DATINA ROMÂNILOR | Dragusanul.ro - Part 4

„Pentru a uni vremurile vechi cu vremurile noi”

 

Cântecele noastre, toate venind „dintr-o antichitate foarte veche”[1], drept „monument sacru de credință pentru a uni vremurile vechi cu vremurile noi, arată cum o națiune pune în faţa prezentului trofeele eroilor săi, speranța gândurilor și floarea sentimentelor sale”[2], ne-au ţinut loc de identitate, în vremurile în care istoria provinciilor ţării noastre „politica a șters-o din istorie”, patria rămânând, mereu şi mereu, pentru neamul nostru urgisit „doar un vis, o amintire sau o speranță”[3]. De-a lungul veacurilor şi chiar pentru tentativele de a ne afla, înţelege şi defini istoria, cântecele noastre au însemnat „aproape singurele arhive ale țării noastre”[4], arhive pe care le spulberăm prin ignoranţă sau prin legendări patriotarde, menite să ne ţină loc de memorie. Cântecele noastre, „cândva închinări cu onoare şi demnitate”, adică… arcana (ceea ce numim Arcanul era Taina naşterii şi renaşterii[5], dansată de perechi, în înşiruiri lunare), descind din tentativele omului metafizic de a intra în armonie cu universul sau, cum scria Odobescu, din „acel cult al naturii fizice, ascuns sub o poetică legendă”, dar străvechile cântece ritualice ale Europei boreale şi nu doar ale românilor „au pierit cu totul în amintirea modernă, decolorate, risipite şi nimicite prin ideile mai înalte şi mai morale ale religiunii creştineşti. Aceasta a fost soarta tuturor credinţelor religioase ale păgânilor (pagane, în latină, înseamnă sate – n. n.), câte s-au păstrat în sânul popoarelor din timpii noi: sau că zeităţile lor protectoare au căzut sub urgia creştinilor şi Demonii şi Idolii lor, odinioară plini de daruri şi de virtuţi, au devenit spirite duşmane şi infernale, sau că tradiţiunile şi practicile lor religioase, despodobite de înţelesul lor sacramental, au rămas în popor ca nişte simple legende şi obiecte casnice şi câmpeneşti”[6].

 

Cântecele noastre, cu o muzică aparent simplă, dar numai în faza târzie a lăutărismului secolului al XIX-lea, păstrau, chiar şi în vremea lui Dimitrie Cantemir şi, cu atât mai mult, în cea a lui Ştefan cel Mare, frazarea amplă şi dibace a muzicii preclasice de tip romanesca, funcţionalitatea ei fiind divers-ritualică, aceleaşi melodii fiind regăsite şi în colindele laice, şi în repertoriul căluşeresc, şi în cel al ritualurilor de nuntă, întotdeauna desfăşurate în jurul arborelui cosmic, pe care îl reprezenta steagul – băţul încrustat spiralat în alb şi verde (coaja), în vârful căruia se atârnau năfrămi şi diverse simboluri totemice, inclusiv capul de cal cioplit în vârf, simbolizându-l pe Marte, pe „Centaurul Negru” sau „Călăreţul Negru”, cum se numea, din proprie iniţiativă, primul iniţiator în astfel de ceremonii şi al conceptului „Nirvana” sau „Paradesha”, legendarul Kali Calusar[7].

 

 

Povestea aceasta a cântecului primordial este, de fapt, „Biblia Românilor”, deci o istorie şi o respiraţie a propriilor noştri străbuni, este o Arcana (în latină, în engleză, în sanscrită înseamnă mister, secret, taină) doar de generaţiile noastre de strămoşi păstrată, chiar dacă demitizată şi, ulterior, când Arcana se transformă în Arcanul, cu falsificări grosolane de mesaj, transformată într-un „obiect casnic şi câmpenesc”, după cum observa Odobescu.

 

Drumul e lung şi doar în aparenţă anevoios, pentru că trebuie luat sub arcuşul viorii fiecare ciob în parte, curăţat lustruit şi aşezat acolo unde îi este locul, dacă dorim să refacem ulciorul care, odinioară era plin cu apă vie, dacă năzuim să „descifrăm cea mai adevărată reflectare a istoriei și a condiției sociale a unui popor”[8] ca al nostru, al românilor, „desculpându-ne” de latinismul pe care, din necunoaştere, am ajuns să-l impunem chiar şi culturii europene. Pentru că Datina noastră înseamnă mult mai mult, e un ecumen euro-asiatic primordial, din care s-au individualizat, cu degenerescenţe fireşti, celelalte culturi, multe dintre acestea rămânând, deja de câteva secole, doar nişte candele stinse (de pildă, căluşarii englezilor hobby-horse, ai polonezilor konik, ai balcanicilor aguciar etc.). Şi tocmai de asta, noi, „Zicălaşii”, arhivăm, la prima lectură, în cadrul unor concerte-atelier, sute şi sute de cântece vechi, pe care le-am aflat, ca partituri, mai ales prin colecţiile străine, dar şi în cele ale unor cărturari români din secolul al XIX-lea, care şi-au înmormântat munca de o viaţă în cimitirul uriaş al publicaţiilor, pururi necercetate, ale Academiei Române. Nu ne grăbim să tragem concluzii, deşi analizăm acolo unde este de analizat, deşi reluăm, fără jenă, partiturile mai dificile, precum variantele maghiare şi poloneză a cântecului lăutarilor lui Ştefan cel Mare, din 1502, pe care cel care l-a încredinţat veşniciei, călugărul franciscan Jana z Lublina, avea să-l transforme într-un cântec evlavios, de interpretat la orgă, numit, ca şi cântecul moldovenesc, „Haiducky”. Altfel, cu accent pe caracterul romanesc, deci preclasic al cântecului de odinioară, dar şi cu tuşe violente de muzică bisericească tipică pentru catolicism.

 

 

Cântec cu cântec, retrezind din adormire seculară ecouri străvechi, începem să înţelegem povestea cosmică a dainas[9]-ului şi lätar[10]-ului, cu gândul de a alege, cândva, cele mai frumoase bucăţi şi a le ordona în logica simplă a conturului vasului iniţiatic din templul simţirii strămoşilor metafizici ai civilizaţiilor primordiale, pentru a le scoate la iveală în cadrul unor concerte cu public. Deocamdată, doar Petru Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Narcis Rotaru (proaspăt tătic de fetiţă), Adrian Pulpă, Ionuţ Chitic şi operatorul Nicolae Gabriel Sandu au fost martorii retrezirii cântecelor străvechi, ai melosului care înseamnă un „monument sacru de credință pentru a uni vremurile vechi cu vremurile noi”.

 

 

[1] „Domnul Vasile Alecsandri, consultat cu privire la autenticitatea cântecelor adunate de el și la metoda pe care a urmat-o în publicarea lor, ne-a trimis cu drag două scrisori, dintre care credem că ar trebui să oferim câteva extrase aici. / „Poeziile populare din România sunt opera barzilor necunoscuţi; nu au o anumită datare; dar unele vin dint-o antichitate foarte veche. Le-am colectat, de-a lungul mai multor ani, chiar din gura oamenilor. Sunt scrise în limba națională, limba pe care o mai vorbim și astăzi, și s-au transmis din generație în generație, cum ar fi povestirile populare, proverbele ș.a. / Nu le-am făcut nici o modificare, cu excepția câtorva versuri, adăugate de țiganii de unde le-am cules, pe care am crezut că ar trebui să le tai. Am făcut, pentru unele dintre aceste poezii, ceea ce face un bijutier pentru pietrele prețioase. Am respectat subiectul, stilul, forma și chiar mai multe rime incorecte, care fac parte din caracterul lor. Departe de a le aranja, în conformitate cu gustul modern, le-am păstrat ca pe niște bijuterii de aur, pe care le-aș fi găsit acoperite cu rugină și aplatizate. Am făcut ca petele să dispară și le-am dat strălucirea inițială. Acesta este tot meritul meu. Comoara aparține oamenilor, care singuri ar putea produce astfel de creaţii minunate. / Știu că francezii sfidează poezia populară din străinătate, de când dl Prosper Mérimée a publicat, sub numele de Guzla, o colecție de cântece ilirice, compilate de el însuși. Dar se poate convinge oricine că, dacă binecuvântata naștere m-ar fi înzestrat cu un geniu suficient de puternic pentru a compune Mioriţa, Toma Alimoş, Mihu Copilul etc., aș fi făcut o onoare din aceasta și aș fi fost suficient de egoist pentru a le publica sub numele meu” (Cratiunesco, Jean, Le peuple roumains d’après ses chants nationaux, Deuxieme Édition, Paris 1874, pp. 527, 528).

[2] „Cântece populare, exclama nemuritorul poet Adam Mickiewicz, monument sacru de credință pentru a uni vremurile vechi cu vremurile noi, arată cum o națiune pune în faţa prezentului trofeele eroilor săi, speranța gândurilor și floarea sentimentelor sale. … O, cântec popular, ai o voce și aripi ca arhanghelii; de multe ori ai și arme ca ei! Flacăra pârjoleşte lucrările câmpului; briganzii jefuiesc comoara; dar melodia scapă pentru totdeauna și trece prin oameni. Dacă sufletele degradate nu știu să o hrănească cu dorință și speranță, ea fuge în munți, se agață de ruine și, de acolo, vorbește despre timpul trecut. În același fel, privighetoarea a zburat dintr-o casă arsă și s-a oprit, o clipă, pe acoperiș; dar dacă și acoperișul cade, pasărea fuge în pădure și, din mijlocul ruinelor, din mijlocul mormintelor, cântă călătorilor, cu o voce răsunătoare, cântecul ei plin de trăire” (Cratiunesco, Jean, Le peuple roumains d’après ses chants nationaux, Deuxieme Édition, Paris 1874, pp. 59, 60).

[3]Nimic nu poate reuși să șteargă istoria țării lor românești, pe care politica a șters-o din istorie. Patria lor a fost doar un vis, o amintire sau o speranță. Dar ea trăia în viața lor de zi cu zi, în gândul şi în cântecele lor de acasă, care erau la fel de inscripționate pe albul sabiei lor. Nu au văzut niciodată altceva decât durerea sau bucuriile patriei. Chiar și azi, ceea ce văd mai presus de toate este pământul lor viu, despre care vorbesc ca despre o ființă iubită, căreia i se adresează, pe care o invocă și pe care o evocă. Nu se auzea nimic altceva în vocile oamenilor care îmi spuneau povestea lui Ștefan cel Mare. Nu există nimic altceva în muzica făcută din lacrimi și scântei, din care lăutarii au păstrat ritmul aprins. Au fost văzuți la Paris acești muzicieni cu un ten bronzat și ale căror degete crăpau. Au amuzat Parisul luxos, în Sabatul internațional, cântându-i ecourile văilor lor îndepărtate, unde visul plutește și se agață de copaci ca aurul dimineții. Parisul era încântat de tonul ciudat al acestor cântece care spuneau povești pe care Parisul nu le știa și nu le înțelegea. Dar acest Paris, de pe strada Cairo, a venit acolo pentru a căuta senzații, nu pentru a înțelege. Ritmul instrumentelor îl interesa mai ales. Iar flautul de trestie l-a fermecat. Acest flaut se referă la starea țăranilor români. Țiganii maghiari au rămas producători de cazane, iar muzica lor este un poem din bronz. Lăutarii au găsit printre pădurile din România dulcele flaut pastoral. Iată ecourile pământului iubit, ale pământului fertil și martirizat: trestia suspină, respiră pentru a cânta lamentoul poporului invadat, condus înapoi în munte, departe de grâul său, care nu va mai hrăni copii. Parizianul nu a avut timp, pe strada Cairo, să se oprească la aceste detalii. El a văzut în cântecul acestui nai fermecat o invitație a zeului Pan, un cântec bine pus la punct, înconjurat de o muzică de eroism, de lacrimi și de strigăte de durere. Parisul a transpus pentru nevoile sale personale, ca un locuitor de oraș corupt, o poezie tradițională, unde un popor întreg, tânăr și nefericit de șase secole, a găsit elementele vieții lui publice și sursa regenerării lui. Printre legendele povestite de naiul lăutăresc, Parisul a auzit și această poveste a lui Ștefan cel Mare, pe care mama sa refuza să îl recunoască și să îl adăpostească. Ştefan, epuizat, nu mai îndrăznea să lupte, crezând că va fi zdrobit. Sosește la mama lui, noaptea, cerând azil. Dar el este lăsat la ușă. Mama lui nu-l va recunoaște decât mort sau învingător. Ea ignoră un fiu pe fugă. Stefan prinde curaj, luptă și triumfă. Această legendă, găsită printre razele acestui bazar lăutăresc, care a funcționat pe strada Cairo, în timpul Expoziției, mi-a amintit de țara lui Ștefan cel Mare, unde sunt câmpurile de grâu nesfârşite, unde inimile simple speră şi visează” (De Biez, Jaques, Un maitre imagier: E. Frémiet, Paris 1896, pp. 291-293)

