DATINA ROMÂNILOR | Dragusanul.ro - Part 4

Tradiţia lăutărească în Bucovina

Claca, la români – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

Claca, la români – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

*

„Cântarea este de o vârstă cu genul omenesc”, înţelegea, în 1865, cu aproape un secol înainte de Lucian Blaga, cărturarul bucovinean Ambrosiu Dimitroviţă[1] (Liviu Rusu opta în favoarea lui Ştefan Nosievici), stabilind, astfel, caracteristica de fapt stilistic preistoric a cântecului ţărănesc (în înţelesul de ruralitate), iniţial unul şi acelaşi în tot cuprinsul Europei, când, „înainte de cunoaşterea literelor, legile se cântau, ca să nu se uite” (Aristotel, 427-347 î.H.). Iar unicitatea sacramental-ritualică a vechiului cântec obştesc, specific preistoriei şi continuând preistoria în coexistenţă durabilă cu istoria, a consacrat şi un inventar instrumental, care se păstrează, odată cu cântecul obştesc, peste milenii, drept inventar al tarafurilor ţărăneşti al diverselor popoare europene şi mai ales ale popoarelor pe deplin şi mimetic conservatoare, precum românii şi ucrainenii.

*

Inventarul tarafului est-european cuprindea, în jurul anului 1100 î. H., „fluiere şi alăute (care) ţin hangul… cântăreţului (ce) zice din cobză-ntre ei” (Iliada, XVIII, 483, 592), în vreme ce în anul 401 î. H., taraful era format din fluiere, cimpoaie şi buciume, numite de Xenofon (Anabasis) „trompete din piele netăbăcită, mulţumită cărora ţineau măsura”.

*

„Alăutele”, numite, în vremea lui Ştefan cel Mare, „scripci sârbeşti”[2], acompaniau mai ales cântecele bătrâneşti, deci baladele, care se cântau şi la Curtea Domnească. „Cronicarul polon Matei Strykowski încă ne povesteşte că el însuşi a văzut şi auzit, când călătorea prin Moldova, Ardeal şi Ţara Românească, în anul 1574, cum, prin adunările poporale de acolo, se celebrau faptele oamenilor mari şi renumiţi, prin cântece cu acompaniere de vioare, alăute, cobze şi harfe, şi că păturile de jos ale poporului se desfătau peste măsură, ascultând glorificarea vitejiilor marilor lor principi şi voinici”[3].

*

D2

*

În 1591, „după ce s-au aşezat la domnie Aron vodă, nu-i era grijă de altă, numai afară de a prădarea şi dinlăuntru, nu să sătura de curvie, de jocuri, de cimpoiaşi, carii îi ţinea de măscării!”[4], singurul voievod evreu din istoria românilor iubind, ca şi Ştefan cel Mare, care-şi compusese singur o baladă, ca şi Matei Corvin, cântecul bătrânesc, acompaniat, în acele vremuri, mai ales de cimpoi şi de cobză.

*

În 1633, înaintea petrecerii strânsurii, „se cântă, mai întâi, din diferite instrumente ca viori, cimpoaie, fluiere, tobe, lăută cu trei coarde”[5]. Desigur că în rândul „fluierelor” intrau şi cel mai vechi fluier, tilinca, şi trişca, şi cavalul.

*

Pe la 1710, la petrecerile ţărăneştii şi, mai ales, la nunţi, gospodarii „aduc lăutarii din locul acela, care mai întotdeauna sunt ţigani”, care cântă din gură şi din instrumente”[6], adică „ţimbale şi alte instrumente moldoveneşti şi turceşti” (p. 215).

*

Mai precis decât Dimitrie Cantemir, suedezul Erasmus Heinrich Schneider von Weismantel scrie, în 1712, despre „muzica alcătuită din unul-doi sau mai mulţi ţigani… cu nişte viori făcute dintr-un băţ şi o scândură proastă… aceştia cântă din vioară şi din gură şi joacă, totodată, şi ei împreună cu nuntaşii”[7].

*

Căluşul emigranţilor din Năsăud

Căluşul emigranţilor din Năsăud

*

Dintre emigranţii transilvani, se stabilesc la Ilişeşti scripcarul Papa Luca din Topliţa – străbunul neamului Scripcaru, care a dat şi un scriitor, şi muzicantul Petru Obitaş, din Bârgău, ambii în 1773.

Recensământul lui Rumeanţev[8], din 1772-1773, înregistrează la Voloca, pe Andrieş scripcar; la Horecea, pe Savin brat Andrei Voroncă, scripcar, dar şi pe Constandin scripcar; la Boian, moşia lui Alecsandru Neculce, pe Ion cobzar, la Coţmani, pe Procop scripcar, la Davideşti, pe Hrihor scripcar, la Cuciurul Mic, pe Ion scripcar; la Onut, pe Vasilii scripcar; la Mosoriuca, 2 ţigani, unul dintre ei fiind Ion scripcar, dar şi un ţăran muzicant, Alecsa scripcar; la Chisălău, pe Foca scripcar; la Draciniţa, pe Iacob scripcar; la Stăneşti, pe Vasile scripcar, scutelnic al diaconului Nicolai; la Văşcăuţi pe Ceremuş, pe Costin scripcarul.

*

În noiembrie 1784, „ţiganii orăşeni muzicanţi depun pentru libertatea de a cânta duminica în cârciumi 19 florini 55 creiţari” pe an, după cum rezultă din „Socoteala veniturilor şi a cheltuielilor Municipalităţii Suceava, începând cu 1783, ca an de înfiinţare a municipalităţii şi până la sfârşitul lui octombrie 1784”[9].

*

Vasile Pletosu, plugar din Pintic, sosit la Brăeşti, în 1772, împreună cu soţia, doi băieţi şi patru fete, s-a mutat, ulterior, la Suceava, aşa că, în 30 septembrie 1804, la sărbătoarea breslelor reunite din Suceava, a cântat „muzica, care a constat din două viori, 1 corn de vânătoare şi un clarinet”[10]… „la locul unde funcţionează domnul comisar districtual Schneipe, unde muzica noastră bine reunită s-a produs în faţa sa câteva ore”.

În 1815, „cimpoieşul lui Darii, Ioan Bordeianul din Volovăţ”[11] cânta prin pădurile Solcii, născocind cântecele lui Darie, inclusiv hora „Haiducul”, culeasă de Carol Mikuli, în 1848, care s-a jucat prin satele de pe Sireţel până de curând, dar s-a pierdut (o com recupera în paginile care urmează).

*

Taraful lui Nicolae Picu, la scaldele de la Lăpuşna

Taraful lui Nicolae Picu, la scaldele de la Lăpuşna

*

În 1829, la Putna, „veni, într-o zi, la mănăstire şi un taraf de lăutari Solcani, adică din Solca, ştiuţi şi chiar vestiţi, pe atunci, ca cei dintâi, după taraful muzical al Pletosului din Suceava… lăutarii, vreo zece la număr, cu scripce, cu cobze, cu naier, cu ţimbale şi cu un bas puternic”[12].

În 1848, vornicul Câmpulungului, Andrii Burduhos, însoţit de trei câmpulungeni, s-a întâlnit cu Vasile Alecsandri, la Cernăuţi (Hotel de Paris). „Alecsandri zise „Îmi pare bine!”, dete mâna la vornic, apoi la toţi ceilalţi, care mai erau trei, îi pofti să şadă şi, dându-se în sfat cu ei, ba despre alta, cum şi din ce trăiesc ei acolo, la munte, şi cum le merge; aduse, pe-ncetul, vorba la stâni, la ciobani şi, în fine, la de au încă cântece vechi, bătrâneşti, şi de le cântă la întâlniri vesele, la nunţi, la hramuri şi altele.

*

Vornicul Andrii zise că da, cântă; numai, acum, mai rar, că nu prea le vine a cântării şi a veseliei. Atunci, unul din ceilalţi trei, cu numele Ioniţă Sabie, unul şi mie cunoscut şagaci şi glumeţ, ca întrerupându-l pe Vornic, zice:

– Ba acum cântăm mai în toate zilele, dar cântăm cântecul acesta, dacă n-aţi bănui să vi-l zic…

– Poftim, poftim, zi-l numai!, răspunse Alecsandri râzând.

*

Se puse pe scaun, în preajmătul lui Sabie, dară cam departe, ca să nu-l jeneze, şi badea Ioniţă Sabie începu pe melodia „Doinei”, în glas nu tare şi nici slab: „Cântî cucu’ sus pe ciung, / Oi, rea veste-n Câmpulung, / Din Rarău până-n Bârgău / Şi din Runc până-n Muncel, / Câmpulungu-i vai de el. / Că de când (un nume pe care Porumbescu nu l-a reţinut) au intrat în Câmpulung, / Şi de când (acelaşi nume, dat imperialilor) au venit, / Câmpulungu-au sărăcit. / Cu-nvârteli, cu protocoale, / Au rămas satele goale, / Satele şi casele / Şi strungile, bietele…”[13].

Pe la 1850, la Rădăuţi, „lăutarii ţigani, aduşi înadins de la pădurea Ulevei, trăgeau din cobză, nai şi ţimbal nişte arcane şi căzăceşti, de se ridica numai cât colbul ogrăzii. Şi jucau fetişcanele Moldovenilor noştri, cu cosiţele în vânt, de le scăpărau salbele de sorcoveţi pe la gât. Iar flăcăii sminteau pământul, tropăind, până o schimba scripcarul cărunt Buşan, deodată, mai pe domol şi se lănţuiau toţi, tineri şi bătrâni, în horă legănată şi molatică”[14].

*

Nuntă huţănească, pe Ceremuş

Nuntă huţănească, pe Ceremuş

*

La Storojineţ, „se vorbea nemţeşte, leşeşte şi mult de tot româneşte, mai ales când se întâmpla de le chema şiretul (crâşmar) Simon, domnilor celor porniţi pe chef, pe Ionică, lăutarul din dealul Crivei, cu ţiganii săi, care trăgeau, apoi, străinilor, un cântec bătrânesc după altul, de se înduioşau Leşii şi Nemţii şi cântau – parcă îi aud şi astăzi –, pe toate glasurile, „Scumpă ţară şi frumoasă, of, Moldovo, draga mea!”. Şi dă, la adică, tot din atingerile cu oamenii ţinutului, aproape curat românesc, li se trăgeau, la aceşti venetici, traiul şi slujba”[15].

*

Knapp Picu Nicolae

*

Începând cu „vara anului 1851 sau 1852… la Lăpuşna, staţiune climaterică şi hidro-terapeutică lângă Berhomete” cânta, cu stagiuni permanente „banda de lăutari a vestitului violonist şi capelmaistru Nicolai Picu, căruia i se zicea numai „Moş Niculai”. Banda aceasta consta din vreo 12 oameni, între care un naiargiu, unul sau doi cobzari, un violoncelist, încolo numai scripcari şi poate unul cu viola… Moş Neculai, om de statură mijlocie, bălan, în portul vechi moldovenesc, cu zobon, anteriu, brâu, pe cap cu un fes mic, roşu, cu canaf albastru, era un măiestru pe vioară… O amintire dragă de la Moş Niculai îmi este o horă, pe care am învăţat-o şi deprins-o de la el însuşi; este Hora în G-moll (sol minor), publicată în colecţia lui Carol Miculi, intitulată „12 (48) avit nationaux roumains” (nr. III, din fascicola dedicată Doamnei Catherine de Rolla)… Trebuie să adaug că Picu nu era Ţigan, ci Român, de legea greco-otodoxă, cetăţean din Suceava; el se bucura, oriunde, de cea mai mare stimă, pe care o merita pe deplin, atât prin arta sa, cât şi, mai ales, prin ţinuta şi purtarea sa foarte cinstită şi plină de nobleţe. A murit, în Suceava, cam pe la anul 1867”[16].

