii Iancu şi Alecu Botez Drăguşano, fraţii Matei şi Alecu Milu, fraţii Ianachii şi Matei Gane, N. Cananău, Cantacuzineştii Leon şi Grişa, Costache Mavrichi etc. Mulţi dintre aceştia, tineretul mai ales, primiră poftirea şi merseră la Rădăşeni cu lăutari, banda lui Ghioc din Fălticeni şi cu a lui Ionică Paraschiv din Botoşani, care înadins veniră din Botoşani, spre a cânta la hramul din Rădăşeni, întovărăşit de Nastase Naingiul (fiul lui Ion Angheluţă zis Suceavă din Suceava şi tatăl vestiţilor lăutari „bucureşteni” Ionică Ochi-Albi şi Gheorghe Nastase Ochi-Albi – n. n.), vestitul.

 

Înaintea crâşmei, era făcut un scrânciob mare, de meşter lucrat, cu 8 scaune, zugrăvite şi cu perdele; toţi tinerii se dă­deau în scrânciob, cu fetele frumoase din oraş şi din sate, şi de multe ori ei se aterdiseu, de se suia scaunul pană la cinci galbeni (60 lei).

Hora de la Rădăşeni se joacă cu to­tul într-un alt chip, decât prin alte sate; nu se văd în horă decât flăcăi şi fete, care, prinzându-se de mână, abia se mişcă; un pas în stânga şi doi în dreapta este tot jocul lor. Jocurile ce se joacă în alte sate, precum rusasca, mocârcuţa, de brâu, nu se joacă decât de către bărbaţi. Nu e iertat, la Rădăşeni sau la Bosancea, ca un flăcău să ia de talie pe o fată mare şi chiar nici pe o nevastă tânără. Locuitorii din alte sate, femei şi fete, nu se prindeau la horă, decât dacă li se făcea poftire de cătră locuitorii din Rădăşeni, afară de bosânceni, pentru care rădăşenii nu făceau nici o deosebire de ei. Bătrânilor, bărbaţi şi femei, din alte sate, li se ofereau hrana la fruntaşii satului Rădăşeni şi li se opreau laiţe, scaune, bănci de şezut, ca să nu sta în picioare, nici pe iarbă.

 

Mai este ceva cunoscut, că nici o au­toritate încă nu a putut aplica legea pre­staţiei în Rădăşeni; găsesc umilitor ca lo­cuitorii să iasă la drum, la şosele, ca cei­lalţi locuitori ţinutaşi; de aceea, ei plătesc în bani zilele lor de prestaţie, de multe ori s-a văzut o mare neatârnare a locui­torilor; s-a văzut că Toader Grumăzescu şi-n urmă fiul său, Vasile, băiat deştept, cu cele patru clase gimnaziale, au fost aleşi primari, în contra voinţei sub­prefectului şi, adeseori, femeile fruntaşe erau prigonite de cătră dregătorii admini­strativi, din cauza neatârnării lor.

Nu s-a auzit că vreun rădăşan să fie hoţ sau să facă parte din vreo bandă de hoţi. De la înfiinţarea curţii cu juraţi, încă nici un rădăşan nu fost judecat de curte pentru crimă sau hoţie etc.

Flăcăii şi fetele, după însurătoare, nu mai joacă nici la crâşme, nici în alte case, decât numai la nunţi, după cum învoiau bătrânii satului.

 

Nu e permis niciunui locuitor a se duce din sat, fără a cunoştinţa pe vorni­cul satului şi a-i spune unde se duce anume şi pentru ce scop călătoreşte; acest obicei e şi acuma, locuitorii se adresează la primari. Femeile rădăşence şi bosâncence nu au voie a urma o îngropare, de­cât dacă era mortul un neam aproape.

Copii rămaşi orfani, fără părinţi şi nevoiaşi, sunt daţi în îngrijirea rudelor celor mai de aproape. Preotul, Iconomul satului, trebuie să ia în băgare de samă cum copii sunt îngrijiţi.    I

Din cutiile unde se strâng banii şi din acei ai discului pentru veşminte şi alte podoabe ale bisericii, se face o mică parte şi copiilor orfani şi îngrijitorii tre­buie să le cumpere cele neapărat trebui­toare (Gazeta Transilvaniei, 7 iunie 1907).