[4] „Acest limbaj magnific și oarecum bizar se aplică perfect poeziei populare din România. Mângâierea pe care vocea patriei a adus-o călduros în exil oamenii noștri au găsit-o și încă o găsesc în cântecele lor. Cântecele noastre au servit ca legătură între diferitele generații și au perpetuat spiritul național printre violențe sau seducții din străinătate. Au păstrat, ca un depozit prețios, limbajul ereditar, proscris din orașe și curţi voievodale, precum și lipsa monumentelor scrise, ele formând, cu cronicile publicate recent, aproape singurele arhive ale țării noastre. Domnul Alecsandri explică, în prefața sa, în termeni nobili și emoționanți, motivele care l-au determinat să le colecteze: „Ascunse”, spune el, „timp de secole, în sânul poporului, aceste poezii au fost expuse pierderii. Prin urmare, era o datorie sacră să le căutăm și să le salvăm de uitare. Am avut norocul să îndeplinesc această datorie. Prin călătorii lungi prin munți și pe câmpurile înflorite, am adunat o mare parte din ele, iar acum, când termin să le pun în ordine, le dedic țării mele, ca fiind cel mai legitim blazon al ei” (Cratiunesco, Jean, Le peuple roumains d’après ses chants nationaux, Deuxieme Édition, Paris 1874, pp. 60, 61).

[5] Sharma, Dr. Narinder, Arcana Dïpikä, Mathurä 1887, p. IX

[6] „Înţelesul general al legendei s-a preschimbat; caracterul religios, ce da antichitatea acestei tradiţiuni, acel cult al naturii fizice, ascunse sub o poetică legendă, au pierit cu totul în amintirea modernă, decolorate, risipite şi nimicite prin ideile mai înalte şi mai morale ale religiunii creştineşti. Aceasta a fost soarta tuturor credinţelor religioase ale păgânilor, câte s-au păstrat în sânul popoarelor din timpii noi: sau că zeităţile lor protectoare au căzut sub urgia creştinilor şi Demonii şi Idolii lor, odinioară plini de daruri şi de virtuţi, au devenit spirite duşmane şi infernale, sau că tradiţiunile şi practicile lor religioase, despodobite de înţelesul lor sacramental, au rămas în popor ca nişte simple legende şi obiecte casnice şi câmpeneşti” (Odobescu, Al. I, Răsunete ale Pindului în Carpaţi, în Opere complete, Volumul II, Bucureşti 1908, p. 22)

[7] Sramana Bhagavan Mahavira, Volumul 4,  Nihnava-Vada, cu comentarii de Dhirubhäi P. Thaker, West bengal Puclic Library 1944, p. 12

[8] „Haemus-ul, vechiul Danubius, și distanța de multe sute de mile se întind între Italia adevărată și această provincie dacică antică. S-au scurs șaptesprezece secole de când valul cuceririi romane a fost măturat din nou de valurile invaziei barbare și, totuși, dansul simplu al acestor țărani valahi ne aduce în față cele mai renumite distracții coregrafice ale vechilor romani. Fetele și feciorii îşi împreunează mâinile și formează un cerc mare, în centrul căruia sunt muzicienii ţigani, numiți lăutari în limba românească. Unul dintre cercuri cântă în timpul dansului, iar melodiile, cu aceste ocazii, numite hore, ca printre latini, sunt de o forță și frumusețe singulare . Cercul de dansatori ondulează, de la dreapta, la stânga, și de la stânga, la dreapta, iar atunci când se desprind unii de alţii, tinerii se prind de talie și se îndepărtează, și îi le iau în seamă pe domnișoarele înroșite de pudoare și care nu prea se lasă, așa cum făceau odinioară femeile Sabine. / Nu este ciudat ca obiceiurile simple ale unui popor să fie făcute în așa fel încât să rămână pentru veacuri? Ceea ce este cel mai trudit și semnalat cu cea mai mare pompă nu este întotdeauna amintit cel mai mult. În carierele din Pentelicus am descifrat nume zgâriate nepăsător pe zidurile de marmură de lucrători, în urmă cu mai bine de două mii de ani. Sclavul care a scos din carieră blocul dur ne-a lăsat cel puțin moștenirea numelui său – cu atât mai mult, în multe cazuri, al celui care a tăiat-o într-o formă de frumusețe și a dat aproape viață pietrei fără de suflet. / Ucenicul istoriei poate să nu disprețuiască cântecul, dansul și legenda, ignorând, așa cum fac ei de obicei, obiceiurile și sentimentele timpurilor străvechi. În ele, de regulă, descifrăm cea mai adevărată reflectare a istoriei și a condiției sociale a unui popor. Literatura baladelor și legendelor, nici predată în școli, nici încununată de academii, cât de modest a coborât la noi din veacuri, încântându-ne cu muzica ei ca o pasăre măiastră, care cântă acolo unde se odihnește! Trilurile sale, la fel de bogate și variate ca şi culorile țesăturilor expuse prin bazarele din Orient, au fost adunate și țesute de mâini necunoscute” (Noyes, James O., Roumania: The Border Land of the Christian and the Curch, New York 1857, p. 52)

[9] Muzică vocală – în toate limbile scandinave şi baltice

[10] Muzică instrumentală – în toate limbile scandinave şi baltice


„Arcanul” sau falsificarea „Tainei” primordiale

 

Fudulia bucovineană, numită dansul „Arcanul”, înseamnă falsificarea grosolană a tainei renaşterii şi învierii, un ritual înrădăcinat în civilizaţia boreală euro-asiatică prin secolul al XII-lea înainte de Hristos, de către un şaman care şi-a zis sieşi Kali-Calusar („Calul Negru”, adică Marte), un iniţiat care a stabilit câteva concepte, inclusiv pe cel numit „Nirvana” sau „Paradesha”, şi câteva ritualuri „Arcana” (secret, mister, taină), printre care oraţiile (colindele), căşuşarii, vorniceii şi horele „Arcana” ale tainei ieşirii şarpelui (îngheţului) din pământ, la începutul verii, în timpul pe care îl numim primăvară, omenirea având, în epoca ei metafizică, doar două anotimpuri[1]; vara era delimitată de intrarea şi ieşirea şarpelui din pământ, şarpele fiind, de fapt, Constelaţia Dragonului, care arată cu triunghiul „cap de lup” nordul, şi de aici s-a născocit corelaţia dintre „şarpe” şi cele două „lanţuri ale îngheţului”, cum aveau să fie numit, în creştinism, aceste două bariere meteorologice.

 

Ritualul „spargerii lanţului îngheţului”, ulterior atribuit, de către biserică, doar „Cailor lui Sântoader”, însemna, în festum calendarium, o „Arcana”, deci un secret, mister sau taină cosmică, prin care perechile de vlăstare ale vieţii, „înainte de cununie” – cum ar zice Cantemir, înşiruite aidoma „mărţişorului” Lună-Natură de pe lancea de steag (alb-verde, realizat prin cojirea spiralată), steag identic şi cu aceeaşi încărcătură simbolică în toate ceremoniile „Arcana”, ceremonii echinocţiale de vară (vara care încă nu avea primăvară), moştenite şi conservate doar de spiritualitatea română sub denumirile că Căluşari (după numele şamanului), Piţărăi (după numele „taţilor” Pytr sau Pytar, care au răspândit oraţiile, prin colinde ritualice), Corăbieri (după numele coşului pentru daruri, încă numit aşa în biserică), alte ceremonii, care au mai existat, cu siguranţă, fiind pierdute prin zvârcolirile zdruncinate ale veacurilor.

 

„Arcana” s-a numit, prin părţile româneşti ale Europei Boreale, „Arcanaua”, chiar şi dicţionarele şi enciclopediile, care nu menţionează şi denumirea „Arcanul”, subliniindu-i cele două caracteristici principale: cea de joc echinocţial închinat Lunii (ca Fecioară Cerească protectoare a Florilor), iar a doua, răspândirea acestui dans ceremonial, cu aceeaşi desfăşurare şi componenţă coregrafică, în toate provinciile româneşti[2]. Pe la 1898, acest „dans naţional, ce se joacă de feciori şi fete în forma unei hore, în frunte cu un vatav, care ţine în mână un băţ şi bate tactul”[3], încă mai păstra caracteristicile mărturisite de Dimitrie Cantemir, care nu cunoştea şi numele horei respective, dar o conturează „pe cale” (în lungul uliţei): „La nunţi, înainte de cununie, au obicei să joace în ogrăzi şi pe uliţe, în doua şiruri, unul de bărbaţi, iar celălalt de femei.

 

La amândouă se alege o căpetenie, un om bătrân şi cinstit de toţi, care poartă în mână un toiag poleit cu aur sau unul pestriţ, legat, la capăt, cu o năframă cusută frumos.

 

La pasul cel dintâi, una dintre căpetenii trage pe ceilalţi, care trebuie să vină după ea, de la dreapta, spre stânga, cealaltă îi trage, de la stânga, spre dreapta, astfel încât ajung să stea faţă în faţă; după aceea, se întorc, spate la spate, apoi se învârtesc, fiecare şir în şerpuiri arcuite şi, ca să nu se încurce, se mişcă aşa de încet, încât mai că nu se poate vedea că şirurile se mişcă. În amândouă şirurile, fiecare îşi ia locul după rangul lui”[4].

 

Cel care introduce în spaţiul critic românesc, în 1887[5], denumirea de „Arcanul”, deşi ilustrează materialul cu partitura „Arcanaua”, culeasă de Mikuli, în 1848, de la legendarul lăutar sucevean Nicolai Picu, partitură preluată din compilaţia nefericită[6] a lui Dimitrie Vulpian[7], este inegalabilul Bogdan Petriceicu-Hasdeu, care preia, de la sutele de informatori, preoţi şi profesori, răspândiţi prin toate provinciile româneşti şi o etimologie falsă, şi anume aceea că „Arcanaua” ar fi… femininul ardelenesc de la „Arcanul” (!?), vă „Arcanul şi Arcanaua” ar fi „două hore foarte înrudite”, deşi în provinciile româneşti, risipite prin imperii, se săvârşea acelaşi ritual, pe aceeaşi melodie, „de către mai mulţi bărbaţi şi femei, şi se aseamănă în săltări întru câtva cu hora de brâu”. Ce-i drept, în manuscrisele lui Mikuli, hora lui Nicolai Picu este trecută sub două titluri, cea de Arcanaua, şi cea de Arcanu (giocu), cu „u” mut în ambele cuvinte, deci de Arcan. Denumirea de Arcanaua se folosea, conform informatorilor lui Hasdeu, în părţile Dorohoiului, ale Iaşului, ale Prahovei, ale Năsăudului, Diaconovici precizând că Arcanaua „se obişnuieşte în Moldova, Muntenia, Bucovina şi în unele părţi ale Argeşului”[8].