„Profesorul Leca Morariu, în lucrarea sa „Ce-a fost odată”, precizează că Neculai Picu s-a născut în anul 1789 şi moare la 2 Octomvrie 1864; trăieşte, deci, 75 de ani”[17].

*

Stănică, fiul lăutarului Trifu din Horodniceni, mutat la Stupca, vinde lui Iraclie Porumbescu, în iunie 1866, violina lui Ciprian („Fecit Cremonae Nicolaus Amati 1626”).

„La Siret, între anii 1850-1870, era vestitul taraf al lui Kir Ionică Doboş, format din trei viori, o clarinetă sau un flaut şi un bas”[18].

Vindireu*

„În 1855 sau 1856, se afla, în banda lui Picu, un prim-violonist destoinic, Grigori Vindereu, Român, pe care l-am aflat, în 1868, în Suceava, capelmaistru al unei tovărăşii de lăutari, înfiinţată de el, şi cu care, mai târziu, m-am întâlnit adesea în muzicalibus… Era un om frumos, inteligent, cu maniere fine; niciodată nu era supărat, totdeauna era mulţămitor, fie şi pentru un dar cât de mic. Avea tehnică frumoasă, deşi nu tocmai deplin dezvoltată; îl tulbura nervozitatea, care se manifesta mai ales în anii din urmă, stricând efectul, mai ales la compoziţiuni line. El ştia, încă, întreg repertoriul lui Picu. Mie îmi cânta, cu taraful său, de Paşti, de Crăciun şi de anul nou; la prilejuri de aceste, luam şi eu vioara mea, de cântam, cu Grigori şi cu oamenii săi cântecele care îmi erau dragi, reamintindu-mi de anii copilăriei. Capela aceasta, fiind unicat în Suceava şi jur, era foarte căutată: baluri, serate, onomastice şi alte petreceri nici că se puteau închipui fără Grigori; îl chemau în toate părţile, fie în oraş sau la ţară. Se înţelege că el cânta mai ales dansuri, foarte bine, cu multă vervă; cânta şi „Carnavalul în Veneţia”, a lui Paganini, dar variaţiunile şi le potrivise după ştiinţa sa, căci era autodidact şi nu ştia notele. În anii 1868/69 şi 1870, pe când se construia calea ferată Cernăuţi-Iaşi, se aflau în Suceava mai mulţi Englezi, ca antreprenori, şi mai mulţi Poloni din Galiţia, ca tehnicieni. Mai ales Britanii ascultau cu mare plăcere ariile româneşti. Ca să se poată bucura, în voia inimii, de plăcerile muzicale, dar şi de cele luculice, Englezii hotărâră, pentru convenirile lor, localul de dejun al magaziei de coloniale Samuel Gewolb; în toată după-amiaza, după ce-şi isprăveau lucrul, se adunau toţii Englezii acolo şi nenea şi Grigori, cu taraful său, având ordin o dată pentru totdeauna. Se înţelege că mai venea şi altă lume şi, apoi, începea a curge în pocale vinul de Ale şi Porter, şi cei de faţă se desfătau la sunetele muzicii româneşti. Nu mai încape vorbă că convenirile acestea erau foarte profitabile pentru Grigori, căci, adese, căpăta câte un galben, mai ales de la Briţii cei totdeauna generoşi”[19]. „A murit…  la 12 mai 1888, de 58 ani, în urma unei boli de inimă”[20].

„La Solca, Bucovina, e colaborator lăutarul Gheorghe Gorovei credincios al academicianului Simion Florea Marian, la culegerea cântecelor”[21].

*

Consemnate în presa anilor 1890-1900, sunt „sunetele cele desfătătoare ale lăutarilor din Storojineţ”[22], „vestita musică a lui Boghian din Pătrăuţi”[23], adică „musica vestitului pătrăucean George alui Niţă Boghean, care aşa a plăcut oaspeţilor din Suceavă, încât au făgăduit că vor lua-o şi la petrecerile ce le-or face dumnialor”[24], şi „muzica vestitului Bidirel din Stupca”[25].

*

Rapsozii bucovineni cunoscuţi, păstraţi evaziv în colecţiile ziarelor vechi, sunt:

În 1893: Archip TELEAGĂ, Horodnicu de Jos, Nicolai BODNAR, Sf. Onufrei, George TIMCU, Roşa, Leon GABOR, Tereblecea;

În 1896: Alexandru BODNAR, Gălăneşti, George IEREMIE, Bosanci, Ioan POLIOVEIU, Ciocăneşti, Nicolae GÂLCĂ, Ciocăneşti, Eugenie GEORGIAN, Sf. Onufrei, Iustin PALAGHIOI, Pojorâta, Arsenie GHEORGHIAN, Muşeniţa, Ioan HURGHIŞ, Câmpulung, Miron şi Ilarion MOLOSI, Crăiniceşti, Dimitrie SIDORIUC, Tişăuţi, Teodor alui Trifon TODAŞCU, Dorna-Candreni, Vasile alui Petre MORAR, Udeşti, Eufrosina GHIŞAN, Mitocu-Dragomirnei, Ioan IHNĂTESCU, Părhăuţi;

În 1900-1929: Maria CHIŞ, Măzănăeşti, Rariţa POIENAR, Drăgoieşti, Nicolai DUMBRAVĂ, Doroteea, Sidor ODOCHIAN, Călineşti-Dorna, Eugenia NASTASI, Pătrăuţi-Suceava, Ion URICIUC, Pătrăuţi-Suceava, George a lui Ion MARCU, Buninţi-Mihoveni, Lazar al lui Istrate POPESCU, Ciudei, Pintilei ŞOTROPA, Prevorochia, judeţul Rădăuţi.

*

Fanfara bucovineană, deci românească şi/sau ucraineană, apărută în satul românesc după anii 1900 şi, mai ales, în perioada interbelică, îşi are originea şi în fanfara militară austriacă, în care activau unii dintre tinerii recruţi români şi ucraineni, dar şi în fanfara satului german din Bucovina, cea mai reprezentativă şi singura rămasă popularizată în spaţiul publicistic românesc, fiind cea de la Roşa, formată din „alămuri” şi clarinete, ale cărei cântece, „în nopţile cu vremea senină, de toamnă, mai ales, străbăteau prin văzduhul subţiatec bufăielile surde ale bombardoanelor şi ţipetele ascuţite ale clarinetelor, de credeai că crapă şvăbimea de atâta chef şi ţupăială”[26].

*

În mod categoric, o tradiţie îndelungată a tarafurilor săteşti bucovinene nu există, ele apărând abia în jurul anilor 1880-1890, odată cu dezvoltarea satului bucovinean. În sate, toate mici, după cum o probează recensămintele, existau, ca muzicanţi, câte un scripcar, maximum doi (unul ţinea hangul), iar primul cobzar, care cânta frumoasele cântece eroice ucrainene era, la 1772, „Ion cobzar, la Coţmani”.

Tarafurile, care aveau nevoie de „promovarea” pe care o reprezenta târgul, deci iarmarocul periodic, şi se înfiinţau printre târgoveţi, dar baza lăutăriei, în nordul Moldovei, o formau muzicanţii ţigani, robi boiereşti şi mănăstireşti, precum şi muzicanţii evrei din Kolomeea, cei care au definit două genuri de muzică, unul ucrainean, „kolomiyka”, şi unul românesc, „sârbele”, ambele cu rădăcini în cântecele hasidice evreieşti.

*

Instrumentele populare, de care se face atâta caz „folcloric” şi printre specialiştii români, şi printre cei ucraineni, existau, dar se foloseau doar la şezători şi la clăci, nu şi la strânsuri sau la nunţi, unde se aduceau tarafuri de muzicanţi profesionişti.

*

D9

*

Sătenii români şi ucraineni cântau din fluier (frilka), tilincă (tylynka sau telenka), fluierul dublu (zholomiha  sau dvodenzivka), nai (rebro sau kuvytsi), ocarină (sosulya sau zozulka), cimpoi (volynka sau duda), tobă (bukhalo) sau buhai (buhay), ucrainenii folosind şi alte instrumente de percuţie arhaice (rubéle, treschetka, derkach sau vertushka etc.), dar muzicanţii profesionişti din târguri, români, rusini sau evrei, precum şi lăutarii ţigani foloseau, în cadrul tarafurilor lor, plătind şi impozitul menţionat, de aproape 20 florini („ţiganii orăşeni muzicanţi depun pentru libertatea de a cânta duminica în cârciumi 19 florini 55 creiţari”), adevăratele instrumente lăutăreşti, precum naiul (rebro sau kuvytsi), oboiul (surma sau zurna), clarinetul popular (schaléjka sau zhaleika), bandura, cobza (kobza), guzla (husli), vioara (skrypka), vioara artizanală sau populară (rebec sau gudòk), zongora (huhok), ţambalul (tsymbaly), armonica (bayan), tamburina (buben), fiind folosite doar de lăutarii profesionişti, târgoveţi, deci cu etnie neprecizată, evrei şi ţigani.

*



[1] DIMITROVIŢĂ, AMBROSIU, Despre cântecul poporal român, pp. 115-120

[2] STRYJKOWSKI, MACIEJ, Călători străini despre ţările române, II, p. 454

[3] SBIERA, I. G., Mişcări culturale şi literare / la /Românii din stânga Dunării…, p. 273

[4] URECHE, GRIGORE, Pentru limba noastră moldovenească, Letopiseţul ţării Moldovei

[5] BARSI DI LUCCA, NICCOLO, Călători străini despre ţările române, V, p. 77

[6] CANTEMIR, DIMITRIE, Descrierea Moldovei, p. 212

[7] Călători străini despre ţările române, VIII, p. 360

[8] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, p. 379

[9] DGAS, Suceava / File de istorie…, p. 477

[10] DGAS, Suceava / File de istorie…, p. 566

[11]  PORUMBESCU, IRACLIE, Din scrierile lui Iraclie Porumbescu, p. 69

[12] PORUMBESCU, IRACLIE, Din scrierile lui Iraclie Porumbescu, pp. 87, 88

[13] PORUMBESCU, IRACLIE, Zece zile de haiducie, p. 61

[14] GRIGOROVIZTA, EM., Cum a fost odată / Schiţe din Bucovina, p. 30

[15] GRIGOROVITZA, EM., Cum a fost odată / Schiţe din Bucovina, p. 51

[16] GOIAN, LEON CAV. DE, Viaţa mea musicală, în „Viaţa Nouă”, nr. 163, pp. 1, 2

[17] POSLUŞNICU, M. GR., Istoria muzicei la Români, Bucureşti, 1928, pp. 624

[18] POSLUŞNICU, M. GR., Istoria muzicei la Români, Bucureşti, 1928, pp. 624

[19] VREMEA NOUĂ, nr. 169/1915, p. 3

[20] MORARIU, LECA, Cum a fost odată, p. 64

[21] POSLUŞNICU, M. GR., Istoria muzicei la Români, pp. 625

[22] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 66/1891, p. 3

[23] DEŞTEPTAREA, Nr. 13/1898, 9, p. 106

[24] DEŞTEPTAREA, Nr. 14/1898, p. 114

[25] DEŞTEPTAREA, Nr. 76/1903

[26] GRIGOROVITZA, EM., Cum a fost odată / Schiţe din Bucovina, pp. 115-117


G. Dem. Teodorescu: Vicleimul şi Steaua

 

Bunghieri din Cacica

Bunghieri din Cacica

*

Pentru că mărturiile cărturarilor din veacul al XIX-lea s-au scufundat, de mult, sub colbul uitării, favorizând deplina ignorare a datinii primordiale, în favoarea datinii creştine, deşi ambele datini formează şi zestrea, dar şi identitatea noastră comunitară (a spune „naţională” ar însemna să exagerez), am început să adun vechile mărturii – şi vi le pun şi dumneavoastră la dispoziţie – atenţionând doar asupra confuziei din ce în ce mai exhaustivă şi mai definitivă care se face între colindă şi vifleimuri (vicleimuri – în Ardeal; vifleimurile sunt vestigii lirice din „Irozii” de altădată, vestigiile teatral-coregrafice supravieţuind în Bucovina ca „Împăraţii”, „Craii”, „Bunghierii”, „Jienii”, „Haiducii” etc. din alaiurile tradiţionale de Anul Nou) şi cântece de stea, ştiut fiind că termenul „calendae latin nu s-a urzit din „calare” (chemare) latin, ci din „colinda” sau „cylindea” grec, care înseamnă: rotare, întoarcere, învârtire de soare ori de lună, în solstiţii ori lunistiţii, şi aceasta se condiţionează de la cultul de soare şi de lună, adecă de la curgerea soarelui şi a lunii jur-împrejur prin zodiac” (Simeon Mangiuca, în Călindariu Iulianu, gregorianu şi poporalu românu, cu comentariu, pe anul 1882, Oraviţa, 1881).