 

Rădăşenii de astăzi

 

Un slujbaş vechi şi credincios al Preasfinţitului Mitropolit Gavriil Stamati, şi anume Vasile Comisul, trăgându-se din satul Bosancea, unde avea neamuri, a ve­nit şi s-a aşezat cu totul, cum se zice cu căţel, cu purcel, în Rădăşeni, cu toate ru­dele lui, după cum făcuseră mulţi locuitori din Bosancea, care-şi părăsiră satul, după luarea Bucovinei, aşezându-se pe unde au găsit slujbe şi hrana lor; unii din ei erau cântăreţi, dascăli bisericeşti; alţii s-au toc­mit chelari, iar unii, care aveau meşteşug, s-au mutat în oraşe, ca stoleri, pietrari, butnari, etc.

 

Vasile Comisul, slugă de multă încredere a Mitropolitului, care, după cum ştiut este, s-a tras la mănăstirea Slatina, unde s-a şi săvârşit din viaţă, s-a însurat în Rădăşeni, cu o fată foarte frumoasă, a unuia din fruntaşii satului, şi dacă locuitorii din Ră­dăşeni încuviinţaseră ca el să ia de soţie o fată din satul lor, este că ştiau ei că el din neam în neam se trage din Bosancea.

Din această căsătorie se născu o fe­tiţă, ce s-a botezat de cătră arhimandritul Meletie Istrati, fost arhidiacon al Mitropolitului Veniamin, pe când era în scaun.

 

Fetiţa a avut nenorocirea a-şi pierde pe muma ei, încă pe când era cu totul co­pilă, aşa că nici nu a ţinut minte de dânsa, şi tatăl ei urma a sluji la Slatina, ca comis la grajd şi îngrijitorul ogrădenilor, iar pe copiliţa ce se numea Măriuţa o lăsase în îngrijirea unei bătrâne din Rădăşeni, rudă de aproape a mumei fetiţei.

Trei ani după ce Vasile îşi pierdu so­ţia, din mâhnire şi supărare, el nu mai avu sănătate şi, cu toată căutarea ce o avea şi îngrijirea ce i se dădea şi de medicul mănăstirii, dl Dr. Ion Diaconovici, el se săvârşi din viaţă şi mormântul lui este şi astăzi bine îngrijit, lângă intra­rea bisericii de la Mălini, moşia, pe atunci, tot a mănăstirii Slatina, dar acuma a Do­meniilor Coroanei.

Măriuţa avea aproape patru ani, când rămăsese fără mamă, fără tată, în îngriji­rea bătrânei; dar şi nenorocita bătrână se îngrijea mai mult de slăbiciunea bătrâneţilor, de boala ei, decât de strănepoata ei, rămasă orfană. Până la vârsta de 10 ani, Măriuţa a stat pe lângă bătrână şi făcea toată treaba în casă, ştiind trebile gospo­dăriei pe degete.

 

Nu mult timp după aceea, Sfinţia Sa Părintele Meletie Istrati, numit egumen la mănăstirea Slatinei, a trimis pe sărmana fată la o scoală în Iaşi, sub privegherea şi îngrijirea fratelui său, Neculai Istrati, mai târziu proprietar al moşiei Rotopăneşti, fosta proprietate a lui Aga Alecu Lazu. La vârsta de 16 ani, ea, întorcându-se în Rădăşeni şi nemaigăsind pe făcătorul ei de bine, egumen în Slatina, ce era ales episcop la Eparhia de Huşi, a stat un timp la casa părintească, care, din poruncile date, se găsea în stare bună; a găsit puţină avere, rămasă de la părinţi şi străbuna ei, şi, ajutând pe fetele sărmane şi chiar învăţându-le a ceti şi scrie, rămăsese în sat, iubită de toţi locuitorii satului.

 

Măriuţa era frumoasă, naltă, cu ochi negri, cu părul galben, ce pica pe spate în valuri bogate, şi mulţi flăcăi fruntaşi ar fi voit să o ia de soţie. Ea însă nu a voit niciodată a se căsători, de frică ca ur­maşii ei să nu rămână orfani, precum rămă­sese ea.

Unul din fruntaşii satului, om înze­strat, frumos, de bun neam, mersese chiar la episcopul de Huşi, ca Sfinţia Sa să stăruie pe lângă Măriuţa, spre a-l lua de soţ; însă orice stăruinţă, orice sfătuire a fost za­darnică.