 

În opul lui Hasdeu există un paragraf aparte, în care se descrie Arcanaua, cu varianta denumirii „masculină”: „În Bucovina, Arcanul se joacă de feciori şi fete. Se face o horă, ţinându-se de mâini, dar fără a bănănăi cu ele. Mişcarea e de la stânga, spre dreapta. La tactul muzicii încep, cu piciorul drept, trei paşi înainte, aducând corpul în direcţia mişcării. Isprăvind pasul al treilea, se opresc pe piciorul drept, un tact, şi fac un pas, cu piciorul stâng, spre piciorul drept, readucând corpul în poziţia de la început. Această mişcare se face continuu, după tactul muzicii. Obişnuit, cercul se află deschis, cu un vătav în frunte, care ţine în mână un băţ, bătând cu el tactul, la unele figuri ce le intercalează. După un interval oarecare, la isprăvitul unui tact, vătavul ridică băţul, strigând: „Unu-nainte! Unu-napoi! Una bună, şi la drum!”. Atunci se opreşte şirul, face un pas cu piciorul stâng pe dinaintea piciorului drept şi întoarce piciorul drept pe dinaintea celui stâng. Oprindu-se pe piciorul drept, aduce lângă el piciorul stâng şi, la ultimul tact, bat cu toţii deodată cu piciorul drept în pământ. Apoi urmează ca la început, până când vătavul porunceşte: „Doi-nainte, doi-napoi! Tri-nainte, tri-napoi!” etc.”.

 

Deci, nici o diferenţă între coregrafia bucovineană a jocului, în Bucovina sfârşitului de veac al XIX, şi cea de pe la anii 1700, descrisă de Dimitrie Cantemir, care nu ştia cum se numeşte „hora de pe cale”, de pe calea celei de-a doua „Arcana”, adică a cununiei. Variantele melodice din 1848, din 1880[9] şi din primul deceniu al secolului XX[10], toate păstrate doar în Bucovina, nu diferă între ele prin arhitectură, ci doar prin virtuozitatea lăutarului, Grigore Vindireu, de pildă, cântând ceea ce învăţase de la Nicolai Picu cu un ton mai jos, într-un zumzet al armoniilor care subliniază caracterul de „plutire”, de „imponderabilitate” a horirii respective. Nici măcar la Gura Sadovei[11], unde existau lăutarii care au cântat pentru obştea bogată din Fundu Moldovei, nu se cânta altceva, care să justifice o coregrafie de tip „Bătuta”, „pe călcâie”, şi cu atât mai puţin un dans bărbătesc, în care s-ar nara, după imaginaţia tractoriştilor care au diriguit cultura proletcultistă, „luarea la oaste cu arcanul a feciorilor bucovineni de către austrieci”. În Bucovina, de altfel, feciorii nu se luau la oaste, precum „bădiţa Vasile” în Humuleştii lui Creangă, „cu arcanul”, ci, iniţial, prin recrutări benevole, numite „bărbunc” (de la Werbung)[12], apoi prin „asentare”, deci prin ordine de recrutare, soldate, în cazul la Simion Florea Marian doar cu o lună de instrucţie sumară, „la glotaşi”, pentru că era întreţinător de familie, iar la Ciprian Porumbescu fără nici o zi de instrucţie, pentru că era bolnav, iar ofiţerul austriac de la Braşov, căruia i-a arătat „asentarea” (Vorladung – citaţie), l-a trimis să-şi vadă, mai întâi, de sănătate, la Nervi, în Italia[13].

 

Şi celelalte partituri cu Arcana bucovineană, toate cu titlul Arcanul, probează o largă răspândire a dansului, mereu acelaşi, în toate ţinuturile bucovinene, o variantă lăutărească măiastră fiind cea a lui Gheorghe Rostoş, din Şcheia, cântată la Suceava, în 4 decembrie 1907 (nr. catalog 276). La Frătăuţii Noi, Arcanuln joc (nr. catalog 1214), era cântat, în 8 august 1909, de „lăutariul sătesc Ilie Marcu”, iar la Iacobeşti, în cadrul „festivalurilor organizate anual de boierul G. Kapri, „a cântat din vioară lăutarul sătesc Gheorghi Chiciu, de 36 de ani din Gura Solcei… la 25 august 1911” (nr. catalog 1692), Gheorghe Chiciu făcând parte dintr-o strălucită familie de lăutari, care a şi compus vreo câteva hore şi sârbe minunate.

 

Arcana încă mai înseamnă, în diverse limbi, secret, mister, taină, dovadă că reprezintă vestigii târzii, dar planetare, ale limbajului primordial monosilabic, în care Ar Ka Anu, păstrat în scrierile pre-vedice, ba chiar pre-sumeriene, drept Ȁr K’Ȁna, cu semnificaţii aparent vag diferite, semnifică Ceremonia Pământului şi Cerului (Ar Ka Anu), deci „logodna cosmică” primordială, dintre Mama-Pământ, cu sinonimele simbolice natură, primăvară, lună, şi Tatăl-Cer, calea sau corabia Varra, cu care au plecat generaţiile primordiale din calea îngheţului fiind Luna, Yana, notată, în scrierile pre-vedice Ȁna, dar cu pronunţia Yana, precum în Deva-yana (Calea Zeilor) sau în Pitr-yana (Calea părinţilor), Calea Pământească sau Calea Vieţii fiind Ki-yana (K’ Ȁna), Ar însemnând ceremonie, slujire ceremonială solară (în limbajul primar monosilabic Ra însemnând Soare, iar opusul cuvântului, ar, slujire ceremonială, primii slujitori ai templului Soarelui, care a fost muntele, fiind Marte (Calusar) şi Venus-Luna (atributele Ishtar şi Innana fiind individualizate mult mai târziu.

 

Conform textelor vedice Arcana Dïpikä[14], în care Dïpikä se traduce drept „lampa care luminează”, deci „lampa cerească”, adică Luna, Arcana înseamnă mister, taină, misterul cosmic putând fi accesat prin revelaţie, dobândită de săvârşirea „celor nouă procese ale serviciului devoțional”[15], deci ale ceremoniilor care, prin nava-lakșana, deja trec de la faza de ceremonie la cea de mister.   

 

Şi în limba latină, arcana / arcanis înseamnă misterios / misterioase, secret / secrete, chiar şi în cărţile târzii, precum cea a lui Procopius din Cesareea, Arcana Historia, qui est liber nonus Historiarum („Secretul istoriei, care este o nouă istorie”), a lui Arnoldi Clapmarij, din 1611, De arcanis rerumpublicarum libri sex („Secretele celor şase republici”) sau a lui Emanuele Swedenborg, din 1749, care nu este decât o traducere în engleză a cărţii Arcana  quae in Scriptura Sacra seu Verbo Domini („Misterul Ceresc, în scrierile sacre, sau Cuvântul lui Dumnezeu”).

 

În limba engleză, au apărut două cărţi cu Arcana în titlu, Arcana of Nature („Misterul Naturii”) şi Arcana of of Spiritualism: A Manual of Spiritual Science and Philosophy („Taina Spiritualismului: Manual de ştiinţă spirituală şi filosofică”), ambele scrise de Hudson Tuttle şi publicate la Boston, în 1856 şi, respectiv, 1871, cărţi asupra cărora „presa teologică a trimis un lung șuier: cel mai demn dintre jurnalele sale a spus că este un panteism bun. Acum, în timp ce scriu, tocmai această doctrină, că materia nu este altceva decât forță (fiind, în manifestările sale diferite, o modificare a mișcării), este totul, este ortodoxie științifică. În „Arcana”, se afirmă că nu există inerție. Afirmația a fost ridiculizată; dar, acum, ideea „materiei inerte, brute” a dispărut și au apărut multe lucrări, care se extind pe întregul teren, de la mișcare fizică la inteligență (vezi compilarea lui Youmans a eseurilor lui Joule, Mayer, Helmholtz, Carpenter și Faraday, „Corelarea și conservarea forțelor fizice”)”[16].

 

Fără îndoială că locuitorii „paganelor” (satelor) din „Paradesha” Carpaţilor nu au ştiut, niciodată, nimic despre toate acestea, cum nu au ştiut nimic nici despre falsa teorie arianistă a lui Max Muller, ca să nu mai vorbim despre legendarul şaman care şi-a luat numele lui Marte, devenind Kali-Calusar[17], ceea ce s-ar putea traduce drept „Calul Negru”, „Călăreţul Negru”, „Centaurul Negru”. Ei, locuitorii din acele „pagane” carpatice s-au ghidat, cu sfinţenie, după regula aproape totemică a lui „aşa am apucat”, fără să-i pese de simbolurile şi semnificaţiile de dinainte de acest „aşa am apucat”. Nu au auzit despre jocurile, de pe coline, ale preoţilor romani, nici despre ritualurile sacre de purificare din textele vedice, dar nu au renunţat niciodată, chiar dacă le-au mai falsificat uneori, din naivitatea nevoilor estetice, iar uneori şi dintr-un ciudat spirit băşcălios, şi nici nu au început să cânte, după sfatul povăţuitorilor bisericeşti, minunaţii psalmi ai lui David, pe care îi tot auzeau prin biserici. Nu au făcut-o pentru că nu veneau din sacralitatea pasivă a lui „aşa am apucat”, adică din „datul” strămoşesc, deşi aflau, tot din biserici, că strămoşii lui au fost anatemizaţi, odată cu obiceiurile lor „păgâne”, adică din lumea satelor, cărora latinii le-au zis „pagane”. Şi astfel, datorită acestui splendid conservatorism rural, încă mai putem desluşi câte ceva din Arcana spiritualităţii neamului nostru, chiar şi în vremurile în care falsificarea grosolană a Datinii a devenit politică anticulturală la zi. În fond, stăruinţa generaţiilor pentru „aşa am apucat” are drept consecinţă proba de necombătut că limba şi spiritualitatea românilor se trag din „limba zeilor”, dovadă că „Spiritul este inteligenţă, natură imaterială şi nemuritoare a fiinţei umane”[18].

 

Grupul folcloric din Breaza şi Fundu Moldovei, la Londra, în 1937

 

[1] Timpul „devine, în solstiţii, curmat în două jumătăţi (emisfere). O jumătate, de la Berbec, până la Cumpănă, cuprinde în sine cele şase luni de vară (în vechime au împărţit popoarele anul numai în vară şi iarnă), care se ţin de emisfera luminată de miază-noapte (nordică) a puterilor luminate, binefăcătoare. Cealaltă jumătate, de la Cumpănă, până la Berbec, cuprinde cele şase luni de iarnă, care se ţin de emisfera întunecată de miază-zi (sudică) a puterilor întunecate şi răutăcioase” – cf. Mangiuca, Simeon, Colinda. Originea şi însemnătatea ei astronomică şi calendaristică, în Foaia Diecezană, Anul XVII, Nr. 51, Caransebeş, 22 decembrie calendar vechi 1902, p. 6

[2]Arcanaua, o horă de brâu (Varone, D., 152)”, asemănătoare cu Ţuţuianca”, chiar şi în veacul XX – cf. Iordan, Iorgu, Dicţionarul limbii române, Tomul XII, Partea I, Editura Academiei Române, Bucureşti 1994, p. 237

[3] Diaconivici, Dr. C., Enciclopedia română, Tomul I, Sibiu 1898, p. 237

[4] Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Bucureşti 1967, p. 208

[5] Hasdeu, Bogdan Petriceicu, Dicţionarul limbei istorice şi poporane a Românilor, Bucureşti 1887

[6] Dimitrie Vulpian, deşi specifică, în prefaţă, din ce culegeri de cântece a preluat cele „500 de hore româneşti”, le atribuie, în pagini, unor lăutari născociţi, deci neconfirmaţi de mărturii istorice

[7] Hasdeu, op. cit., p. 1498: „D. Vulpian (Hore, No. 1 şi 9) a publicat două arii pentru „Arcanul”. Noi reproducem, de acolo, pe cea culeasă de Mikuli, în Bucovina, transcrisă destul de bine”

[8]Arcanaua, dans naţional, ce se joacă de feciori şi fete în forma unei hore, în frunte cu un vatav, care ţine în mână un băţ şi bate tactul. Se aseamănă întru câtva cu hora de brâu. Se obişnuieşte în Moldova, Muntenia, Bucovina şi în unele părţi ale Argeşului” – Diaconivici, Dr. C., Enciclopedia română, Tomul I, Sibiu 1898, p. 237