*

Materialul care urmează, publicat de folcloristul G. Dem. Teodorescu, în 1897, schiţează parcursul cristalizării datinii creştine, o datină păstrată doar de români, deşi a aparţinut, cândva, tuturor popoarelor europene (I. D.).

*

Malanca, un ritual totemic de primăvară

Malanca, un ritual totemic de primăvară

*

Nu o singură dată şi nu acum pentru prima oară, am avut ocazia să arăt că, în toate timpurile şi la toate popoarele, reprezentările dramatice au avut, mai întâi, un caracter sacerdotal, sacru, preoţesc; că, apoi, au trecut la aristocraţie sau oligarhie, fiind practicate de oamenii culţi; că, în cele din urmă, prin lung uz şi prin abuz, au ajuns populare, până a fi păstrate numai de treptele cele mai de jos ale societăţii.

Prin aceste faze au trecut „Vicleimul” şi „Steaua”, la noi, ca şi la alte popoare creştine.

*

Teatrul antic îşi are originea în mitologie. Noua religie, ivită pe timpul împăratului August, institui reprezentările dramatice chiar în temple, ca să celebreze şi să ţină totdeauna vie, în mintea credincioşilor, amintirea naşterii miraculoase, scăpării şi învăţăturilor Mântuitorului. Fiindcă primele încercări fură atrăgătoare – şi nu puteau fi altfel – preoţii luară episoade din Vechiul şi Noul Testament, le transformară în drame religioase, numite „Mistere”, şi le reprezentară în catedrale şi biserici, la sărbătorile de căpetenie, la ocaziuni solemne. Aşa, într-al III-lea secol, tragedianul Ezechiel compuse o dramă, întitulată „Moise”; într-al IV-lea secol Sf. Grigorie din Nazians tragedia despre patimile lui Isus; în secolele al VIII-lea şi al IX-lea, călugării şi călugăriţele reprezentară felurite drame funebre; pe la sfârşitul secolului al X-lea, Teofilact, patriarhul din Constantinopole, institui diferite spectacole religioase cu caracter teatral, între care „Proesepe” sau „Ieslea” în care se născuse Hristos, şi „Steaua”, cu ceremonia celor „Trei crai”.

*

În apus, papa Inocentiu al III-lea recunoscu ortodoxia acestor procesiuni publice şi le încuviinţă. În secolele XI şi XII, scene din viaţa sfinţilor, legende privitoare la martiri şi pustnici se reprezentau nu numai în mănăstiri, ci şi pe străzi sau la domiciliul familiilor. Din secolul al XIII-lea, până într-al XV-lea, când limbile romanice se formaseră şi deveniseră oarecum idiomuri literare, spectacolele hieratico-religioase trecură la comunităţi mirene sau populare. Începuturile din Franţa şi Provance se răspândiră în Germania, iar cele din Orient, prin propaganda veneţiană, altoiră pe cele occidentale.

*

„Vicleimul” (numire dată după orăşelul Betleem) e o reprezentare compusă din două părţi: una tristă, în care vedem atât pe cei trei magi, aduşi înaintea lui Irod, ispitiţi de cometa pe care o urmăreau, ademeniţi să afle totul şi să se întoarcă spre a-l informa, cât şi găsirea, apoi uciderea unuia dintre prunci, care simbolizează pe Isus; alta, comico-satirică, de mare interes social şi etnologic, în care ni se dau tipurile importante dintr-o epocă sau din viaţa actuală, sub forma unor păpuşi, care, în dialog, biciuiesc defectele persoanelor, apucăturile claselor, relele moravuri.

*

E foarte preţioasă această rămăşiţă din teatrul ambulant al evului mediu, în care sunt concentrate două acţiuni succesive, una sacră, alta profană, importante pentru istoricul religiei, pentru studiul societăţii, pentru limbă şi literatură.

„Steaua” a fost instituită numai pentru propagarea şi întărirea credinţei creştine, căci aminteşte exclusiv naşterea lui Hristos şi reprezintă călătoria magilor, sub conducerea unei comete, care anunţa marele eveniment. De aceea, la început, „Steaua” a fost întocmită de clerici, colorată şi împodobită cât mai strălucit, însoţită de trei preoţi, îmbrăcaţi ca pontifii astrologi ai Persiei antice, scoasă în mijlocul bisericii – ca si crucea cu Isus răstignit, la Paşti – apoi ocolită cu cântări în jurul credincioşilor (căci frigul iernii nu permitea o procesiune în jurul templului, ca la Paşti).

Cu timpul, clericii au purtat-o pe străzi, până la locuinţa familiilor pioase şi bogate, iar mai târziu, trei-patru tineri; la noi, azi, chiar copii de 12-15 ani strigă şi întreabă pe binevoitori:

 *

– Cine primeşte „Steaua” frumoasă

şi luminoasă

cu colţuri multe

şi mărunte

de la Naşterea lui Hristos dăruită?

 *

Aici se găsesc acumulate toate ideile de căpetenie despre originea creştinismului, celebrate prin imnuri versificate, prin ode sacre, aşa cum au existat la toate naţiunile catolice din Occident: vechi monumente literare ale limbilor, vestigii ale căldurii religioase de odinioară.

La „Stea” nu există acţiune dramatică, ci simplă simbolizare, la care s-a asociat pictura, mai înainte costumarea, cu deosebire, însă, poezia şi muzica. „Cântările de stea” se găsesc în manuscrise din secolul al XVI-lea, copiate în cel următor. Singur Anton Pann s-a hotărât a le culege, completa şi tipări, mai întâi între 1821-1822, apoi în 1830, sub titlul de „Versuri musicesci” (Operele lui Anton Pann, Bucureşti, 1891), însoţindu-le de notele muzicale după psaltichia pentru ariile corespunzătoare. Ele prezintă interes literar şi teologic, când sunt comparate cu „cantica” din Biserica catolică, cu imnurile religioase ale diverselor rituri, cu acela ce, la francezi, se numeşte „Chansons de Noël” şi „Calennes”.

*

Fiindcă o repede evoluţie a adus, în alte ţări, căderea în desuetudine a acestor datini; fiindcă numai la noi ele şi-au păstrat încă existenţa, modestă şi deplin populară, prin urmare cu atât mai folclorică, avem datoria patriotică de a le sprijini, de a le încuraja prin toate mijloacele, considerându-le ca preţioasă moştenire naţională.

*

G. Dem. TEODORESCU

(Albina, revistă enciclopedică populară,

Anul I, no 12 şi 13, 21-28 decembrie 1897, pp. 354-356)


Istoricul şi Crăciunul în vechime

Crăciunul de altădată - Realitatea ilustrată din decembrie 1929

Crăciunul de altădată – Realitatea ilustrată din decembrie 1929

*

Crăciunul e una din sărbătorile cele mai mari ale bisericii creştine de toate riturile, cea mai veche din câte are creştinismul. Originea lui se confundă cu originea bisericii creştine.

Se zice că, întâi şi întâi, ea a fost stabilită de episcopul Teslefor, în anul 138. Ziua însă era schimbătoare: când se sărbătorea în Ianuarie, când în Mai. În secolul IV, Ciriliu, episcopul de Ierusalim, a rugat pe Papa Jules I să orânduiască o anchetă de teologi, care să caute ziua adevărată a naşterii Mântuitorului. Teologii au găsit ziua de 25 Decembrie şi, de atunci, Crăciunul se sărbătoreşte la ziua asta. Carol cel Mare al Franciei hotărâse chiar ca anul să se înceapă din ziua de Crăciun.

*

Crăciun în 1929 - Realitatea ilustrată

Crăciun în 1929 – Realitatea ilustrată

*

La început, o parte dintre părinţii bisericii au contestat data aceasta, dar pe urmă au primit-o.

În veacul de mijloc, în bisericile catolice, sărbătoarea Crăciunului era reprezentată, chiar în biserici, prin jocuri scenice; diferite persoane recitau poezii religioase, lângă ieslele improvizate, în care se afla Iisus Cristos, iar alături, Iosif şi Maria. Figurile lor erau făcute sau din ceară, sau din lemn. Spectacolul acesta a degenerat, mai târziu, în bufonerie şi a fost oprit de autorităţile ecleziastice.

*

Realitatea ilustrată din decembrie 1929

Realitatea ilustrată din decembrie 1929

*

Aceasta este una din legende. A doua e următoarea şi care are importanta ei, căci reiese că Crăciunul ar fi o serbare mai veche decât creştinismul.

Iat-o: Crăciunul este sărbătoarea Naşterii Domnului. La catolici numele chiar spune aceasta: „Noël”, la francezi, „Natale”, la italieni, vine de la cuvântul latin „natalis” (dies), ziua naşterii.

Totuşi, Crăciunul e mai vechi decât creştinismul. Religia dragostei, aceea care recunoaşte de cap pe divinul Iisus, a dat numai alt conţinut acestei străvechi sărbători. La greci, „Dyonisia”, la romani, „Saturnalia”, la vechii teutoni şi normanzi, cele „12 nopţi sfinte” (Weihnachten) celebrau sosirea solstiţiului de iarnă. Poporul se deda, atunci, la tot felul de veselii neînfrânate şi excesive. Azi încă au rămas multe reminiscenţe păgâne în obiceiurile şi simbolistica sărbătorilor Crăciunului.

*

Cu "Steaua" - Realitatea ilustrată din 1929

Cu „Steaua” – Realitatea ilustrată din 1929

*

Aşa, de pildă, bătrânul cu barbă albă, pe care îl vedeţi pe toate chromolitografiile de ocazie, nu este altul decât bătrânul Saturn, sărbătoritul „Saturnaliilor” romane, sau Thor, zeul vechilor germani. O rămăşiţă şi mai caracteristică este aşa-numita „căpriţă”, care joacă un rol foarte însemnat în obiceiurile de Crăciun ale multor popoare (şi în Moldova). Această căpriţă este o reminiscenţă directă a „Dionisiilor” greceşti, cu faunii, cu ţapul de sacrificiu (care a dat numele său tragoniei „Cântecul ţapului”), cu Silanus, bătrânul cu barba şi poftele de ţap…

În Austria sudică, capra se numeşte „Krampus”, spaima copiilor. În Hanovra, Holstein şi Mecklenberg se cheamă „Clas” (o derivare din din St. Niclas), În Silezia, „Joseph”. În unele părţi ale Germaniei, poartă numele de „Budelfrau”, în Suabia, „Bertchel”, în Rusia, „Babuşca”, în Italia, „Befana” (corupt din Epiphania).