Ajunsă la vârsta de 20 ani, ea se ho­tărî a se călugări şi, împărţind averea ei pe la fete sărace, a plecat la mănăstirea Văratec şi se călugări, fiind ţinută sub mantie de Maica Epracsia Vârnav-Liteanu, şi slujba bisericească făcută de Prea Înalt Mitropolitul Sofronie Miclescu, dându-i-se numele Melanie.

 

Pe atunci, stariţă în Văratic era maica Sturdza, sora defunctului Vasile Sturdza, unul din Caimacamii Moldovei, dar această stariţă nu era iubită în mănă­stire şi soborul, adunându-se, a scos-o din stăreţie, iar în locul ei s-a ales, cu mare majoritate, maica Eufrosina Lazu; acolo fiind aleasă, din porunca superioarei, stariţa mănăstirii asistând mult timp, răspândi în jurul ei atmosferă de moralitate, de blândeţe şi de bunătate, care totdeauna a avut-o în viaţă. Aceasta este partea cea foarte scurtă a Măriuţei din Rădăşeni, cu sprijinul maicilor Safta Brancovanu, Eprac­sia Vărnav şi a altor maici, fiice de bo­ieri din Moldova, şi a boierilor Logofătul Petrachi Roset-Bălănescu, cumnat cu maica Lazu, şi a vornicilor Iorgu Vărnav-Liteanu şi Alecu Forescu, care aveau rude în Vă­ratec.

 

Maica Melanie era foarte iubită de maica Stariţa, care o întrebuinţa la toate trebile gospodăreşti ale mănăstirii; ea fu­sese chiar numită şi la cănţelaria mănăs­tirii, căci ştia bine scrie, şi toată cores­pondenţa cu Mitropolitul, cu autorităţile ţinutului erau făcute de maica Melania. Ea avea şi un glas nu numai puternic, dar şi armonios, aşa că, la zilele mari, la sărbători sau când erau musafiri însemnaţi în mănăstire, ea ţinea strana dreaptă, iar ce­lelalte cântăreţe rămăseseră a ţinea isonul şi a ceti pe carte de la o strană la alta.

 

Chiliuţa ei era la Înălţare, adică la biserica din deal a mănăstirii, cu hramul Înălţarea Domnului. Chilia ei trecea prin­tre cele mai curate şi mai împodobite cu flori, cu verdeaţă şi cu pomi roditori; ea trecea totdeauna ca una din cele mai bune gospodine din mănăstire şi dulceaţa fă­cută de ea, precum erau şi vutcile ei, ce se trimeteau de stariţă pe la rudele ei, ca fără de asemănare de bune. Toţi acei ce au cunoscut pe maica Melania aveau o de­osebită dragoste şi un mare respect pen­tru ea.

Mitropolitul Meletie, ca să pună capăt neorânduielilor ce se făceau la mănăstirea Adam, din ţinutul Tutovei, în înţelegere cu episcopul de Huşi, a trimes la acea mă­năstire pe cucernicia sa maica Melania, ca să pună rânduiala în mănăstirea Adam. Spre acea ascultare, ea a trebuit să-şi părăsească chiliuţa, grădinuţa, gospodărioara ei şi să se depărteze de odihna ei, spre a merge In aşa loc depărtat. / V. A. Forescu (Gazeta Transilvaniei, 9 iunie 1907).


Mihai Roman, un bard popular sibian

Bardul Mihai Roman, la o şezătoare

 

Cântăreţ sătesc, ştiut în tot ţinutul Sibiului, în perioada interbelică, Mihai Roman din Săcel „face cântecele vesele ca şi pe cele de alean şi tot el născoceşte strigăturile cele mai potrivite pentru codanele abia ieşite la horă”. Avea doar patru clase, dar harul poetic înnăscut („poezia lui s-a născut odată cu el… ca un instinct, ca un al şaselea simţ”) îi permitea săceleanului Mihai Roman, care – se vede treaba – nu auzise tâmpa definiţie a folclorului, să realizeze o operă muzical-versificată proprie, remarcabilă, de altfel, în care „o doină de-a lui, al cărei refren obsedează: Şi nimeni nu-i / Şi nimeni nu-i / Dus ca mândra / Dragului”, denaturează însăşi esenţa ancestrală a doinei, în favoarea aş-zisei „romanţe populare”, semnalată în lumea satului românesc, încă înainte de anul 1700, de către Dimitrie Cantemir.