[9] Publicată de Calistrat Şotropa în „Muza Română”, sub numărul 77

[10] Toate aflate în manuscrisele lui Alexandru Voievidca, aflate în păstrare la Academia Română

[11] În manuscrisele lui Voievidca, de la Academia română, nr. de catalog 722, varianta interpretată, la fluier lung, în 28 iulie 1908, în Gura Sadovei, de către morarul Nicolai a lui Iacob Cozma, de 56 ani

[12] Viaţa în Suceava era foarte neliniştită, mai ales în zilele de târg, joia şi duminica. Pe piaţă, la Bărbunc („bărbunc” înseamnă recrutare şi vine de la cuvântul nemţesc „Werbung”), se auzea cântând muzica, iar lumea năvălea ca la o comedie într-acolo. În mijlocul pieţii, se afla masa ofiţerului „Bărbuncului”, cu o condică lângă dânsul şi cu o lădiţă plină de bani; mai jos se afla o ladă mare, cu chipie ostăşeşti. Primprejur, juca o roată din cei mai frumoşi şi mai voinici soldaţi minunate jocuri de prin ţări străine şi lăudau viaţa din tabără; nu lipseau nici vivandiere frumoase, care închinau cu plosca plină de vin la toţi voluntarii recrutaţi şi se sărutau cu dânşii. Lumea se ferea de „Bărbunc” ca de foc, dar, totuşi, erau unii care cădeau în capcană, căci inimă de piatră să fi avut şi tot nu te-ai fi stăpânit, când vedeai cum cătanele luau la joc pe cele mai frumoase fete din împrejurime, ca să atragă feciori. Iar mulţi dintre aceştia aveau drăguţe şi nu puteau suferi ca ele să joace cu cătanele cele străine, de aceea se prindeau şi ei în joc lângă dânsele. Jucai un joc, două, apoi doi căprari cât bradul te duceau de subsuori, cu vorbe dulci, la o vivandieră, care te cinstea din ploscă şi-ţi dădea buzele ei subţiri şi roşii. Ofiţerul îţi punea, pe dinapoi, şapca-n cap şi erai, de acum, vrând-nevrând, cătană la împăratul.

Scumpă, însă, era, pe atunci, sărutarea unei guri frumoase, căci doisprezece ani trebuia să duci raniţa împărătească în spate, tocmai prin fundul lumii, pe la Beci (Viena) şi în Lombardia. De aceea, voluntarii erau bociţi de neamurile şi de drăguţele lor ca şi morţii. În vremea asta, vestita bandă a lui Grigore Vindereu, ţiganul, zicea să-ţi rupă inima, iar feciorii, după ce erau juraţi sub steagul cel mare, ce flutura în mijlocul pieţii, se cuprindeau de după cap şi cântau din gură, însoţiţi de plânsul nevestelor şi al drăguţelor:

Vino, mândră, pân’ la cruce

De vezi neamţul cum ne duce,

Că ne duce ca pe boi

Şi ne tunde ca pe oi,

Ne-aruncă păru-n gunoi,

Vai, săracii, vai de noii…

(Grămadă, Ion, Din Bucovina de altă dată, Biblioteca societăţii „Steaua”)

[13] Scrisoarea din 13 noiembrie 1882, în Porumbescu, Ciprian, Puneţi un pahar cu vin şi pentru mine, Suceava 2003, p. 232

[14] Sharma, Dr. Narinder, Arcana Dïpikä, Mathurä 1887

[15] „Titlul acestei cărți Arcana Dïpikä, înseamnă „lampa care luminează arcana”. Termenul arcana semnifică onoare sau închinare. Ca unul dintre nava-lakșana, cele nouă procese ale serviciului devoțional se referă la închinarea formei zeității Domnului. Arcana Dïpikä ne învață exact cum este îndeplinită această slujbă și cum să-L mulțumim pe Domnul prin aceste proceduri de cult” – Sharma, Dr. Narinder, Arcana Dïpikä, Mathurä 1887, p. IX

[16] Tuttle, Hudson, Arcana of Spiritualism: A Manual of Spiritual Science and Philosophy, Boston 1871, p. 132

[17] În Sramana Bhagavan Mahavira, Volumul 4,  Nihnava-Vada, cu comentarii de Dhirubhäi P. Thaker, West bengal Puclic Library 1944, p. 12, printre identităţile legendare ale autorului mitului Nirvana, mit din secolul XII înainte de Hristos, se numără cel retras din lumesc, după abandonarea celor patru soţii, şi care, luându-şi numele de Kali-Calusar (Calul cel Negru), ar fi iniţiat concepte şi ceremonii.

[18] Tuttle, op. cit., p. 201


Căluții şi Călușarii, vestitorii nunţii cosmice

(fotografii din „Peoples of All Nations: Their Life Today and Story of Their Oast

(Photojournalist Acount and Commentary Early Twentieh Century Antropology – origins circa 1920)”

 

Căluţii şi Căluşerii, ca şi vorniceii nunţilor româneşti de odinioară, au rădăcini comune în ritualurile primăvăratice ancestrale de pe măguri, închinate nunţii cosmice iniţiale şi iniţiatice dintre Cer şi Pământ, presupusă şi consacrată ca atare în toate religiile străvechi. Şi asta pentru că, şi la nivel figurativ vorbind, „Cerul şi Pământul sunt părinţii tuturor creaturilor, şi dintre toate creaturile omul este cel mai înzestrat, sincer şi inteligent”[1], „copii falnici născuţi din Glie şi din Cer” [2] întâlnindu-se în toate civilizaţiile primordiale mărturisitoare, iar desfăşurarea de simboluri ale creaţiei universale susţinând că, atunci când „în înălţimi, Cerul nu a fost numit, / Şi de mai jos, Pământul nu fusese chemat; / Nimic nu exista, doar primordialul Apsu („Cel care există de la început”, adică Soarele), născătorul lor, / Mummu („Cel care este născut”, Mercur), iar Tiamat („Fata în viaţă”, Luna)… / Nici unul dintre zeii a fost încă adus în fiinţă, / Fără a purtat un nume, destinul lor a fost determinat”[3].

 

 

„Umbrita glie, maica zeilor din cer”[4], sinonimă, deci, cu „Natura, iscusita mamă, zămislitoarea lumii întregi”[5], „Divina Glie, bună mamă de zei şi oameni muritori”[6], „Cu cerul, împreună, Glia mai zămisli şi alţi copii”[7], printre care şi Timpul, care nu este, în fond şi pe bună dreptate decât „vlăstarul odrăslit de Glie şi cerul năpădit de astre”[8]. Ei, Mamei Pământ, şi lui, Tatălui Cer, i se închinau cântecele şi dansurile ritualice, din care aveau să rodească obiceiurile târzii şi din ce în ce mai golite de metafizic ale neamurilor europene, comună fiind rădăcina şi pentru Colinde ca atare, dar şi cele care includ şi oraţii de nuntă, şi pentru obiceiurile piţărăilor, căluţilor, căluşarilor şi vorniceilor, toate acestea având drept autori, exagerând puţin – pentru că erau un dat, pe „strămoșii noștri cei mai vechi, și ele s-au susținut în gura poporului mai posterior și de azi, ca atari tradițiuni sfinte și străvechi”[9]. Iar dacă luăm în considerare că vornicei, dincolo de celelalte numiri regionale[10], semnifică, aşa cum inspirat sesiza, înainte de 1890, Grigore Dănescu, vestitori[11], dar şi de „poliţie” obştească[12] a celor doi miri cosmici, o gardă aidoma celei pământeşti[13], nu ne rămâne decât să constatăm că şi căluţii, şi căluşarii au fost, iniţial, vestitori pe cale şi vestitori în cetate, în sensul Paradesha, simbolizat de pătrat, şi-abia apoi, în negura veacurilor, aveau să se îndepărteze de sensurile magice iniţiale, şi prin pierderea iniţierilor, şi prin forţarea „încreştinării” lor, mai ales ca „datină latină”, deci ca dovadă a false înrădăcinări în obiceiurile Romei Antice, care, ca şi obiceiurile noastre şi ale altor neamuri europene, îşi au rădăcinile în semnele de limbă de dinainte de formarea limbajului articulat[14].

 

Între căluţi, căluşari şi vornicei există similitudini de număr, de steag cu lance făcută din lemn magic (alun) şi de repertoriu muzical-coregrafic.

 

 

Numărul căluţilor şi căluşarilor a fost cel zodiacal („împărţirea zodiacului în două emisfere” [15]), plus stegarul (vornicul mare, la vornicei) şi mutul (conăcarul sau colăcarul, la vornicei), jocul ritualic în sine nefiind „alta decât o dramatică reprezentare ori propunere a Soarelui personificat ca zeu, în curgerea sa prin zodiac”[16]. Desigur că Soarele ca simbol al Cerului, pentru că, aşa cum se zice în Psalmul XVIII al lui David din Biblia ortodoxă, Dumnezeu „în Soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca un mire ce iese din cămara sa”, pentru că este „De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului; şi nu este cine să se ascundă de căldura lui”.

 

Numărul vorniceilor, deci al vestitorilor, ceea ce, în fond, semnifică şi numirea de chemători, deşi alte numiri, precum cel de „pe Târnave, vifeli” sau, mai corect spus, „în jurul Satmarului, velfi, sing. velf”, care fac trimitere la o rădăcină etimologică şi mistică a Ielelor căluşereşti, „Elfenwoehe”[17], elfii, din care descind etimologic ielele, fiind spiritele străbunilor, nu doar anumiţi pământeni din zorii preistoriei. Prin Transilvania, unde alaiul mirelui sosește în două care împodobite, „colăcarul, stegarul și mirele merg călări, în fruntea carelor, întovărășiți de 12 călăreți, cu năfrămi pe spate și pe umeri. Șase dintre călăreți merg înaintea mirelui, câte doi alăturea, și alți șase îndărătul lui, tot câte doi. La dreapta mirelui este stegarul, iar la stânga colăcarul”[18].

 

 

Steagul căluşarilor „este la fel de important pentru căluşari ca şi bâtele lor, depășindu-le doar pe acestea din urmă în tărie și putere magică. Până și umbra lui se spune că deține putere magică. Influenţa lui asupra căluşarilor este atât de mare și de puternică, încât nimeni, în afară de vătaf, nu îndrăznește să-l atingă sau să-l poarte. Pânza necesară pentru pavilionul steagului este albă și este țesută în casă sau cumpărată de pe piață. De asemenea, vătaful trebuie să se achite şi de alte datorii: el taie lancea steagului, dă forma pânzei, o coase afară, lasă pânza să atârne pe lance, iar în vârful ei leagă mănunchiuri de flori elfice, precum gențiana, arnici şi aşa mai departe“ [19]. „Numai că şi ciomegele, şi lancea steagului (mai ales lancea), „trebuie, dacă se poate, să fie de alun şi este împistrit negru şi alb. Împistritura curge, înfăşurându-se, de jos, în sus, ca un şarpe, în fâşii negre şi albe; cele se fac belindu-se coaja băţului, la para focului, după aceea îndepărtând şi cealaltă parte de coajă a băţului, această parte rămâne albă. Băţ de alun se cere să fie pentru aceea căci de alun trebuie să fie şi joarda („această colindă-bât se vede a reprezenta şi „toiagul magic” a lui Mercur”), cu care se farmecă sau se vrăjeşte (virgula divinatoria)”[20].

 

Steagul vorniceilor, dar, ca şi la fiecare căluşar sau vornicel în parte, „băţul său de vornicie”[21], se împodobeşte aidoma: ei „primesc câte o năframă, pe care o leagă, cu cordele roşii, galbene şi albastre, sau şi cu tort de lână de aceleaşi culori, în partea superioară a unui băţ de alun (În cele mai multe părţi, beţele vorniceilor sunt făcute din lemn de alun verde, pentru că alunul, după credinţa generală a românilor, are o putere miraculoasă. Ele se împestriţează prin luarea, în formă de spirală, a unei părţi de coajă, astfel ca să se formeze două dungi pe dânsele: una albă şi alta cum e culoarea alunului din care s-au făcut”[22].