*

Daruri de Crăciun - Realitatea ilustrată 1929

Daruri de Crăciun – Realitatea ilustrată 1929

 

(Foaia populară, No. 43 din 27 decembrie 1898).


Ursitul de Crăciun, în Ucraina

Craciunul in Ucraina REALITATEA ILUSTRATA 1929

*

În Ukraina, prevederea logodnicului are mult pitoresc. Fetele tinere se adună în cea mai spaţioasă „khata” (colibă), făcând cerc în jurul unei grămezi de grâu, pe care se află un inel. Un cocoş, introdus în colibă, mănâncă din grămada de grâu, până ce gaseşte inelul, pe care, bineînţeles, îl dă deoparte. Inelul se rostogoleşte şi cade la picioarele uneia dintre fete: Aceea se va mărita, în cursul anului care vine.

*

E. HALPERINE-KAMINSKY

(Realitatea ilustrată, Anul III, nr. 52, 21 decembrie 1929, p. 3)


Cărturarii ardeleni, despre colinde şi vifleimuri

1903 ALBINA Cosbuc

*

Am publicat, de-a lungul anilor, rezultatele propriilor mele cercetări pe tema creaţiilor primordiale, pe care le numim colinde, confundându-le cu creştinele cântece de stea şi cu vifleimurile – care sunt numite impropriu colinde, şi iată că dau, astăzi, peste îndreptăţiri ale afirmaţiilor mele anterioare şi din partea altor cărturari ardeleni ai secolului al XIX-lea, tributari latinismului – ce-i drept -, dar în mod justificat, pentru că, în vremea lor, nu se ştia mai nimic despre civilizaţia boreală, pe care românii încă o mai mărturisesc lumii, prin tradiţiile lor, păstrate din ce în ce mai mimetic şi mai fără de iniţieri. Când am scris „Vechi colinde bucovinene” şi volumul trei, dedicat Datinii, al „Poveştii aşezărilor bucovinene” (ambele postate pe acest site, în categoria CĂRŢI), aflam un antecesor strălucit, bănăţeanul Simeon Mangiuca, dar remarcabile studii despre filosofia culturii, pe această temă, au izbutit şi pe nedrept uitaţii antecesori ai lui George Coşbuc şi ai lui Lucian Blaga, Teodor ROŞU (1861), Dr. Gregoriu SILASI (1875) şi N. SULICA (1901), ca să nu mai vorbesc de admirabilul George COŞBUC (1903), tranşant şi decisiv în opinii.

*

Înainte de a reproduce textele mele, dedicate celor două Datini fundamentale, cea primordială şi cea creştină, ambele valoroase, dar cu obligativitatea, din partea noastră, de a şti să facem distincţie între una şi cealaltă, voi reproduce, cu rol de argumentări, fragmente din studiile cărturarilor ardeleni citaţi mai sus, care îmi întăresc şi legitimează propriile teorii.

*’

*

Cântecele solare primordiale, în viziune ardeleană

*

„Poporul român, în simplitatea sa, nu s-a despărţit de legendele păstrate din vechime, nici de mitologia cea filosofică a străbunilor săi. Nici barbaria veacurilor trecute, nici năzuinţa cuceritorilor nu i le-a putut şterge din inimă, n-a putut să le încurce, să le încuscreze cu cele moderne, şi nici creştinismul n-a fost în stare să dezrădăcineze reminiscenţa ce a păstrat-o românul pentru zeii mitologiei romane. În deşert au stăruit mulţi, sub diverse pretexte, să şteargă din imaginea cea vie a românului ţăran aducerea aminte a lui Joe, Mercur, Vinere, şi de alţi zei antici, care-şi au adoraţi şi adoratoare mai ales în casele românaşilor şi ale româncelor, şi credinţa în zeii cei vechi nu o poţi dezrădăcina cu uşurinţă, şi cred că nici nu e de lipsă a o stârpi, când aceea nu e stricăcioasă.

Aşadar, mitologia vechilor şi mai vârtos a străbunilor noştri, care însă e încopciată cu cea a mai multor popoare, are pentru noi mai mult interes decât pentru orişicare popor european, fiindcă noi posedăm o mulţime însemnată de rămăşiţe din ea. Este sfântă datoria de a căuta acele rămăşiţe şi de a le feri de noianul timpurilor şi al uitării” (Teodor Roşu, Mitologia sau cunoştinţa despre zeităţile celor vechi, în Amiculu Şcoalei, nr. 4 din 28 ianuarie 1861, p. 32).

„Creştinismul, neputând înlătura şi extermina din uzul poporului nici calendele, precum nici cele mai multe uzanţe păgâneşti, se sili măcar a le transfera la idei creştine. Ci silinţa, măcar că foarte sinceră, a avut succes numai pe jumătate: calendele, adică colindele noastre, păstrară numeroase răsunete mitologice străvechi” (Dr. Gregoriu Silasi, Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, p. 51).

„Crăciunul, fără îndoială, se concepe, în mai multe colinde, după idei şi privinţe străvechi păgâneşti, ca renaşterea soarelui fizic, cu turma de stele strălucitoare, pe cerul senin de primăvară şi vară, când într-una se zice:

*

Coborât-a, coborât

(Corindăm, Doamne, corinda)

De mai sus din răsărit

Dumnezeu, din cer, pe scări,

Pe miruri, pe lumânări,

Cu-o turmă de oi domneşti…

Şi o paşte în senin

Şi-o adapă în nor lin”

*

(Wilhelm Schmidt: Das Jahr und seine Tage in Meinung

der Romanen Siebenburgens, Hermannstadt, 1866).

*

se concepe că renaşterea şi reîntoarcerea soarelui, aducător de dulce primăvară şi vară, cu suavele flori, cu rândunelele şi cântăreţele salbelor înverzite, când într-un colind se zice:

*

Vă aduc un Dumnezeu,

(Florile dalbe)

Un Dumnezeu nou născut

Cu flori de crin învăscut

Dumnezeu adevărat:

Soare în rază luminat…

Că pe cer s-a arătat

Un luceafăr de-mpărat,

Stea, cometă strălucită

Pentru ferici menită…

Iată lumea că-nfloreşte,

Pământul că întinereşte,

Cântă-n luncă turturele,

Le fereastră, rândunele.

*

(Vasile Alecsandri, Poezii poporale ale românilor, p. 394)

*

… Şi totuşi, această avuţie naţională românească este, azi, mai mult ca oricând mai înainte, ameninţată cu eterna înmormântare în noianul uitării” (Dr. Gregoriu Silasi, Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, pp. 51, 52).

„Dacă străinii se uimesc şi încântă de frumuseţile extraordinare ale literaturii noastre tradiţionale, se cuvine ca noi să reflectăm şi la însemnătatea ei pentru literatura noastră propriu-zisă, care numai din rădăcinile cele tradiţionale poate trage sucul naţionalităţii româneşti… să reflectăm, mai presus de toate, la însemnătatea ei pentru trecutul cel mai îndepărtat. Da, să năzuim a conserva aceste tradiţiuni sacre ca pe unele din cei mai principali şi mai puternici conservatori ai naţionalităţii noastre române printre furtunile milenare.

Nu cutare şi cutare biserică, cutare şi cutare confesiune, cu principii altminteri prea divine, prea liberale, prea umanitare, precum că „nu este între noi nici grec, nici roman, nici liber, nici sclav, ci toţi suntem una în Christos”, nu atare biserica şi confesiunea religioasă ne-au dat cele ce nici dânsele nu aveau: puterea conservatoare a naţionalităţii noastre. Biserica ne face serviciu naţional conservativ numai accidental, numai întrucât ştie răspândi lumina; ea, din contra, ne-a dat când pe mâna slavonismului, când pe a grecismului, când pe altele. Ceea ce însă, în trecut, ne strecoară printre atâtea Scylle şi Caribde, ne scoate ca prin minune din ghearele morţii naţionale iminente, la viaţa actuală, fură, în prima linie, prea îndegetatele tradiţii şi reminiscenţe sacre. Prin mijlocirea acestora ne şoptiră străbunii, din mormânt” (Dr. Gregoriu Silasi, Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, p. 52).

 *

„Colindele sunt mijlocitoare între vechile credinţe păgâne mitologice şi între noua învăţătură creştinească. De aici curioasa amestecătură a zeităţilor etnice cu sfinţii creştini în ele” (Dr. Gregoriu Silasi, Transilvania, Anul X, nr. 5 din 1 martie 1877, p. 56).

*

„Decembrie, la vechii romani, era pus sub protecţia Vestei, zâna focului (vezi Ovid, Tristele, I, IV), fiica lui Saturn şi a zânei Ops, de la opulentia = abundenţă (vezi Macrobius, Saturnalia, C, X).

În onoarea acestei zeităţi se celebrau, în această lună, feeriile saturnale, de unde ne-au rămas Colindatul copiilor, în noaptea din ajunul Crăciunului, urările de avuţie (îmbelşugare), cântece numite Colinde şi toate celelalte datini domestice, pe care sătenii români le păstrează ca o comoară străveche” (N. Sulica, Gazeta de Transilvania apud Foaia Diecesană, Anul XVI, nr. 1 din 7 ianuarie 1901, p. 3)

*

„La romani, exista o sărbătoare, numită festum calendarium, ce cădea pe ziua de 1 ianuarie, aşadar pe ziua de anul nou. Pre-seara acestei zile era serbată prin fel de fel de jocuri: copii umblau mascaţi sau travestiţi, din casă în casă, fluierând şi cântând, ca să capete daruri. Obiceiul acesta s-a păstrat până târziu, în evul mediu, şi după încreştinarea romanilor, după cum se poate vedea din scriitorii evului mediu, ca Ducange, care ne spune că, şi pe vremea sa, copiii umblau, în pre-seara anului nou, la „gratulate” sau, cum am zice noi, la colindat, urând gazdei, care ieşea să-i cinstească, cam în chipul acesta: „Gaudium et lactitia sit in hac domo, tot filii, tot porcelli, tot agni!”; adică: Bucurie şi veselie să fie în casa aceasta, copii, purcei şi miei din belşug! Sau, după traducerea lui Teodorescu: „În astă casă să fie / Bucurie şi veselie; / Câţi mititei, / Atâţia purcei / Şi toţi atâţia miei!”.

Asemănarea iarăşi este izbitoare. Colinda noastră, atât ca cuvânt, cât şi ca datină, nu este decât vechiul festum calendarium, sau mai bine zis calenda(e) romanilor, iar cine a auzit nu mai mult, ci chiar şi numai o colindă românească, ştie că formula de urare, la finea fiecărei colinde, e aproape aceeaşi, până în ziua de azi, la poporul nostru, ca şi cuvintele, citate de Ducange” (N. Sulica, Gazeta de Transilvania apud Foaia Diecesană, Anul XVI, nr. 1 din 7 ianuarie 1901, p. 4).

*

„Colindele au fost cântece solare, fragmente şi rămăşiţe din cântările liturgice ale cultului naturii.

Unele dintre ele, probabil minoritatea lor, în aparenţă sunt imnuri religioase creştineşti, tratând legende creştine şi cântând naşterea şi moartea lui Iisus. Ele însă sunt cu mult mai vechi decât creştinismul şi numai unei coincidenţe calendaristice i se datorează faptul că vechile cântece solare poartă, deşi foarte superficial, o urmă de creştinism.

Cântările pe care le aveau popoarele indo-germanice, poate din timpuri preistorice, ca părţi integrante ale cultului lor, preamăreau în versuri elementele şi lupta lor în natură, fenomenele naturii şi corpurile cereşti. Îndeosebi soarele stă în centrul acestui cult: biruinţa lui asupra întunericului nopţii, a iernii şi a furtunii, fäceau dintr-însul un erou; căldura lui şi lumina, pe urma cărora creşteau plantele, făceau din el un binefăcător al lumii.