Bardul Mihai Roman din Săcel

 

Prezenţa acestui remarcabil bard sibian în spaţiul spiritualităţii româneşti, unul caracterizat de absenţa memoriei, probează individualitatea „creatorului popular” şi caracterul temporal al cântecelor care nu vin din Datină, din datul iniţial, care însoţea ceremonialurile totemice. Fără îndoială, barzii de talia lui Mihai Roman din Săcel merită toată atenţia, iar versurile lor, frumoase, dar fără încifrări astrale, merită preţuite ca valori lirice noi, fără raportări la substanţa consacrată a spiritualităţii neamului, ci doar ca retreziri de potenţial creativ.

 

Povestea Mihai Roman, în vara anului 1938, că „a venit domnul Goga, poetul cel mare, de-a murit acum, şi mi-a adus premiul de 1.500 de lei, ce mi l-a dat jurnalul lui pentru „Cântecul oierilor”… atunci a văzut nevasta că bine-i să ai bărbat care potriveşte vorbele”. Premiul era pe deplin meritat, pentru că un om cu talent, şi nicidecum „poporul”, izbutea să născocească frumoase melodii, cu texte în care Păstorul (marele iniţiat de dimensiunea lui Iisus, ultimul Mare Păstor al omenirii) decădea la statutul banal de proprietar de turme cu oi, pe care-l apucase aleanul iubăreţ, dibaci versificat: „Departe-i, badeo, departe, / Şepte dealuri ne desparte, / Şepte dealuri şi-o pădure / Şi-o aniază de viezure. / Bade, când ne-om întâlni, / Şepte zile om vorbi / Şi nu ne-om mai despărţi”.

 

Bardul sibian avea, într-adevăr, instincte lirice bune (redimensionarea lui „şepte”, în cele două planuri afective) şi merită preţuit ca atare. Un sacrilegiu totuşi există: cel săvârşit de folclorişti, care nu au realizat niciodată diferenţa dintre păstorul de comunităţi umane şi cioban. Mihai Roman nu a fost niciodată cioban, dar pentru că tema „pierderii oilor” (trecerea credincioşilor la o altă religie) era foarte răspândită printre români, dar aplicat, fără frânturi mitice, deja pierdute, bardul, care a „luat trei caşi şi o găleată cu lapte pentru cântecul acesta”, cu comentariul „Bine-i, Doamne, să trăieşti!”, nu a avut nici o ezitare de a falsifica, inconştient, una dintre temele fundamentale ale spiritualităţii ancestrale, cea a pierderii comunităţilor umane metafizice, în favoarea idolatriilor de tot felul, toate istoricizate mult mai târziu, dincoace de „netimp”.

 

Tema brânzei şi untului ne caracteriza de ceva vreme, iar Mihai Roman nu o putea rata: „Du-te, bade-o, cât de mult / Şi-mi adu brânză şi unt, / Du-te, badeo, cât de tare / Şi-mi adu brânză şi sare, / Că, badeo, când îi veni, / Cu mine îi tot trăi / Şi, dragă, te-i hodini”, spune băciţa româncă, fără harul legării vorbelor, dar cu numeroşi caşi, din care poate da şi altora.

 

Mihai Roman nu a fost, dar este abia acum „bard al vechilor tradiţii”, deci un cronicar al ruralităţii româneşti interbelice. Merită preţuit pentru talentul cu care complicita la degenerescenţa Datinii, din moment ce „jalea ca şi bucuria se întretaie în poeziile lui cu aceeaşi naturaleţe cum se întâmplă şi în viaţă”[1].

 

Cred în datoria de a nu lăsa fărâmele de memorie românească să se scufunde în uitare, dar cred şi în obligativitatea distincţiei dintre sacralitatea şi banalitatea satului românesc.

 

Satul natal al bardului Mihai Roman, Săcel, în 1938

 

[1] Citatele şi fotografiile, din Ilustraţiunea Română, X, No. 33, miercuri 10 august 1938, p. 8


Pagina 4 din 12« Prima...23456...10...Ultima »