„Feciori aleşi pregătesc steagul în următorul mod: iau, mai înainte de toate, două năfrămi de aceeaşi mărime, dar de diverse culori, mai ales de cele naţionale: roşu, albastru şi galben; năfrămile acestea, care formează aripa steagului, le cos peste olaltă, astfel ca steagul să aibă două feţe deosebite, şi apoi le prind de partea superioară a unei rude (băţ, joardă – n. n.) frumos împestrită şi ca de o orgie de lungă, dar uşoară de purtat, aşa ca să fluture în aer, când steagul e purtat. În vârful rudei, înţepenesc două beţişoare, în forma unei cruci drepte, care stă orizontală. Printre coarnele crucii leagă spice de grâu, rupte din cunună, de la secerat sau adunate vara anume spre acest scop, apoi fire de bărbănoc, tisă şi alte flori, în fiecare corn de cruce câte un colăcel anume făcut şi câte 1-3 clopoţei mici, şi iar  bărbănoc”[23].

 

 

Repertoriu muzical-coregrafic al căluşarilor cuprindea, odinioară, „mai multe jocuri: Căluțul în șirag, Hora, Războiul, Crucea, al Verzelor, al Măiestrelor. Jocul cel mai șirag se zice jocul de frunte; acesta se joacă cu fete, când adună și cruceri (fac colectă). De la căluț își au numele. Încep în ziua de Rusalii și joacă până în Duminica Mare”[24], „la care se adaugă horele căluşarilor români „Dintru Iele” sau „Jocul Măiestrelor[25] .

 

În timp, s-au păstrat partituri ale jocului căluşarii, datate, în funcţie de anul publicării, în 1781 (Sulzer), 1830 (Frerrio), 1902 (Heilig), 1906 (Stratilesco) şi 1915 (Burada). Partiturile jocului Căluşarii, publicate în anii 1781, 1830, 1902 şi 1915, sunt părţi din piesa notată, în 1502, la Krakowia, de călugărul Jana z Lublina, sub numele „Hajducky”, numită, după 1860, „Banul Mărăcine”, iar, ca dans căluşeresc şi vornicesc[26], Războiul, care, pe valea Siretului, se numea Oleandra[27]. Doar partitura publicată la Londra, în 1906, de Teresa Stratilesco[28] este altceva, iar muzicienii care mi-au fredonat-o, Mihai Cotos şi Trifan Leancă, mi-au zis că încă se mai cântă pe la nunţile din zona Fălticenilor, drept Jocul Balţului, pentru că balţ  se numea năframa miresei în zonele de munte ale Bucovinei[29], a Năsăudului[30], Sălajului şi Maramureşului[31], iar jocul se practica la îmbălţatul miresei.

 

 

Cele mai multe dintre jocurile căluşereşti, se numeau, la nunţi, sub autoritatea vorniceilor, corăbeşti sau corăgheşti, numele făcând trimitere la anumite etape de scenariu mitic ale ceremoniilor nupţiale româneşti. „La „închinarea schimburilor”, darurile mirelui pentru mireasă „le pune într-o strachină mare, într-o sită ori într-un ciur care se numește corabie, le acoperă cu un tulpan și le încredințează vornicului primar, care, de astă dată, se mai numește și corăbier, ca să le ducă și să le închine miresei. / Corăbierul, însoțit de mai mulți flăcăi, cu lăutarii în frunte, pornesc spre casa miresei. Vorniceii miresei, cum văd că alaiul se apropie, dau de veste miresei ca să se retragă în cetate, adică să se așeze după masă, între druște, apoi aleargă la poartă, o închid, o leagă bine și pun câțiva portari ca să nu lase pe nimeni să intre”; „Corăbierul începe a juca schimburile”[32]. Acelaşi scenariu, descris pe larg, cale de mai multe pagini[33], îl întâlnim şi la Simeon Florea Marian, care precizează despre episodul cu  „Corabia”  că, „precum în Bucovina, aşa şi în Moldova” se petrecea, o Corăbiasca fiind la modă chiar şi la Galaţi, unde, în tinereţe, Alexandru Odobescu, „chiuind, trase un pui de danţ românesc, o corăbiască vârtoasă de Galaţi”[34]. În Bucovina, datorită lui Alexandru Voievidca, Calistrat Şotropa şi Karol Mikuli, s-au păstrat multe variante ale jocului căluşăresc şi vornicesc Corăbiasca, două dintre ele, cântate de legendarul Nicolae Picu, fiind preluate de Franz Liszt şi folosite în Rapsodia a II-a maghiară, semn că marele muzician european intuise corect mesajul ancestral al unor astfel de ritmicităţi.

 

 

În mod absolut surprinzător, deşi s-a fabulat atât, inclusiv la nivel mondial, pe seama jocului naţional românesc „Căluşarii”, nu s-au notat melodii din repertoriul ceremonial al Căluţilor şi Căluşarilor, cu excepţia părţilor din piesa în şase părţi, cântată în 1502, la înscăunarea Regelui Alexander al Poloniei, la Krakowia, de către lăutarii suceveni, piesă care, sub numele Răsboiul, se regăseşte şi la căluşari, şi la vornicei, şi a Jocului Balţului.

 

 

Fără îndoială că, dincolo de rădăcinile comune, Căluşarii, Căluţii şi Vorniceii, au, ca şi Colindele[35], rădăcini comune, dar, în mileniile de după ceremoniile ancestrale Ma Go Ra (Primăvara pe Muntele Soarelui), s-au conturat individualizări stilistice, Căluşarii şi, cale de câteva milenii, Căluţii (cei descrişi de Cantemir), păstrând magia şamanică, iar Colindele şi Cântecele de Nuntă fiind cojite, aidoma lăncii steagului, de orice coajă magică şi eşuând într-un ritual aparent creştin, de tipul aşa am apucat. Nu-i vorbă că şi Căluşarii au dispărut din Transilvania şi din Banat, păstrându-se, ca joc artizanal şi fără nimic mistic, metafizic sau magic în el şi fără de personajele şamanice ale nuntirii cosmice, doar prin Muntenia. Nici repertoriile muzicale consemnate de mărturiile vechi nu mai fac parte din jocul căluşeresc, ele fiind înlocuite cu sârbe iuţi, pe care nu le găsim consemnate nici măcar prin culegerile de cântece cu masive trimiteri la cele care se cântau prin sudul României, caietele lui Alexandru Berdescu, ale lui Johann Andreas Wachmann sau în cele „500 de hore” ale lui Dimitrie Vulpian.

 

Fără îndoială că se pot afla, în cele din urmă, toate cântecele căluşereşti şi vorniceşti cu rădăcini ancestrale, rădăcini care presupun cântece în şase părţi, cu cadenţe preclasice, de tip Romanesca, dar aflatul presupune, în afară de documentări trudnice, şi descifrarea vechilor partituri cu arcuşul şi vioara în mâini.

 

 

[1] Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, The Shu King, p. 81

[2] Orfeu, Către Titani, în Antologia poeziei greceşti, p. 207

[3] Legge, James, Sacred Books of the East, Oxford, 1879, p. 151

[4] Solon, Legiuitorul, în Antologia poeziei greceşti, p. 30

[5] Orfeu, Naturii, în Antologia poeziei greceşti, p. 191

[6] Orfeu, Zeiţei pământului, în Antologia poeziei greceşti, p. 201

[7] Hesiod, Teogonia, p. 9

[8] Orfeu, Către zeul timpului, în Antologia poeziei greceşti, p. 194

[9] Marienescu, Marian At., Poesia poporală. Colinde, Peste 1859, p. VII

[10] Ei „se numesc în Moldova şi Muntenia cu un cuvânt poporal vornicei sing. vornicel; în Bucovina, în unele ţinuturi, vornicei, iar în altele vătaji, vătăjei, sing. vătav, vătăjel şi vetejel; în Transilvania, şi anume pe Someş şi în ţinutul Braşovului, chemători, în alte locuri însă fraţi de mire şi de mireasă, sing. frate de mire. Pe Târnave, vifeli, în Ţara Haţegului giaveri sau ghiaveri, sing. giaver şi ghiaver; în jurul Năsăudului feciori de împărat sau, ca şi-n alte părţi ale Ungariei, simplu feciori; în munţii apuseni ai Transilvaniei diaceri, sing. diacer, vornic, poate că de la maghiari, în jurul Satmarului, velfi, sing. velf, vornici; şi vifeli; vöfiu; în ţinutul Timişoarei diver şi dever; în Sălaj şi Chioar vătavi şi fraţi de mireasă (de mire nu-s)” – Marian, S. Fl, Nunta la Români, Bucureşti 1890, p. 215

[11]vornicei (messagers)” – Danesco, Grégoire, Dobrogea, Bucarest 1903, p. 159, Dănescu scriind lucrarea drept licenţă în litere la Paris

[12] Conform „Art. 29 al Reglementului pentru osebitele clase ale locuitorilor din Principatul Moldaviei şi pentru a lor dreptăţi şi datorii respective, din 1746: Ei au dreptul de a-şi alege din sânul lor vornicei, ce sunt ca o poliţie în sat, prin ştirea şi voia ispravnicului şi a stăpânului moşiei, după vechiul obicei” – Sturdza-Şcheeanu, D. C., Acte şi Legiuiri privitoare la chestia ţărănească, Bucureşti 1907, p. 97

[13] „12 vornicei sau postelnicei îl preced pe principe la marile solemnităţi, la fel ca lictorii Romei. În sfârşit, istoria ne-a conservat tradiţia celor 12 bătrâni, împuterniciţi de boieri să judece cauzele poporului” – Blaramberg, Nicolas, Essai comparé sur les institutios et les lois, Bucarest 1885, p. 71 – licenţă la Facultatea de Drept din Paris

[14] „Dansul este un semn de limbă şi este folosit şi realizat, ca un mister sacru, în diferite moduri, prin care gândul sau dorinţa sunt exprimate în loc de (sau pe lângă) cuvinte, pe care omul încă nu le posedă… În aceste dansuri, cunoaşterea a acţionat, ritualul a fost expus şi păstrat în memorie, tot mai viu, prin repetiţie, iar misterele, religioase sau de altă natură, au fost fondate pe baza de acţiune” – Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, pp. 29, 30

[15] Mangiuca, Simeon, Colinda. Originea şi însemnătatea ei astronomică şi calendaristică, în Foaia Diecezană, Anul XVII, Nr. 51, Caransebeş, 22 decembrie calendar vechi 1902, p. 6

[16] Mangiuca, Simeon, Colinda. Originea şi însemnătatea ei astronomică şi calendaristică, în Foaia Diecezană, Anul XVIII, Nr. 1, Caransebeş, 5 ianuarie calendar vechi 1903, p. 3

[17] Lübeck, K. L., Die Krankheitsdämonen der Balkanvölker, în Wrinhold. Karl, Zeitschrift des Vereins für Volkskunde, Berlin 1899, p. 295

[18] Gorovei, Artur, Datinile noastre la naștere și la nuntă, București, Paideia 2002, p. 105

[19] Lübeck, K. L., Die Krankheitsdämonen der Balkanvölker, în Wrinhold. Karl, Zeitschrift des Vereins für Volkskunde, Berlin 1899, p. 298

[20] Mangiuca, op. cit, p. 4

[21] Marian, S. Fl, Nunta la Români, Bucureşti 1890, p. 541

[22] Marian, S. Fl, Nunta la Români, Bucureşti 1890, p. 217

[23] Marian, S. Fl, Nunta la Români, Bucureşti 1890, pp. 266, 267

[24] Bariț, George, Căluții sau Călușerii, în Catile Sateanului Romanu, Cartea VII, An. VII, Juliu 1882, p. 74

[25] Bariț, George, Căluții sau Călușerii, în Catile Sateanului Romanu, Cartea VII, An. VII, Juliu 1882, pp. 74