*

Ca erou şi binefăcător, soarele era şi este central miturilor solare, şi este şi astăzi centrul basmelor noastre. Apunerea sa, seara, dar mai ales depărtarea lui de pământ, începând de la solstiţiul de vară, erau privite ca o călătorie a lui printr-altă lume, chiar ca o moarte a lui – pe urma lui murea lumina, venea frigul şi despuierea naturii – iar oamenii îi dădeau poveţe cum să se lupte cu duşmanii săi, pe unde să meargă, ca să nu rătăcească, cum să se poarte printr-altă lume.

Ca drumeţ înstrăinat, el era plâns în cântece, şi este plâns şi astăzi în bocetele noastre. Iar de la solstiţiul de iarnă, când începea să se apropie de pământ, el era eroul biruitor, care se întorcea din luptă, i se aduceau jertfe, i se cântau cântece de bucurie şi de biruinţă. Venirea lui era privită ca o naştere, căci cu el renăşteau lumina zilelor şi viata naturii. Iar la echinocţiul de primăvară, era sărbătorit îndeosebi ca erou întors din luptă, „ca unul înviat din morţi, dăruind viaţă lumii”.

Ca erou ce se naşte, a fost cântat de popoare în toate timpurile, cu urări reciproce de fericire, cu alegorizări şi simbolizări, şi este cântat, şi astăzi, în colindele noastre, şi este sărbătorit de datinile noastre.

*

Colindele erau şi sunt cântece la adresa soarelui, ce renaşte la solstiţiul de iarnă, prin Decembrie. Printr-o coincidenţă calendaristică, naşterea lui Christos, în cultul creştin, cade tot pe vremea solstiţiului de iarnă. Poporul nostru, sărbătorind, deodată, naşterea eroului păgân cu a Dumnezeului creştin, a substituit numirile cântecului păgân. În loc de Soare a zis Christos, în loc de Lună, Cer sau Lumină, a zis Sfânta Maria, în loc de Jupiter a zis Sfântul Ilie etc. Faptele, însă, au rămas neatinse, cântecul e păgân. Nu numai fondul cântecului e întreg, dar însăşi forma este a cultului solar. Bineînţeles, acest fapt nu e general. Nu, pentru că schimbarea nu s-a putut întâmpla decât în unele cazuri: când cântecul cânta naşterea soarelui, ori, printr-o atracţie, moartea lui.

Deci, colindele care cântă naşterea şi moartea lui Christos au substituit numirile păgâne; rar, însă, sau mai niciodată, acelea care cântă fapte prea păgâneşti de-ale soarelui, nepotrivite cu fapte de-ale lui Christos. Acestea au rămas, neatinse întru nimic, cântece păgâne.”

 

*

(George COŞBUCColindele noastre, în Albina / Revistă Enciclopedică Populară,

Anul VI, nr. 51 din 21 septembrie 1903, pp. 1317-1320).

*

Preluând şi punând faţă în faţă informaţii din „cele mai bune datini din câte se află pe pământ” (Herodot, Istorii, III, XXXVIII, p. 241), eu am ajuns la următoarele concluzii:

*

*

Adeziunea la mit, între Colind şi Vifleim

*

În cadrul aceleiaşi „matrice stilistică”[1], există două „aderenţe la mit” [2] româneşti, respectiv aderenţa la „tradiţia primordială”[3] şi, respectiv, la „tradiţia creştină”[4], Colindul şi Vifleimul”[5], cum numea cărturarul I. G. Sbiera aşa-numitele „colinde creştine”, deci cântecele religioase de Crăciun.

Colindul, numit, în vremea lui Strabon, „peanul tracilor”  sau „imnul Titanilor”[6], admis în templul solar, odată cu „ierburile vindecătoare”[7], reprezintă o creaţie sacerdotală preistorică („Singurul lucru care poate fi popular este doar faptul „supravieţuirii” atunci când aceste elemente aparţin unor forme tradiţionale dispărute”[8]), românii fiind singurii urmaşi ai amestecurilor de populaţii nod-dunărene care mai păstrează, în sensul conservării, „straturile de cultură mai arhaice decât cele reprezentate, de exemplu, de mitologiile „clasice” greacă şi romană”, drept „coloanele vieţii”[9], în condiţiile în care, şi astăzi chiar, „satul românesc este, în esenţă, preistoric, ştiut fiind faptul că înrâuririle de tot soiul au trecut, necurmat, din istoria ce avea loc în regiunea noastră, asupra vieţii de sat, dar toate au fost potrivite unor moduri preistorice” [10].

*

Colindul înseamnă „o solidaritate mistică între om şi natură, care nu mai este accesibilă conştiinţei moderne”[11], dar care marchează, „sub teroarea istoriei”[12], „drama cristologică” a civilizaţiei umane. Sugerăm ideea învelirii în cosmicitate pentru că reprezentările de mai târziu ale fertilităţii fie că reduc numărul simbolurilor, fie că le abandonează cu totul, semn al nevoii de relaţionare printr-o personificare şi nu, ca până atunci, printr-o „fermecătoare fraternitate a omului cu întreaga creaţie”[13].

„Colinda română ca cult de Soare (cel scandat, numit şi „Urătură” sau „Pluguşor”) şi, în egală măsură, cult al Lunii (cele cântate, inclusiv „Mioriţa” şi „Meşterul Manole”, care au fost, iniţial, colinde), poartă un nume care „nu s-a urzit din „calare” (chemare) latin, ci din „colinda” sau „cylindea” grec, care înseamnă: rotare, întoarcere, învârtire de soare ori de lună, în solstiţii ori lunistiţii, şi aceasta se condiţionează de la cultul de soare şi de lună, adecă de la curgerea soarelui şi a lunii jur-împrejur prin zodiac”[14], opinia lui Simeon Mangiuca fiind întărită de toate scrierile vechi, referitoare la omagierile astrale ale antichităţii, însuşi Herodot precizând că populaţiile acelea vechi, din care şi noi, românii, ne tragem, „nu numai că nu obişnuiesc să înalţe statui, temple şi altare, ci, dimpotrivă, socot că cei ce le ridică sunt curat nebuni, şi aceasta, cred eu, pentru că ei nu şi-au închipuit pe zei ca fiind înzestraţi cu fire omenească, aşa cum o fac elenii… Ei obişnuiesc să aducă jertfe… suindu-se pe cele mai înalte piscuri de munte… Aduc jertfe soarelui, lunii, pământului, focului şi vânturilor. Din vremuri străvechi, acestor singure divinităţi aduc jertfă”[15].

*

Elemente ale cultului astral, ca esenţă a religiei naturale, în desfăşurarea ritualică recognoscibilă în Colind, în oraţiile de nuntă, în datina piţărăilor şi în horele căluşereşti, toate cu rădăcină comună, se pot identifica în mai toţi autorii antici, fie aceştia istorici, precum Diodor Sicul[16] sau Claudiu Aelian, care se foloseşte de textele, între timp dispărute, ale lui Hecateu Abderida[17], fie poeţi, precum Pindar, cel care susţinea că pe primele cântece ale omenirii „zeii le-au ctitorit”[18] odată cu ivirea „gingaşelor fete ale uriaşului Atlas” (Nemmene, IV, 1), pentru că abia „acum anul sfânt se împlineşte / Şi Horele sărbătoreau pentru masa lui Apollo”  (Paiane, I, 52), ştiut fiind faptul că, la începuturile metafizice ale omenirii, conştientă de Timp, „anul se împlinea la răsăritul Pleiadelor”[19], deci în prima decadă a lunii mai (luna „Malanka”, la slavi), atunci când se iveau  „flori de măr, / flori de păr”, cele care nu lipsesc nici din relicvele de Colind contemporane, dar nici din Vifleimuri. / În Colindul de astăzi, întâlnim, drept relicve, inclusiv lingvistice, ale „tradiţiei primordiale” („câmpul stilistic”, cum formula, mult mai inspirat decât Guenon, Lucian Blaga), formulele sacramentale „leru-i ler”, „florile d’Albei” (şi nu „florile dalbe”, cum s-a încetăţenit, datorită absenţei iniţierilor[20]), precum şi invocaţia sacră „oi”, adesea în formula „oi, leru-i ler”.

Reminiscenţa lingvistică „leru-i ler”, comentată şi studiată, cu reperul încrâncenat latinist al Şcolii Ardelene, nu înseamnă, aşa cum îşi închipuia Şincai şi Maior eternizare a numele împăratului Aurelian, „acest prea strălucit împărat şi bărbat ostaş, născut în Dacia”, nici, aşa cum propusese, după 1848, braşoveanul George Săulescu, luând în studiu formula derivată „Veler şi Velerum”, înveşnicirea numelui împăratului Valeriu, nici, aşa cum sugera I. G. Sbiera, cel care şi inventariază opiniile de până la el, un „ecou târziu al cultului Larilor”[21], ci formula sacramentală finală (Legea e Lege), cum se poate concluziona, în baza unei mărturii a lui Aristotel[22]. De altfel, sugestia legământului sacru, al legii care se cânta, ca să nu se uite, este întărită şi de prezenţa, în reminiscenţa „oi, leru-i ler” şi a derivatelor acestei formule, a invocaţiei „oi”, din străvechiul „NeikOY” (conform inscripţiei din Rhodos, ANAPO’NEIKOY, ANAPONEIKI), singura prin care putea fi invocat AUM (se pronunţă OM, cum precizează Hermann Wirth, luând în discuţie „spectacolul Cerului, al Lunii şi al Soarelui”[23]).

*

Reminiscenţa „florile d’Albei”, eronat conservată de subconştientul obştesc drept „florile dalbe”, face recurs la numele celtic al Lunii, „Alba”[24], identificat şi în colindele provensale, dar şi în numele dat de celţi insulelor britanice, „Albion”, celţii fiind, în fond, cum susţine şi Blaga, nu o populaţie antică, ci o cultură ocupaţională, cultura meşteşugărească, preistoria beneficiind, de fapt, de trei culturi ocupaţionale, păstorească, agrară şi meşteşugărească, argumentul principal constituindu-l simbolistica ornamentaţiei populare, ştiut fiind faptul că „geometrismul dreptliniar al ornamentelor populare are o continuitate de-a lungul secolelor, care înapoi, în timp, ne-ar duce până în mileniul doi sau trei înainte de era noastră. Acest geometrism este de aproape înrudit cu acela al culturii preistorice de tip Halldstatt”[25].

Datorită erorii, comisă de filosofii culturii, de a considera cultura elină un reper şi nu o fereastră spre o cultură preistorică boreală, din care derivă cea elină (Herodot spune, cu firească trufie că, „înainte vreme, pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălţând rugi zeilor, fără însă să-i dea vreunuia dintre ei porecle şi nume”[26], deşi e cunoscut că numele a două dintre trei ceruri ale boreazilor, Cerul Apropiat sau Cerul Zilei, numit de boreazi Deaus a devenit Zeus al elinilor, iar Cerul Mijlociu sau Roata Cerului, numită Ur Anu – Tatăl Ceresc se numeşte în aramaică Anu Yahve –, a devenit, la elini, Uranus), multe dintre moştenirile ancestrale s-au pierdut, deşi e lesne de înţeles, spre exemplu, că omătul se „cerne” din „Cernunos”, deci din Cerul Îndepărtat (sinonim şi al Timpului, deci Cronos), cel întunecat, pentru că niciodată nu ninge din „Ur Anu”, adică din cerul înstelat, care aduce gerul, îngheţul, de sub semnul ceresc al şarpelui, respectiv Constelaţia Dragonului.

*

Ignorând o superbă constatare a primului om modern al omenirii, Preafericitul Augustin, care susţinea că şi „ceea ce, în prezent, se numeşte religie creştină a existat la cei vechi şi nu era absentă la începuturile neamului omenesc, până la apariţia lui Hristos întrupat, după care religia adevărată, care era deja prezentă, a primit numele de religie creştină”, colindele, ca expresii sacerdotale ale acelei religii, care a existat de la începuturile omenirii, au fost prigonite de către biserică, drept „marele praznic al diavolului” sau „cântece drăceşti”[27], dar tentativa de asimilare creştină a colindelor în cântece bisericeşti s-a produs abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea, când apar, mai întâi, cu „Colindele pascale” şi „Irozii”, apoi cu „Vifleimurile” şi cu „Cântecele de stea”, toate încredinţate, iniţial, epitropilor bisericeşti, pentru a provoca parvenitismul românilor („Ce? Noi nu suntem la fel de gospodari?”), apoi, odată cu fenomenul de asimilare creştină a colindelor prin creaţii culte, care urmau să fie răspândite în popor, prin eforturile parohilor, încredinţate fiind direct tuturor enoriaşilor şi, mai eficient, elevilor de şcoală, sub numele de colinde populare.

*

Producţiile cu rol propagandistic creştin, numite de I. G. Sbiera „Vifleimuri şi Cântece de stea”, creaţii ale unor compozitori profesionişti, precum Tiberiu Brediceanu („Domnul Sfânt când s-a născut”), Al. Podoleanu („Bună dimineaţa la Moş Ajun”), I. C. Brătian („Noaptea de Crăciun”), D. G. Kiriac („Scualaţi, sculaţi”; „O ce veste minunată”; „Nouă azi ne-a răsărit”), George Cucu („Astă seară-i seară mare!”; „La un colţ de grădiniţă”; „Sus boieri nu mai dormiţi”; „Am plecat să colindăm”; „În vârful la nouă meri”), V. Popovici („Maica sfântă şi-o pornitu”; „Trei păstori”), A. Stoia („Steaua sus răsare”) sau Timotei Popovici („Astăzi s-a născut Hristos”), au fost publicate de Biblioteca Religioasă-Morală şi Muzicală, „sub direcţiunea Preotului Eugen Bărbulescu – Profesor”, până în anul 1945, „pentru folosirea elevilor de şcoală şi adulţi, ce se cântă la Moş Ajun, Crăciun şi Anul nou”[28].

*

Odată adoptate de popor şi conservate, mai mult sau mai puţin conştient (de asta, din cauza pierderii de memorie, apar variantele), Vifleimurile pot fi considerate folclor, dar nu şi creaţie, pentru că, precum şi în cazul Colindului, în cântecele acestea, închinate Lunii şi Soarelui (Soarele Dreptăţii fiind Iisus, conform Sfântului Augustin), creaţia, deci iniţierea, este de natură sacerdotală şi nu laică, laică fiind doar conservarea sau supravieţuirea iniţierilor vechi sau mai noi.

Fără îndoială, ambele creaţii, Colindul şi Vifleimul, păstrate doar de români, înseamnă adeziunea noastră la mit, cea care spune mai multe despre sufletul românesc decât o întreagă înşiruire de întâmplări istorice.

*

Fiind vorba, în ambele cazuri, de iniţieri sacerdotale în creaţie, doar conservate prin folclor, nu are rost să încercăm un studiu al asimilării Colindului de către Vifleim (au făcut-o, în mod magistral, Nicolae Densuşeanu şi Vasile Lovinescu), pentru să asimilarea aceasta s-a făcut de către creatori, care ştiu să preia, precum G. Cucu, tema morţii şi învierii Timpului, în Capricorn („C-au plecat la vânătoare / Să vâneze căprioare…”) sau tema intrării în armonia universală („În vârfuri de nouă meri / Ard nouă lumânări / Pică nouă picături / Trei de vin şi trei de mir / Trei de apă limpejoară…”) şi să includă elemente ale mitologiei creştine („Dar în ea cine se scaldă? / Scaldă bunul Dumnezeu / se scaldă, se iordăneşte / Cu apă se limpezeşte…”).

*

Singura noastră datorie este şi rămâne cea a înlăturării confuziei, prin conştientizarea şi delimitarea moştenirii străvechi, care nu trebuie confundată cu moştenirea timpurilor moderne, deşi ambele desăvârşesc, atât cât se mai poate, ceea ce obişnuim să numim încă suflet românesc. Dar, pentru asta, avem nevoie şi de timp, şi de spaţiu, ambele retrăite cât mai metafizic posibil, demersul fiind posibil doar în măsura în care vom ţine cont, în permanenţă, de principiul egiptean al plin-deşertului, conform căruia „omenirea pierde din metafizic exact atât cât câştigă în civilizaţie”[29] sau, cum susţine Lucian Blaga, dacă vom conştientiza că iniţierile vechi nu se pot înţelege „din perspectivele epocii noastre”[30], ci prin asimilarea perspectivelor, deci a notorietăţilor acelor vremi, înţelegând prin notorietate un ansamblu de valori şi cunoştinţe specifice unei anumite epoci şi care doar din mărturiile acelor epoci pot fi însuşite.

 *

Colindele, expresii ale unei religii naturale

*

Începuturile religiei, ale religiei pe care, de vreo două milenii, o numim creştinism, au fost extrem de pertinente, o „căutare a unui cer pentru acest pământ” (Cristopher Gerard), un cer care să înlesnească perceperea timpului ca un ciclu, urmând ciclurile cosmice şi fundamentând „o religie a anului şi a adevărului”, o religie din care lipseau şi creaţia, dar şi apocalipsa, în favoarea ordinii, ordinea fiind numită de protopărinţi „Cosmos” (Cristopher Gerard, Trovace un cielo sulla terra). O religie care respingea opoziţia artificială dintre „Dio creatore e creature”, precum şi opoziţia dintre cer şi pământ, dintre inimă şi corp, dintre credincioşi şi necredincioşi. Păgânismul, în fond, nici nu a fost dualist, natura fiind considerată ca fiind căminul tuturor sau, cum spunea Heidegger, „pământul şi cerul sunt la fel de eterni şi de muritori, formând un tot unitar”. Şi tot Heidegger avea să constate că „păgânismul ignoră dogme şi profeţi, părinţi şi credincioşi”, pentru că, aşa cum mărturisea Hipocrate, „totul este divin şi uman în acelaşi timp”. Se practica, totuşi, asceza, dar „asceza era contemplaţie a manifestărilor geniului divin; prin contemplare se ajungea la identificare cu Marele Tot”, deci la ceea ce numim, acum, intrare în armonie. Tocmai de aceea, opina Amanda K. Coomaraswamy, „un adevărat studiu al folclorului român ar trebui să înceapă, în acelaşi timp, cu un psiholog, un teolog şi un metafizic”. Şi tot ar fi prea puţin, pentru că niciodată nu vom putea reface integral notorietăţile unei anumite epoci, prin notorietăţi înţelegând ansamblul de experienţe, de cunoştinţe şi de stări metafizice specifice unei anumite durate şi atât de răspândite şi de uzitate în durata aceea de timp, încât nimeni nu mai avea nevoie să le consemneze, să le încredinţeze viitorimii. De pildă, despre „vindecarea cu ierburi”, cu ierburile care se legau în capătul toiagului de călătorie (strămoşul „steagului” piţărăilor, căluşarilor sau de strânsură) nu vom găsi mărturii în folclor, deşi „istoria românilor este istoria lui frunză-verde”, după cum inspirat concluziona Hasdeu. „Româncele din cele mai multe părţi ale Bucovinei au datina de a atârna pe sub streaşina din faţa casei o mulţime de flori, precum şi alte plante, legate în mănunchiuri şi în formă de cruce: vâsdoage, ochişele, mintă creaţă, măghiran şi mai cu seamă busuioc, cari rămân apoi acolo tot anul. De aici se vede că vine apoi şi datina colindătorilor de a încheia o seamă de colinde cu versurile de mai sus”, preciza Simion Florea Marian în subsolul paginii, care adăposteşte un final mai mult decât convingător: „Streşină de busuioc, / Să vă fie cu noroc; / Streşină de măgiran, / Să vă fie peste an; / Streşină de mintă creaţă, / Să vă fie pe vieaţă; / Streşină de bumbişori, / Să vă fie de-ajutori / La fete şi la feciori / Şi nouă de sărbători!”.

*

Din descrierile împodobirii steagului căluşarilor, de-a lungul timpului (de la Dimitrie Cantemir, încoace), cunoaştem rolul tămăduitor al busuiocului, măghiranului, mentei, bumbişorilor, usturoiului, pelinului etc., deşi plantele acestea nu se administrau ca medicamente (cu excepţia boabelor de rouă, culese de pe frunzele şi florile lor, pentru spălarea feţei), ci mijloceau, prin tainice puteri metafizice, împlinirea unui anumit ritual, care cuprindea dans, cântec ritmat şi măşti. Elemente văzute de toată lumea, de la Orfeu, la Strabon, de la Proclos din Lycia, la Paul de Alep sau la Dimitrie Cantemir. Dar au existat şi elemente pe care nu le-a văzut nimeni, care se săvârşeau în taină, la împodobirea steagului, întotdeauna lângă „un copac verde” („arbori înfrăţiţi”), întotdeauna după purificare cu rouă sau apă neîncepută (precum în urătură, personajul, când „s-a sculat, / Pe ochi negri s-a spălat, / La icoane s-a-nchinat”), folosindu-se obiecte cu un anume rost metafizic, altul decât cel al folosinţei zilnice, precum în colindul reprodus de I.G. Sbiera: „La picioare? Săbii goale! / La mijloace? Bărbănoace! / Sus, la uşă? Flori de rujă! / Jos, la prag? Flori de mac! / Dar prin casă? Iarbă-aleasă! / Pe podele? Viorele! / Pe păreţi? Stecle verzi! / Dar în tindă? Flori de mintă! / Pe afară? Flori de vară! / La portiţă? Păuniţă!”.

*

Iar copacul verde („arborii înfrăţiţi”), simbolul Coloanei Celeste, Stâlpului Pământului sau Arborelui Vieţii, pare să fi fost nu bradul, ci mărul-părul, pomul lunar. Nu mărul, nu părul, ci mărul-părul, două trunchiuri care-şi unesc în văzduh coroanele, aidoma porţilor ţărăneşti cu streaşină, care tocmai asta simbolizează: Coloana Celestă sau, cum i se mai spunea, Stâlpul Pământului sau Arborele Vieţii. Deci, până şi banala poartă ţărănească e un simbol religios, rostul coloanelor (două zeităţi ale vetrei) fiind acela de a uni pământul, prin streaşină, cu cerul, aidoma merilor din variantele de colindă străveche: „Cole-n deal, colea în vale, / Mai din jos de ceea cale, / Este-un măr şi un păr; / Sub cel măr, sub cel păr, / Este-un pat că de brad / De nouă meşteri lucrat, / Cine doarme-n acel pat?” sau „Dinăintea cestei curţi / Sunt doi meri şi doi peri / La tulpină-alăturaţi, / La vârvuri împreunaţi. / Sub cel măr, sub cel păr / Este un pat încheiat / Din scândurele de brad / De nouă meşteri lucrat”.

*

În cele două variante culese de I.G. Sbiera, există şi Calea, dar vag menţionată, Calea desemnând mersul stelelor, deci „scrierea de pe cer”, care vestea împliniri sau nenoroc şi care, precum în variantele care urmează, culese de Sbiera şi, respectiv, de Marian, materializează şi sacralizează („Concreteţea Veşnicului este Apa”, scria Lao Tse) pe pământ: „Colo-n zarea ceriului, / La porţile raiului, / Îmi ard două luminele, / Din aceste luminele / Îmi cad două picurele / Şi dintru un picuraş / Îmi crescu un păltinaş (lemnul sacru, lemnul de toacă – n.n.) / Să se facă-un legănaş; / Şi din celalt picurel / Isvorî un râurel, / Râurel cu miros sfânt / Pentru-o scaldă pe pământ” sau „Colo-n jos, şi mai în jos, / Pe cel câmpuşor frumos, / Sunt doi meri mândru-nfloriţi / Şi doi peri într-auriţi. / La cei meri, / Şi-acei peri / Pică două lumânări, / Pică două, / Pică nouă, / Pică douăzeci şi nouă, / Să se facă feredeu”.