[26] „Cum s-a perindat paharul plin cu rachiu pe la fiecare, vornicelul primar porunceşte lăutarilor să cânte Războiul (Aşa se numeşte la Calafindeşti cântecul ce se cântă de lăutari când se înhobotă mireasa)” (p. 531) „Războiul sau Oleandra, cântecele uzitate la scoaterea zestrei” – Marian, op. cit., p. 564

[27] Răzvan Mitoceanu, la vioară, şi Petru Oloieru, la ţambal, au înregistrat audio Oleandra din Calafindeşti, la care face trimitere şi Simeon Florea Marian

[28] Stratilesco, Tereza, From Carpathian to Pindus; pictures of Roumanian country life, London 1906, Boston 1907, pp. 354, 355

[29]Hobotul are, în Bucovina, mai multe numiri şi anume: hobot, balţ şi nimiteţ sau nemiteţ. Cea mai răspândită numire însă e hobot. Numirea balţ se întrebuinţează mai mult în munţii româneşti dinspre Transilvania. Tot în acele părţi, unde există această numire, se află şi verbul a îmbălţa, în loc de a înhobota, şi îmbălţare în loc de înhobotare, îmbălţată în loc de înhobotată” – Marian, S. Fl, Nunta la Români, Bucureşti 1890, p. 247

[30] „Numirea balţ e întrebuinţată mai cu seamă în districtul Năsăudului” – Marian, op. cit., p. 248

[31] „În Sălaj şi Chioar se numeşte balţ” – Marian, op. cit., p. 249

[32] Gorovei, Artur, Datinile noastre la naștere și la nuntă, București, Paideia 2002, pp. 95, 96

[33] Marian, op. cit., pp. 330-346, 358-363

[34] Odobescu, Al., Opere Alese, Vol. I, Bucureşti 1906, p. 259

[35] În cartea lui Marienescu, Marian At., Poesia poporală. Colinde, Peste 1859, întâlnim textele, cu trimitere la datina Nunţii Cosmice, numite: Plecarea la pețit (pp. 94-96), Trei pețitori (pp. 97-99), Fata mândră (pp. 100, 101), Cununa (pp. 102, 103), Jocul (pp. 104-106), Calul Miresei (pp. 107-109), Calul Mirelui (pp. 110-112), Alergarea cu cai (pp. 113-115), Cartea Miresei (pp. 125, 126)


Nunta românească e un mister!

Nuntă hunedoreană, „Luceafărul”, nr. 5, 1906, p. 104

 

Starostele sau datini de la nunţile românilor ardeleni[1] este al doilea op, despre care ne-am propus a vorbi ceva sau a face o mică dare de semă. Pentru ce datini și la nunti? Oare o cărutare până la biserică, un ospăţ în oarecare hotel, petrecere cu joc, mirele cu muiere şi miresa cu bărbat şi, în urmă, luna de miere, precum se îndătinează a se face nunţile domnești, nu ar fi de ajuns şi pentru cele ale ţăranilor români? Pentru ce atâta zoală, de ce atâția chemători și chemătoare, de ce atâta chiuitură și lăută, de ce atâția colaci, de ce steag, petele și bâte împiestrite?… De ce mirele continuă cu căciula pe cap, de ce mirele cu glugă?… De ce să tină nunta atâtea zile?… De ce „cale primară”, de ce atâtea, de ce?…

 

Sunt mulţi dintre români care, nepunând mare pond pe nunta românescă, nici că-şi mai bat capul a o studia în fond, precum fac şi cu alte multe datini şi obiceiuri de mare folos pentru istoria etnologică a poporului român. De aci urmeză, că în acestă privinţă avem puţine studii și și acele necomplete și departe de valoarea ce ar trebui să o aibă. Nunta românească e un mister[2]!

 

Mult studiu, multă experienţă, multă cercetare, ca să-ţi poți explica acest mister? Ce e drept, pe cât ne este cunoscut până acum, la noi, la români, se află două studii despre nunta românească, unul din România, scrisă de o femeie, altul din Bucovina, de S. Fl. Marian, pentru care Academia din București a escris şi a edat premii. Apoi avem câteva neplătite de Academie, pe care le-au scris respectivii autori din iubirea de înaintare a neamului românesc, precum: 1) Colindele Crăciunului şi ale Paștilor, la care s-a adăugat şi Colăcăritul sau vornicitul, uzitat la nunţi, de Petru Băncilă, Sibiu 1875; 2) Colăcăritul sau Obiceiurile ţăranilor români la nuntă, de Benedicta Viciu, Sibiu 1885; 3) Povaţa Românului, Obiceiurile nunţilor aflate pe la ţară, Cronica Sinaia și o Poesia, de C. Canilli, București 1884; 4) Starostele, despre care vorbim, tipărită în Gherla, la anul 1891.

 

Nici unul dintre aceste studii, însă, înţelegându-se aici şi cele premiate de Academie,  nu pot avea pretenţia de a fi complete, căci autorii acestor studii, pe de o parte, n-au putut fi în poziţiunea de a cunoaște datinile de nuntă ale întregului popor românesc, pe de altă parte, fiecare autor a avut în vedere, mai mult sau mai puţin, datinile din ţinutul său.

 

Ca un scriitor să poată alcătui un studiu corect despre nunta românească, este necondiţionat de lipsă ca el să parcurgă Ardealul, Bucovina, Moldova, Muntenia, Maramureșul, Banatul, Crișana etc., adică toate unghiurile locuite de români, iar în lucrarea lui să ţină cont, cu deosebire, de Ardeal, căci Ardealul este vatra românească, el este grânarul şi depozitarul datinilor şi culturii antice latine. În Ardeal sunt inscripțiunile și statuetele romane: aci drumurile, cetăţile, apeductele şi fântânile romane. Aci a fost capitala lui Decebal, aci se află urmele expedițiunilor lui Traian si ale următorilor lui, aci Cosânzeana, aci Dochia, aci Sfânta Vineri etc., etc. Adică:

 

„Siebenbürgen Land des Segens,

Land der Fülle und der Krafft”[3].

 

Dacă un scriitor român voiește a face un studiu etnologic comparativ, dedus pe baza limbilor și a istoriei clasice, are lipsă, ca o conditio sine qua non, de cunoştinţa limbilor moarte, a evreilor, arabilor, siro-chaldeilor, grecilor şi romanilor, nelăsând afară cunoştinţa limbilor italiană, franceză, germană și slavice. Apoi, ani mulţi să se lase a petrece pe la nunţile poporale ale italienilor, istrienilor, albanezilor, macedo-românilor, slavilor și germanilor. Și, dacă mai are zile, să studieze şi pe cele turcești. Şi, în urmă, ar face un op despre nunțile lumii, comparate cu nunta sa, iar epilogul i-ar spune, mai bine ca multe istorii, cine este românul și cine a fost. Dar nu așa numai, fără practică, fără erudițiune, fără filologie, fără diliginţă, fără bani. Chiar şi talentul cel mai genial, dacă n-are mijloace, nu e în stare a-şi aduna materialul pentru un atare op. Ori doară îl poate aduna din Iași, București, Blaj ori Braşov?!

 

Academia română, în loc de a escrie premii de atâtea şi atâtea sute de lei, pentru studii de această natură, ar face mai înţelept şi mai nimerit dacă ar da mijloace la acei ce-i cunoaște ca buni literaţi, la acei ce-i cunoaște că se ocupă cu atari cercetări şi le-ar impune să facă cercetări etnologice prin Italia, leagănul românului, prin Franța, prin Istria și Albania etc., etc., căci, până când nu vom studia datinile şi cultura fraţilor noştri de ginte latină din apus, până când nu vom avea bani ca să ne studiem bine pe noi înşine, aci, acasă, parcurgând, ani de ani, ţările locuite de români, până atunci, în acest ram sacru de literatură, nu vom ajunge unde trebuie să ajungem. Erudiţii englezi, germani, belgieni şi francezi, când voiesc să scrie ceva despre cineva şi despre vreo ţară, petrec cu anii în acea ţară, departe, departe de patria lor.

 

Cugetăm doar că eruditul român, fiindcă e român şi petrece între români, cunoaște bine pe român? De multe ori, acest cuget ne poate înşela. Să imităm, deci, în această privinţă, pe naţiunile cultivate.

 

La orice nuntă românească, trebuie să întâlnim mai multe scene, precum: 1) Peţitul; 2) Vederea cu Vederaşii; 3) Tocmeala și credinţa; 4. Nunta. La nuntă, vin înainte: facerea steagului şi a botelor de chemători; colacii pentru nuntă, pentru naşi şi mireasă etc.; chemătorii, chemătoarele, druștele, starostele mirelui şi al miresei: jocul la steag, înspre seara cununiei; împletirea miresei, în ziua de cununie; gogitul, înainte de actul cununiei, colăcăritul la poarta miresei; ospătarea după cununie; închinarea găinii; jucarea miresei, pe bani[4]; ducerea miresei la mire, când mirele nu se însoară în casa miresei; ducerea miresei în alt sat; al doilea gogit, pe care, din partea druștelor și alte multe descântece și cântece ca:

 

Druşca: „Vin’ maică şi mă petrece

Până-n fuudul grădinii!…

Mama: „Petrecă-te străinii…”

Altă drușcă: ,,…c-ai dat mâna cu dânșii!”.

 

Urmează, apoi: ajungerea miresei la casa mirelui, unde maica mirelui o întâmpină cu colac, băutură şi busuioc; sărutarea soacrei, încunjurarea scaunului pus afară, ospătarea la casa mirelui, închinarea a doua a găinii, jucărea a doua şi a treia, pe bani, a miresei, încât bietul stegar răguşește strigând provocator: „A cui e vina / Tindă mâna!!”

 

E de însemnat că, a treia oară, se joacă mireasa pe bani, când vin, a doua zi, Primătarii, de unde Calea primară; închinarea pomului; îmbălţitul miresei, care mai în tot ţinutul e diferit, cu privire la timp şi modul cum se face, exeptânând îmbălţitul în biserică, cu aşazisul Savon sau văl nupţial, care se execută mai mult de către stegar. Se mai poate adăuga aici şi aşa numita Săptămână după cununie, când, în unele locuri, în Ardeal, miresei nu-i este permis a ieşi din curte la stradă. Această închisoare se poate numi Noviciatul nupţial sau săptămâna soacrei, căci, în astă săptămână, învaţă noua nevastă a-și cunoaște soacra și, de multe ori, în această săptămână, se poate prevedea traiul bun sau rău al nevestei cu soacra sa. Vai şi amar de nevasta pe care și-a pus soacra ochi rău! Măritatul ei este, atunci, o adeverată tortură. De aici vine:

 

„Soacră, soacră, poamă acră,

De te-ai coace, cât te-ai coace

Poamă dulce nu te-i face!”.

 

Dar sunt pentru acea şi soacre bune, care sunt adevărate mângâieri pentru relele şi necazurile venite peste casa tinerilor căsătoriţi. Ci: Rari Nantes in guregit vasto (Un învățător sârguincios, în Minerva, Anul II, Nr. 9, Bistrița 1/13 mai 1892, pp. 86-88).

 

Am zis mai sus că niciunul dintre opurile apărute, care se ocupă cu nunta românească, nu se poate privi de complet. Cu toate acestea, cutezăm a susţine că, între toate, mai vast şi mai plăcut este Starostele, apărut în Gherla. Autorul acestui op a avut în vedere, cu deosebire, nunta ardelenească. A ţinut mult la colăcăritul, descântecele și diferite moravuri nupţiale din Ardeal, glorioasa patrie a eroilor. Dar să vedem dacă, în acest Staroste, proprii în acest Colăcărit sauVersuri de la nunţi, cum l-am mai putea numi, află-se scenele de mai sus ori nu. Cititorul va vedea, citind acest op, dacă conţine ceea ce trebuie să conţină, prea firesc, numai în versuri, o nuntă română, ori ba. Şi cred că nu se va înşela în aşteptări, deşi nu în toate. E cel mai bun op, din câte au apărut până acum, am zis mai nainte!…

 

Cărticica cuprinde, mai întâi, Cercarea viitorului. Un tratat destul de bine copiat de pe natură, prin urmare prea amuzant şi interesant, a cărui citire o recomandăm cu deadinsul. E cunoscut că, la îneheierea unei căsătorii, are mare rol Himeneo-Mantica. Românul știm că este un popor care pune mare pond pe Mantică, el, la orice acte mari din viață, uzează de Mantică. Când femeia nu are prunci, se duce la vrăjitoare, ca aceasta să-i spună dacă va avea prunci ori ba, şi vrăjitoarea îi spune că, peste un an, va avea un fecior. Când cineva bolește de o boală nevindecabilă, se duce la vrăjitoare să-și caute, să-i spună când va muri, şi vrăjitoarea îi spune că-i stă moartea de la o femeie din capătul satului, dar ea, vrăjitorea, se leagă că-i va face „pe-ntors” şi nu va muri, ci va muri femeia din capul satului, care i-a făcut răul.