*

Din păcate, din fostele texte ale omagierii anului lunar (colindele cântate au fost închinate Lunii, iar cea scandată, pe care o numim „urătură”, era închinată Soarelui), nu ne-au rămas decât elemente disparate, pe care erudiţii veşnic răzvrătiţi, de talia lui Rudolf Steiner, Nicolae Densuşianu sau Vasile Lovinescu, s-au străduit să le descifreze, integrându-le şi desluşindu-le în spiritualităţile vag moştenite ale „raselor-rădăcină, acceptate de scrierile filosofice, Polară şi Hyperboreană” (Steiner, „Mituri şi mistere egiptene”), precum şi pe reperele stabilite de civilizaţiile vechi. „O, Solon, Solon, – exclama, cândva, un preot egiptean – voi, grecii, rămâneţi mereu copii, un grec bătrân nu există! Tineri sunteţi cu toţii în spirit, căci nu aveţi o părere fundamentată pe tradiţie îndelungată şi nici o ştiinţă încărunţită de timp”. Ori colindele tocmai asta înseamnă, o „tradiţie îndelungată” şi o „ştiinţă încărunţită de timp”, şi una, şi cealaltă ignorate de popoarele-copii aidoma unor vechituri degradate şi cu rost şi folos neînţelese. Cei vechi, după spusa lui Lao Tse, considerau apa ca fiind concreteţea spiritului universal, aşa că feredeul din colindă, picurat din două, din nouă şi din douăzeci şi nouă de lumânări ale Arborelui Cosmic, din lumânări sau luminiţe ale coroanei cereşti, au avut înţelesuri pe care nu le mai putem regăsi. În „Rig Veda” (X, 27, 15-16), există o explicaţie a numerelor, dar a numerelor naşterii civilizaţiei omeneşti, a desprinderii lucrurilor şi fiinţelor desluşite din Nedesluşit: „Şi peste om vin cele şapte de jos, cele opt de sus, cele nouă din spate, cele zece din fundamentele bolţii de stânci şi cele zece din interior, în timp ce mama are grijă de copilul care trebuie alăptat”. Vechimea, precum se vede, avea o comunicare tainică, pe care numai iniţiaţii o puteau dezveli de sub pulberea amăgitoare a cuvintelor. Pentru vechimea aceea, Soarele răsărea în Taur, sub semnul celor douăsprezece semne zodiacale ale constelaţiei (plugul cu doisprezece boi din „Urătură”) şi-abia cu 747 ani înainte de Naşterea lui Iisus începu să răsară în Berbec, un parcurs zodiacal integral durând 25.920 ani, adică timp suficient pentru o maturitate iniţiatică, menită celor aleşi, puţini la număr, nu şi popoarelor care rămân într-o veşnică inocenţă infantilă şi care păsesc prin preajma cuvintelor ca pe lângă nişte obiecte. Zadarnice sunt toate strădaniile de regăsire a Căii Străbunilor, pentru că şi cei deja de departe de noi (grecii, romanii) rătăciseră, se înstrăinaseră, aleseseră vremelnicia, personificând elemente ale Marelui Tot pentru a putea avea relaţii personale, relaţioniste, prin care să se supună unor omnipotenţe arbitrare. Atunci au apărut zeii, iar Cartea Sfântă a Iniţiaţilor, cea cântată ca să nu se uite, a fost cotropită de acele personaje, care nu mai doreau o relaţie armonioasă, ci supunere, pedepsire şi ispăşire, care spulberau contemplarea şi instaurau, într-o nesfârşită pustietate, autocraţia dogmei, care transformă „generaţia de aur” într-o vremelnică „generaţie de argint”, urmată de nefericita „generaţie de bronz”, căreia, cum spune Hesiod, îi aparţinem de vreo şase milenii. Ar mai fi unul de îndurat, după calculele vechilor egipteni, şi ne-am primeni pentru alte şapte milenii.

*

După instaurarea zeilor, şi colindele au avut de suferit prin vremelnicire. Omul fusese încarcerat în timpul muritor, dar capabil de renaştere, devenise Capricorn (cerb, căprioară): „Da’ boierii-s la vânat / Şi nimică n-au aflat, / Numa-un pui de căprioară. / Întind puşca să-l omoară. / – Stăi cu  puşca, nu-mpuşca, / Că eu nu-s de puşca ta” (Sbiera) sau „Dar boerul (românul, conform lui Cantemir) nu-i acasă, / Ci-i dus la pădurea deasă. / Şi el s-a dus la vânat, / Şi-a vânat, cât a vânat, / Şi nimică n-a aflat, / Numai cât un cerbuşor / Suricel şi sprintinior, / Şi după el s-a luat / Şi din gură c-a strigat: / – Adă-mi arcul să-l săget, / Să-l culc la pământ de tăt! / Cerbuşorul a oftat / Şi din graiu mi-a strigat: / – Nu mă săgeta pe mine, / Că şi eu îs om ca tine!” (Marian), sugestia „dacică” a săgetării Capricornului (Cernunos, deci cerul întunecat) fiind cât se poate de transparentă.

*

Colinda Timpului (jocul „Caprei” sau al „Cerbului”, cu moartea şi învierea simbolică, în ziua în care timpul-lumină pare să fie răpus de timpul-întuneric, este dedicat Capricornului, deci Constelaţiei Zodiacale „responsabilă” de acest fenomen) îşi pierde semnificaţia (probabil mult mai profundă decât cea deja expusă) pentru a se vremelnici printr-un personaj, ce-i drept – sublim, Orfeu, apoi, prin „contaminare” creştină, „Ion / Sânt-Ion / Nănaşul lui Dumnezeu”. Trimiterea la mitul lui Orfeu, observată, în 28 decembrie 1656, de solul suedez Conrad Iacob Hiltebrandt (1629-1679), este cât se poate de tranşantă: „Ni s-a înfăţişat un fel de joc. Era un cerb, în care se ascundea un om. Un ştrengar dănţuia cu el şi, apoi, culca cerbul la pământ cu o săgeată. Cu aceasta, s-a terminat jocul, pentru care cei ce au jucat au primit bacşiş”. Relatarea, inclusă în volumul V al monumentalei lucrări „Călători străini prin ţările române” (pp. 396, 397) este, probabil, cea mai veche descriere a „Jocului Cerbului”, dar într-o variantă de târg medieval moldovenesc, variantă care putea sau nu diferi de cele rurale. Din păcate, străbunii noştri, aidoma nouă, nu au lăsat mărturii, iar din pricina acestei lenevii, cum spunea Dimitrie Cantemir, nu ne putem recupera nici istoria, dar nici iniţierile şi simbolurile datinilor vechi. Oricum, călătorul suedez nu a mai văzut, în 28 decembrie 1656, şi un alt joc cu măşti, deşi a rătăcit prin târg, în căutarea unui popas, toată noaptea. Ceea ce înseamnă că, în 1656, colindele maiale încă nu fuseseră dezrădăcinate şi fixate temeinic… ortodox în gheţurile sticloase ale lui decembrie.

*

În datinile vechimii, nu există animale totemice, ci Căi astrale, indicate, precum în „Coran” de Stâlpi. Jocul Ursului, de pildă, omagia Ursa Mare, constelaţie cunoscută în popor şi sub numele de Carul Mare, pentru că civilizaţia hyperboreană cuprindea „pământul de sub Ursă”. Datina descinde, în fond, din ritualurile metafizice primordiale, iar credinţa vechimii era în totalitate cerească. Prin urmare, chiar şi şarpele biblic trebuie căutat pe cer, unde vom descoperi, arătând Nordul, Constelaţia Dragonului. Hermann Wirth, bazându-se pe un text din „Vendidad” („Legile”), în care, povestind despre motivele abandonării ţării Arryana Vaejah (ţinuturile carpatine) de către arieni, Ahura Mazda (Sfântul Cer) îi vorbise lui Spitama Zarathoustra că în ţara aceea, „după venirea lui Angra Mainyu, care a creat Şarpele-Iarnă, vara ţinea doar două luni”, Wirth concluzionează că „relaţia dintre şarpe şi iarnă este, acum, de o mare importanţă”. Deci, iarna a fost „şarpele” (de pe cer) care i-a izgonit pe culegătorii de fructe din Paradesha, cum se numea, în sumeriană, raiul (Constelaţia Dragonului, care arată Nordul polar sau Deva-yana, Poarta Zeilor). Plecarea s-a făcut cu „corabia Varra”, în care au fost încărcate „lumini create şi necreate”, bejenarii nutrindu-se cu „spectacolul Cerului, al Lunii şi al Soarelui” (iată, deci, o altă descriere a Timpului).

*

„Spectacolul Cerului, al Lunii şi al Soarelui”, care înlesnea regăsirea în catedrala Marelui Tot, este, la rădăcină, cel descris în textele colindelor. Ulterior, „spectacolul” acesta a fost pitit într-o biserică, iar Tatăl Ceresc avea să întrebe, chiar şi prin textul „Bibliei”, de ce simt nevoia fiii Lui să-L închidă într-o casă, când universul întreg îi este locuinţă. „Încartiruirea” spiritului universal, odată cu apariţia templelor, este descrisă într-o superbă colindă, care nu este ceea ce pare la prima vedere, pe care o vom reproduce, secvenţial, după două variante, cea de la 1865, culeasă de I. G. Sbiera, şi cea de pe la 1898, publicată, cu refren „încreştinat”, de Simion Florea Marian: „După dealul cela mare, / O, Leru-mi şi Domn din ceriu! / Răsărit-a sfântul soare / Toată lumea luminând / Şi mană-n ea revărsând. / Iar pe deal, într-o lărgire, / Este-o naltă mănăstire. / Da’ într’însa cine şede? / – Nouă popi şi nouă diaci / Şi pe-atâţia patriarşi, / Carii stă şi se rugă” (Sbiera), respectiv, „Grecii fac o mănăstire, / Domnul Dumnezeu! / Grecii o fac, Turcii o desfac, / Nu-i făcută după plac. / I-au făcut nouă altare / Despre răsărit de soare. / Cocoşi negri c-au cântat, / Zori de zi s-au revărsat. / Preoţii-n slujbă-au întrat, / Şi ei mândră slujbă cântă” (Marian).

Textele acestea, precum şi celelalte variante, produse de răspândirea colindei în întreg spaţiul românesc, au atras atenţia lui Nicolae Densuşianu şi a lui Vasile Lovinescu, care, în baza textelor antice, identifică „mănăstirea” în templul lui Apollo din Insula Leuce (Insula Şerpilor), ale cărui ruine, înalte de mai bine de un metru şi jumătate, au fost descoperite în anul 1823, impresionând „ca o operă monumentală de artă” (Densuşianu).

*


[1] BLAGA, LUCIAN, Trilogia cosmologică, p. 390

[2] „Adeziunea unui popor la unul sau la altul dintre scenariile mitice, la una sau alta dintre imaginile exemplare, spune mai multe despre sufletul lui profund decât un mare număr de întâmplări istorice”, preciza Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Gengis Han, Humanitas, 1995, p. 200

[3] GUENON, RENE, Simboluri ale ştiinţei sacre, p. 26

[4] Ibidem, p. 36

[5] SBIERA, I. G, Colinde, / Cîntice de stea şi urări la nunţi, Cernăuţi, 1888

[6] STRABON, Geografia, II, XII. 12,13: „Peanul tracilor este numit de eleni imnul Titanilor”.