 

Ce act decisiv pentru viaţă nu e cununia! Cum s-ar putea acesta fără vrăjire sau Mantică? Aci Himeneo-Mantica trebuie să-și joace rolul. Câte şi câte nu mai fac fetele, încă începând de la 12 ani? Ele fac ca să joace în tot jocul, să fie în dragoste la toţi feciorii, să fie fiecare mai aleasă ca altă fată din sat, la horă să joace înainte şi, cum nu poate face popa la Boboteză apa cea sfântă fără busuioc, aşa fără ea şi fără ea să nu se poată face nici un danţ şi nici un joc. Şi câte şi mai câte vrăji, descântece, boscoane nu fac ele pentru ca să se mărite, pentru ca să le ceară peţitori cât de des:

 

„Pe costișa cu alune

Fac fetele rugăciune,

Sâmbăta, Duminica,

Să se poată mărita”.

 

A fost foarte necesar ca, înainte de scenele nupţiale, să se pună aşazisa cercare a viitorului sau vrăjile de măritare. Şi autorul a priceput foarte bine aceasta. Se vede că cunoaște bine poporul român! După titlul Cercarea viitorului, autorul are în cărticică titlul Cum se însoară Ramânul?. Va să zică, aci se cuprinde Peţitul. Acest peţit îl designează asemenea în poezie, adică Cerutul fetei se face în vers (p. 15). Peţitul acesta este un element foarte însemnat în nunta română. El trebuie să aibă istoricul său. Un scriitor, ce ar vrea să descrie despre Peţitul la români ar simţi mare greutate, deoarece lipsesc datele. Cum spun bătrânii, mai de mult peţeau la fereastră şi în versuri, iar dacă în casă se stingea focul din vatră, la auzirea versurilor peţitoare, atunci peţitorii se depărtau. Cum spun bătrânii, mai de mult feciorul intra în casă, îmbondorit în glugă, care e vestmânt roman (toga), şi nu se dezvelea până când starostii nu-i făceau un semn; dar căciula din cap nu o punea joa deloc, semn fiind că el, ca pețitor, nu se află în pozițiunea de serv (Servus sum!, la romani descoperindu-şi capul), ci în poziţiunea de patrician, de nobil – civis romanus. Pe unele locuri, şi acum mai stă această datină. Nici în acest staroste, la acest loc, la peţit, nu am aflata mânarea tinerilor, imediat după peţire, în tindă. De exemplu, starostele: „Am venit pentru că auzind etc., etc., etc., să daţi pe Florica după Vasile!” etc. Numaidecât, un alt omu, ce e de față, zice: „Bine, dar să mergă tinerii puţin în tindă, să vedem apoi cu ce gând vor veni în casă!”. Care-i fecior isteţ numaidecât prinde fata şi o întreabă, râzând: „Ce gândesc, când socotesc?”. Iar fata care e isteaţă nu se lasă: „Mă trag pe seamă ce om eşti!”, răspunde ea. Intrând în casă, toţi întreabă cu nerăbdare: „No, da ce-i afară, ninge, plouă ori e soare?! No, dar ce-i, fân ori paie, ori dară otavă?!”… Şi când feciorul a strâns bine pe hoața de copilandră, ea răspunde, cu voie bună: „Otavă-i!”. „Să trăiești, Florico!, asta-i de noi!”, răspund peţitorii, pe când mamă-sa mai trage jar sub laboș!…

 

În titlul Stărostia și colăcăritul este adunată o prea abundentă materie, şi încă din mai multe părţi transilvănene, căci dl autor, doară ca niciunui altuia, a avut soarta să fie aruncat, mai în tot anul, ca învățător, în diferite unghiuri extreme ale Transilvaniei şi Ungariei. Acum în valea Haţegului, acum în Abrud, acum în Sâncel, acum în Rodna. În titlul După cununie, se află pus Gogitul. Totdeauna această scenă clasico-romană am văzut-o pertractându-se înainte de cununie. Şi anume, de pe la orele 9 dimineaţa, când se așteaptă ca să vină după mireasă, la casa miresei se adună fetele fecioare, cu mică, cu mare, gătesc mireasa, o pun în mijlocul lor, lângă masa pe care se află una colac mare, colacul de cununie al miresei, 3 linguri noi, 3 struţuri de busuioc. Fata cea mai de frunte și mai de etate ia în mână un struţ de busuioc şi o lingură nouă, alte două celelalte 2 linguri şi 2 struţuri de busuioc, și, atingând colacul, când în mijloc, când pe bertiţă, pe din afară, și cu stânga cuprinzând toate grumazul miresei, încep a cânta, cu vers clasic, jalnic, versurile de gogire:

 

„Ia-ţi tu, goge, ziua bună

De la frate, de la mamă” etc., etc.

 

Nicicând acest gogit nu l-am văzut făcându-se decât numai și numai înainte de cununie și după toată logica. Mai este al doilea gogit, pe car, care încă se află pe pag. 47. Dar adevăratul gogit se numește numai cel de înainte de cununie, precum s-ar cădea să ne arate academicienii noștri erudiți. Interesante sunt versurile de pe pag. 52, „la încunjuratul scaunului”:

 

„Dă-ne grâu, nu ne da orz,

Că ni-e mirele frumos;

Dă-ne grâu, nu ne da pleavă,

Că ni-e mireasa detreabă!”.

 

Ca să știe cei ce nu știu acest încunjurat al scaunului, mai de comun se face la casa mirelui, în alte locuri și la a miresei, când mirii, nașii, stegarul, druștele încunjură scaunul ce stă înaintea uşii şi pe care se află un colac, de 3 ori, iar un om de la acea casă, starostele, în timpul cât aceştia încunjură scaunul, îi stropește cu apă și cu grâu. Iar stegarul ori vreo druşcă chiuește chiuitura de mai sus ori alta, după care intră în casă. În această cărticică aflăm, de asemenea, foarte frumos expusă închinarea găinii, cu dialogurile sale. Dar despre această scenă interesantă ce putem să vorbim în acest loc îngust. Iar, ca să se știe, vrem să zicem că închinatul găinii e totdeauna concomitent de muzica, și noi totdeauna am auzit pe muzicanți zicând (fig. 3) din jocul „Romana”[5]. Un cântec prea frumos, prea românesc!

 

Pe pag. 66 se află Închinarea pomului de cnunie. Această închinare se află în un mod foarte frumos expus şi descris. Închinarea aceasta se află, din cuvânt în cuvânt, şi în foiletonul „Gazetei Transsilvaniei”, Nr. 85, an. 1890, în forma: „închinarea Pomului, culeasă de Șireganul”.

 

Am arătat, dară, pe câta ne-a permis spațiul îngust al acestei reviste, valoarea acestor două opuri și, din expunerile, noastre, fiecare român iubitor de neamul său poate a se convinge şi despre multa lucrare și obseală ce a trebuit să îndure autorul lor. Urmeză, de la sine, dară ca onoratul public român să îmbrăţişeze aceste opuri preţioase cu căldura cuvenită. Voiește cineva a cunoaște pe acest autor? N-are decât să-i procure opurile, iar biografia i-o poate citi în „Convorbirile pedagogice”, unde i se află şi portretul. Sint Maecenates, non deerunt… / S (Un învățător sârguincios, în Minerva, Anul II, Nr. 10, Bistrița 15/27 mai 1892, pp. 97-99).

 

Nuntă în Apuseni, în „Luceafărul”, nr, 23, 1903, p. 385

 

[1] Pop Reteganul, Ion, Starostele sau datini de la nunţile românilor ardeleni, Gherla 1891

[2]Nunta ca mister / Studiu ritual de C. Lazar” a fost publicat, ca un punct de vedere creştin asupra tainei căsătoriei, în Biserica şi Şcoala, Anul XVII, Nr. 7, Arad 14/26 februarie 1893, pp. 52-54

[3] „Transilvania, țară binecuvântată,

Ținutul abundenței și al vredniciei” – n. n.

[4] Obiceiul a fost preluat şi de oraşele transilvane. Astfel, în 9 mai 1909, la nunta Dorei Măriuţiu din Cugir, „jocul miresei s-a făcut în scop cultural, cinstindu-se darurile adunate de mireasa jucătoare (27 coroane 30 florini – n. n.) în folosul gimnaziului din Brad, ca ajutor în năzuinţa sa spre întregire” – Libertatea, Anul VIII, Nr. 21, Orăştie 9/22 mai 1909, p. 4 – n. n.

[5] „Romana”, melodie compilată de Iacob Mureșan, în 1848, după câteva cântece populare ardelenești, inclusiv din cele călușerești – n. n.


Adolf Flachs: Rumänische Hochzeitsgebräuche (I)

 

De la fondarea sa, în 1867, Academia Română de Științe din București a adus o contribuție deosebită la studiul științific al istoriei României, prin sprijin material pentru studii și publicări de lucrări bune. pe cont propriu. Printre publicațiile Academiei, cele mai valoroase mi se par cele folcloristice, care au fost scrise, ca răspuns la invitațiile de participare, la licitația institutului numit, domnișoara Helene Sevastos din București și Simeon Florea Marian din Suceava. Ambii autori au studiat în detaliu obiceiurile de nuntă și de înmormântare, predominante în întreaga populație românească, iar rezultatul muncii lor a fost publicat de Academie, în patru volume foarte mari. Deși aceste lucrări nu se referă la observaţii comparative, la practicile similare ale altor popoare, și includ încercări de a trage concluzii istorice și alte implicații din ele, ar fi de dorit ca profesioniști străini, demni să aprecieze abundența de materiale folclorice importante, dezvoltate de această lucrare, să le examineze mai îndeaproape. Desigur, acest lucru presupune cunoașterea exactă a limbii române, deoarece, de exemplu, nenumărate poezii, ziceri și gânduri similare ale oamenilor, exprimate în vorbire curentă, își pierd mult din caracterul lor, chiar și în cea mai bună traducere. Înainte ca profesorii de știință germani să supună acest material exotic și aproape complet necunoscut analizei și prezentării critice, a prezenta, astăzi, o relatare cât mai exhaustivă a obiceiurilor românești de nuntă, care, deşi pot fi acceptate cu rațiune, nu se limitează la cele mai restrânse cercuri de folcloriști, dar și pentru orice alt cititor al acestor foi vor părea destul de interesante. În ceea ce privește meritele, consider că lucrarea Helenei Sevastos, „Nunta la Romani”, („Die Hochzeit bei den Rumänen”) este excelentă. Foloseşte şi cartea lui S. Fl. Marian, care încearcă, pe baza observațiilor proprii, făcute în România și în sudul Bucovinei, să acorde puțin mai multă culoare materialului valoros al celor doi autori.

 

Rumänische Hochzeitsfahrt. Nach einer Skizze auf Holz gezeichnet von W. Heine. Zicălașii de odinioară ai Basarabiei, conducând alaiul tradițional de nuntă.

 

Obiceiurile de nuntă obișnuite din orașele românești și-au pierdut atât de mult din caracterul lor, de la contactul cu cultura occidentală, încât se poate renunţa să discutăm despre ele. În zona culturii populare românești, ca oriunde altundeva, țăranul a rămas tutorele credincios al obiceiurilor și tradiţiilor naționale și, în consecință, nu putem vorbi decât despre obiceiuri referitoare la peţire, la logodnă și la căsătorie din viața satului românesc.