[7] PROCLOS DIN LYCIA, Imn către Helios, în Poeţi elini, p. 223: „La masa de unde răii sunt izgoniţi prin blânde daruri, / A răsărit Pean, vindecătorul cu plante, anume ca să-şi arate sănătatea / Cu armonia lui deplină umplând întregul univers”

[8] GUENON, RENE, op. cit., p. 37

[9] ELIADE, MIRCEA, De la Zalmoxis la Gengis Han, p. 199

[10] BLAGA, LUCIAN, Fiinţă istorică, în Trilogia cosmologică, p. 389, 390

[11] ELIADE, MIRCEA, op. cit., p. 259

[12] Ibidem, p. 262

[13] MICHELET, JULES, Legendes democratiques du Nord, p. 238

[14] MANGIUCA, SIMEON, Călindariu Iulianu, gregorianu şi poporalu românu…, p. 41

[15] HERODOT, Istorii, Cartea I, CXXXI,

[16] „Acum, după ce am descris hărţile de miază-noapte ale Asiei, credem că este de interes să menţionăm aici şi cele ce se povestesc despre hyperborei. Anume, între scriitorii antici, Hecateu şi alţii relatează că, în faţă de ţinutul celţilor (pe atunci, risipiţi între Carpaţi şi Don – n.n.), în părţile Oceanului (Dunării de Jos şi ale Mării Negre – n.n.) se afla o insulă, care nu e mai mică decât Sicilia, situată în regiunea nordică, şi e locuită de hyperborei, numiţi astfel fiindcă sunt mai depărtaţi de vântul Borea. / Aici pământul este foarte bun şi roditor, clima excelentă, temperată şi, din această cauză, fructele se produc, aici, de două ori pe an. / Se povesteşte că Latona, mama lui Apollo, a fost născută aici şi, din această cauză, Apollo este venerat aici mai mult decât alţi zei; şi, fiindcă hyperboreii din această insulă celebrează pe acest zeu în fiecare zi, cântând încontinuu laudele sale şi făcându-i cele mai mari onoruri, astfel se zice că oamenii aceia sunt ca un fel de preoţi ai lui Apollo. / Se mai află în părţile acestei insule o pădure, sfânta magnifică a lui Apollo, de o întindere considerabilă, şi un templu renumit, a cărui figură exterioară este în formă sferică, şi care templu este decorat cu foarte multe daruri. / Acest zeu, Apollo, mai are şi un oraş sfânt al său (Piroboridava), iar cei ce locuiesc în acest oraş sunt, în mare parte, cobzari şi aceştia, în timpul serviciului divin, bat cobzele în cor şi cântă imne în onoarea zeului, lăudându-i faptele sale. / Hyperboreii au un fel al lor propriu de vorbit şi sunt cu o prietenie foarte familiară faţă de greci, cu deosebire faţă de atenieni şi de locuitorii din Delos: această bunăvoinţă a lor fiind stabilită şi confirmată încă din timpurile cele vechi. Se spune chiar că unii greci au trecut la hyperborei şi au lăsat la ei daruri foarte preţioase, scrise cu litere greceşti; tot astfel, şi Abaris a plecat, de aici, în Grecia şi a reînnoit prietenia şi înrudirea cea veche cu delenii. Se mai spune, de asemenea, că din această insulă (Leuce, adică Albă – n.n.) se poate vedea Selina (Sulina) întreagă, fiind foarte puţin depărtată de pământ şi se văd în ea oarecari înălţimi de pământ. / Mai departe, se relatează că Apollo vine în acea insulă, tot la 19 ani, în care timp constelaţiile de pe cer îşi împlinesc ciclul lor periodic. În tot timpul acestei apariţii a zeului în insula lor, ei cântă noaptea din cobze şi fac într-una jocuri sau hore, începând de la echinocţiul de primăvară şi pănă la răsărirea Pleiadelor (Găinuşei), în prima jumătate a lui mai, bucurându-se oamenii de acele zile frumoase” [16].

„Când aceştia, la timpul îndătinat, fac serviciul divin solemn sau ruga, atunci zboară acolo stoluri nenumărate de lebede din munţii pe care dânşii îi numesc Riphae (Carpaţi), şi aceste lebede, după ce înconjură mai întâi templul cu zborul lor, ca şi când ar dori să-l purifice, se lasă apoi în curtea templului, al cărui spaţiu e foarte larg şi de cea mai mare frumuseţe. / În timpul serviciului divin, pe când cântăreţii templului intonează laude zeului Apollo, cu un fel de melodii ale lor proprii şi pe când cobzarii acompaniază cu cobzele lor, în cor, melodia cea foarte armonioasă a cântăreţilor, tot atunci lebedele se asociază şi ele la cântările lor, guguind împreună”.

[18] PINDAR, Nemeene I, 2, p. 36

[19] POLYBIOS, Istorii II, p. 92

[20] „Poporul conservă în acest mod, fără a le înţelege, frânturi ale tradiţiilor vechi, aparţinând câteodată unui trecut atât de îndepărtat, încât devine imposibil de determinat, fiind din această cauză asociat obscurului domeniu al „preistoriei”; el îndeplineşte prin aceasta funcţia unui soi de memorie colectivă mai mult sau mai puţin „subconştientă” al cărei conţinut este clar venit din altă parte”, susţine Rene Guenon (op. cit., p. 37), ignorând faptul că preistorie înseamnă nu primitivism, ci epoca metafizică a omenirii, numită de Hesiod, în Teogonia, „generaţia de aur”.

[21] „În urma acestora vine, apoi, d. At.M. Marienescul şi zice, în „Colindele” sale, la pag. VII-VIII: Esclamaţiunea de’n colinde „Leru-mi” etc. arată ca cu degetul numele Aureliu. Aurelii, însă, au fost doi inşi. Aureliu Tit Antonin Piul a domnit dela 138-161; iară Aureliu Marc Antoniu Filosoful, de la 161-180 d. Cr., şi ca împăraţi romani şi pe pământul Daciei, unde suntem, astăzi, noi, toţi Românii. Domnirea lor – durând 42 de ani – se numesce epoca Antoninilor, în carea aceşti împăraţi romani – dintre toţi domnitorii lumii – au făcut mai mult pentru fericirea popoarelor, şi istoria mărturisesce că genul ominesc neci când a avut stare mai bună, ca în epoca aceasta, pentru ce şi eu crearea colindelor o repun în acest timp, cu atât mai tare, cu cât îmbii împăraţi apar a fi un spirit, şi Leru-mi arată suvenirea măreaţă a numelui lor, ce nu poate fi alta decât un suspin, cântare după Aurelii. De ar fi ca şi mai precis să decidem, oare care Aureliu? „atunci eu răspund că Filosoful”. Şi care-şi, la pag. 171, mai zice încă: „Leru şi Lero e abreviat desmerdătoriu. Toate popoarele au datina a face deminutiv sau a abrevia numele aceluia pe care îl iubesc. Această exclamaţiune cuprinde în sine un suspin după iubitul Aureliu şi e în vocativ. Leru-mi şi Lero-mi e cu pronumele posesiv meu”. / În „Revista română” de’n 1853, broşura de’n Juniu, Juliu şi August, la pag. 397, zice d. I. Misail, într altele, referindu-se la Şincaiu: „De altmintrelea, Aurelian fu un împărat bun şi iubit de Români; deşi, pentru un momînt, el periclită soarta Romîniei, poporul nostru îl pomenesce şi astăzi, cântând cu jale, la colindele Crăciunului: Hai, Lerum Doamne! Adecă: Hai, Aureliane Doamne”, susţine I. G. Sbiera, înţelegând eronat că în colinde, urătura sau pluguşorul fiind tot o colindă, se permanentizează cultul strămoşilor, dar numai al strămoşilor romanilor, cărora „li se aduceau diferite sacrificii şi o sărbătoare anume era aşezată în onoarea lor… pe ziua a şeptea înainte de Idele lui Maiu, adecă pe a 9 Maiu. / Romanii îşi numeau strămoşii Lari. Lar este un cuvânt de origine etruscică (Lemur) şi să fi însemnat domn sau rege… Etruscii credeau în nemurirea sufletelor, închipuindu-şi că spiritele celor morţi rămân în case şi după moarte, mai cu seamă ale acelor părinţi carii, în decursul vieţii lor, au petrecut acolo în virtute şi amoare… Etruscii ziceau că, după moarte, spiretul devine Lemur”. Iar de la acest Lemur, credea I.G. Sbiera, „în gura poporului lesne s-a putut nasce, prin strămutarea literelor, „Lerum” sau „Lerom”, ce se află şi în refrenul colindelor noastre,” dar ca invocare, ca „chemare a Larilor sau a Larului, zicând: „o Lere Doamne” sau „o Lare-mi Doamne”. / Sbiera îşi baza argumentaţia şi pe faptul că „sărbătoarea Larilor cea de toamnă pică în 23 Decemvre, pe timpul când s-a născut mântuitorul lumii”, precum şi pe sugestia „că domnul nostru Iisus Cristos încă este un Lar, şi încă Larul cel mai mare, cel mai bun şi mai binefăcătoriu pentru omenime, carele s-a născut chiar pe timpul sărbătorii acesteia”. Sbiera ştia (o dovedeşte în Contribuiri la o Istorie a Românilor…) că Naşterea lui Iisus s-a petrecut, în realitate, pe la jumătatea lunii aprilie, că prima sărbătoare creştină a Naşterii (Arătării) a fost stabilită pentru ziua de 6 ianuarie şi că mult mai târziu s-a optat pentru ziua de 25 decembrie, deci imediat după 23, ziua morţii şi învierii timpului, numită de daci An-Dar, deci „darul ceresc”. Colindele vorbesc şi despre străbunii romanilor, care, cum susţine Salustius în „Istorii”, erau comuni şi pentru etrusci, şi pentru romani, şi pentru moesi (daci, traci, geţi, pioni, troieni), ba chiar şi pentru felahii egipteni, dar nu invocă străbunii, ci continuă în timp, din ce în ce mai fără metafizic, ritualul intrării în armonie cu universul.

[22] „La carpizi”, cum erau numiţi „primii de la nord de Dunăre”, în secolul VI înainte de Hristos, „legile se cântau, ca să nu se uite”.

[23] WIRTH, HERMANN, La patria primitive de la race nordic, p. 116

[24] BUMBAC, IONU I., Florile „dalbe” sau florile „Dalbei”, p. 56

[25] BLAGA, LUCIAN, op. cit., p. 388

[26] HERODOT, op. cit., Cartea II, LII

[27] BÎRLEA, OVIDIU, Folclorul românesc I, p. 267, citează o plângere a preotului G. Heltai, din 1552, prin care acesta protestează împotriva faptului „că în Ardeal îndată după ziua naşterii Domnului nostru Isus Hristos se începe marele praznic al diavolului Regelo het”, peste un secol plângându-se împotriva colindului şi pastorul Andreaş Mathesius din Ceangăul Mic, din Alba, împotriva enoriaşilor care practicau „acest colindat desfrânat, mâncând şi bând, precum şi cântând româneşte colindele lor nelegiuite, mai ales că înainte de Crăciun nu mai au altă grijă mai mare decât aceea de a se întruni şi a învăţa cântece drăceşti”.

[28] BIBLIOTECA RELIGIOASĂ-MORALĂ ŞI MUZICALĂ Colinde populare, Bucureşti, 1945

[29] STEINER, RUDOLF, Timpul lemurian, înainte şi după ieşirea lunii din pământ, p. 27

[30] BLAGA, LUCIAN, op. cit., p. 289


Pagina 4 din 41234