 

A rămâne necăsătorit este considerat ca fiind impropriu, anormal, chiar și păcătos, ceea ce nu poate fi înlăturat prin pomeni bogate (donații, în scopuri caritabile sau ecleziastice); relatiile romantice de dragoste apar rar în sat, baza căsătoriei, în majoritatea cazurilor, este cea mai sobră considerare a calităților personale și a circumstanțelor financiare ale ambelor părți. Întrucât calitățile personale estimate sunt sănătatea, eficiența și priceperea în domeniu și în treburile casnice. Desigur, frumusețea și virtutea sporesc valoarea miresei; pentru bărbat, zicala spune: „Bărbatul are nevoie să fie doar de un pic mai frumos decât diavolul“ (completare: asta este suficient). Feciorul de ţăran se căsătorește, bucuros chiar, cu o fată din satul său, pentru că atunci, după nuntă, pericolul este mai mic. Înțelepciunea folclorului românesc spune: „Nu trebuie să vă luaţi nici vacă, nici femeie dintr-o țară străină, pentru că altfel este ușor de trădat” și „Numai cu un compatriot se știe exact ce trebuie să fie păstrat de neam și ce sămânță, căci ţăranilor români nu le place deloc să plece în străinătate, ei se simt bine în satul natal, ceea ce se spune adesea și în cântecele populare.

 

„Pe pământ te ştii străină

Chiar cu pâine și slănină…

Drag îţi este-n satul tău

Iar sărmana mămăligă

Tot nu are un gust rău!“.

 

O melodie populară, cântată în nordul Moldovei, are următorul refren:

 

„Fie pâinea cât de rea

E mai bună-n țara mea“.

 

Nuntă la Ungra, Braşov

 

Căsătoriile mixte între români și străini apar rar și, de obicei, acolo unde două zone etnice se învecinează, de exemplu, între românii și rutenii din Bucovina, între românii și bulgarii din lungul Dunării, în Bulgaria. Printre cele mai mari excepții se numără legăturile dintre mândrele țărănci române și obştile țigănești disprețuite; pentru că, așa cum spune zicala, „Țiganul este un cioră, el zboară”, și, „Dacă țiganul cântă și el ca un cuc, i se va părea românului că urlă un lup”. În regiunile carpatice din sudul Bucovinei și din nordul Transilvaniei, unde ţiganii și-au pierdut o mare parte din natura lor hoţească și au scăpat și de murdăria tradițională, știu cazuri în care băieții țăranilor români au adus acasă fete din rândul țiganilor; dar „purii” români din acea regiune mi-au vorbit cu dispreț despre astfel de „corbi“, care, în mod evident, „au răsucit minţile flăcăului prin magie“.

 

Rudenia este considerată până la cel mai înalt grad, inclusiv cea dobândită prin căsătorie, în timp ce așa-numita rudenie în Hristos: convieţuire, paternitate, până la al șaptealea neam. Adesea, aceste relații din sat se intersectează atât de des în sat, încât cel căsătorit, dacă nu vrea să se căsătorească sub rangul său, se simte obligat să caute prin împrejurimi, ceea ce înseamnă o mare dificultate.

 

Fetele țăranilor cunosc o mulţime de tertipuri cu care să atragă dragostea unui anumit bărbat, chiar dacă este făcut să fie ispitit de o altă fată sau femeie; de asemenea, există metode pentru a ridica un pic din voalul prezicerii, spre a zări viitoarea căsătorie, pentru a afla cum, cine și ce va fi „ursitul” (soarta alegerii).

 

Nuntă la Târnăveni, Mureş

 

Unele dintre aceste arte misterioase sunt menționate aici: fata înfășoară o coardă de vioară cu fibră metalică, adică coarda G de vioară, în jurul degetului, într-o minge ţesută. Deoarece struna are puterea de a înmuia inima celui mai greu om, se pare că este într-o relație mistică şi cu inima umană. Mingea este cusută, apoi, la tivul lenjerie. În aceeași zi, îndrăgostita trebuie să fie, de trei ori, la ore diferite ale zilei, în acelaşi loc şi să repete, tot de câte trei ori, următoarele versuri de vrajă: „Așa cum struna s-a întors în jurul degetului, la fel și inima și mintea lui se vor învârti în jurul meu – îndrăgostita frământă şi modelează, apoi, un manechin din ceară, la foc aprins, și descântă: „La fel cum această păpușă este înmuiată de foc, tot așa inima alesului meu să fie moale!”. Femeile mai bătrâne, căsătorite, le recomandă tinerilor să meargă la vrăjitoarele țigănci, care le pot ajuta astfel: fata merge într-o colibă ​​de munte, dar cu grijă, să nu-i stârnească pe câinii care veghează asupra colibei; ia de acolo un drob de sare şi un ulcior cu lapte şi le duce acasă, iar a doua zi, îşi sărează mâncarea cu sarea cu sarea aceea şi cu un amestec norocos din plante (usturoi, busuioc, frunze perene, o crenguţă de molid sau o ramură de arin, sau ceva similar). După masă, poate rămâne la soare toată ziua, dar nu îşi poți potoli setea. În noaptea următoare, bărbat predestinat iva apărea în vis, apoi își va trimite vorniceii și o va conduce la casa lui, ca soție. Acest vis va deveni în curând realitate. Femeia află astfel, cum va păşi în viitoarea căsnicie: o prietenă, ştiută drept iscusită şi norocoasă, iscodeşte viitorul, într-o cameră mică, unde a așezat patru străchini pe masă, iar sub ele, câţiva peri de porc, o floare, firele aurite care vor împodobi coafura miresei, şi o bucată de pâine. Fata, curioasă, intră și trebuie să aleagă; va ridica o singură strachină și va afla ce o aşteaptă: dacă a ales strachina cu perișorii de porc, are motive serioase de tristețe, pentru că asta înseamnă că soțul ei va fi bătrân; dacă va nimeri florile, înseamnă că va avea o căsnicie cu zile puține, dar fericite; firele de aur prevestesc, desigur, că probabil nu îi va lipsi nimic, lumea chiar va crede că este fericită, dar totuși, inima ei va fi hrănită cu amărăciune; iar pâinea vesteşte fericire îndelungată în căsnicie.

 

De asemenea, femeile cunosc multe fermece, a căror recitare scandată, odată cu săvârşirea ritualurilor, aduce succes în dragoste și altele asemenea. Ca exemplu, iată câteva versuri de vrăji, traduse literal:

 

Nuntă la secui, în Târnăveni, Mureş

 

Vrăji de dragoste.

 

Duminică dimineață,

Când ziua s-a luminat,

M-am ridicat

Și am deschis uşa

Casei mele,

De la masa mea am plecat

Pe drum,

Pe mal,

Spre drumul mare.

Oamenii care m-au văzut au spus:

Aceasta este Marghioala, frumoasa,

Nu Iliana, frumoasa,

Dar Marghioala, cea mai drăguţă,

Celor aleși din întreaga lume –

Ca Busuiocul[1] este aleasă

Dintre toate florile,

Dintre toate mirosurile.

Cum popa nu poate merge la biserică

Fără Busuioc pentru stropit[2],

La fel flăcăii să nu plece fără mine

Să nu poată dansa.

Toate celelalte pălesc,

Poți să crezi așa,

Alături de mine par niște ciori,

Nişte ciori murdare,

Aruncă apa peste gard[3].

 

Nuntă la secui

 

Această vrajă de dragoste trebuie recitată deasupra unui castron cu apă, în care au fost puse petale, o monedă și un picior, înfășurat în mătase roșie.

 

Tinerii ţărani se cunosc mai bine în timpul lucrului la câmp, al lucrărilor de pădure, al mersului la biserică sau al dansului la strânsură. Fără o cunoștință personală inițială, o logodnă se face rar acum. O îndepărtare interesantă de la această regulă, în vremurile anterioare, a fost piața de fete de pe muntele Găina, care, totuși, mai există și astăzi, deși într-un sens pervertit. A spune câteva lucruri, conform informațiilor lui Marian, mi se pare necesar.

 

În Ţara Moţilor, o zonă montană din vestul Transilvaniei și estul Ungariei, locuită de păstorii români (în principal, crescători de vite), există un munte, care se numește Găina. În partea de jos a acestui munte se află satul Vidra de Sus (de la locuitorii acestui sat circulă, în privinţa muntelui Găina, următoarea legendă: Pe vremea când, în munții Bihorului, încă era exploatat mineritul, a ieșit din interiorul muntelui, odată, o găină, s-a așezat pe vârful muntelui și a pus minunate ouă de aur în cuibul lor. Vidrele, ispitite de frumusețea găinii și de ouăle sale, au încercat, de mai multe ori, să prindă găina, dar găina a zburat și s-a așezat în munții bogați de aur din Roșia Montană. Nu mai exista aur în zona Găinei, iar moţiii au fost nevoiţi să renunțe la minerit: găina tocmai luase tot aurul și era spiritul montan al zonei). Nu departe de Vidra de Sus, se află comuna Bulzeşti, cunoscută și sub numele de hotarul (Granița) moţilor de al Crișanul sau calea rea, ​​numită Crișan. În ziua Sfântului Petru sau în prima duminică de după Sf. Petru, piața de fete este, acum, organizată pe punctele Găina, nu departe de ambele locuri. Fetele care vor fi căsătorite, din ambele sate, apar acolo, cu rudele lor, și aduc zestrea în cufere viu colorate, pentru a interesa feciorii. În dzori, primarii adjuncți ai celor două sate trag fiecare pe culmea unde are loc piața, și anume, pe poiana care se întinde între cele două vârfuri de munte, o linie care se întinde până la moţii din Vidra de Sus, pe partea care se află împotriva răsăritului, şi atribuie Crişanului partea se întinde împotriva apusului de Soare. Ţărăncile pregătesc, cu ani înainte de mersul pe piață laudele și, pe lângă zestre, aduc şi animale care fac parte din zestre; chiar și flăcăii apar cu bunurile lor, în măsura în care acestea sunt transportabile. Și apoi, pentru public, spectacolul vânzării mireselor a fost interpretat. Părinții ambelor părți au făcut negocierile, iar în cele din urmă logodna a avut loc, într-o manieră solemnă, dansând pe iarba verde și distrându-se cu tot felul de alte plăceri. Acum, așa-numita fată-mireasă de pe Găina a fost vândută la un târg obișnuit, soldat cu proclamarea oficială a obligaţiilor. Una încă mai ține, deoarece o căsătorie de pe Găina este considerată a fi de bun augur. Logodnicii de aici se pot căsători doar primăvara. Ecouri ale vânzării acestei fete, care existau, altădată, la triburile româneşti, pot fi găsite acum şi în târgurile anuale de la Recea (districtul Făgăraş), Blasendorf şi altele. Potrivit lui Reissenberger, aceste târguri de fete au apărut după fericita victorie asupra mongolilor a românilor din districtul Bihor.

 

În afară de aceste excepții ale târgurilor de fete, logodna este precedată de peţiri. Acestea, precum și logodna și nunta, se vor face la datele care sunt cunoscute ca fiind favorabile. Cele mai bune zile sunt duminica și joia. Ziua de luni este nefavorabilă, deoarece înseamnă începutul săptămânii și ar putea fi începutul unei serii de întâmplări nefavorabile o astfel de zi. De asemenea, marți nu este recomandabil, pentru că în această zi a căzut începutul lumii și nu are rost să se lucreze pe termen lung în ceremonii, deoarece acest lucru ar putea fi potrivnic. Această superstiție pare să indice că țăranul român nu are cea mai bună viziune asupra lumii noastre. Miercuri este o zi proastă pentru că este „văduvă”, adică impară, iar cuplul care se formează ar putea deveni impar. Vineri este o zi proastă în sine. Iar când zilele bune coincid cu sărbătorile bisericii ortodoxe, cum ar fi Crăciunul sau Paștele, atunci peţitul, logodna sau nunta trebuie amânate pentru altă perioadă. În general, toamna târziu și iarna, adică perioada de după finalizarea lucrărilor în câmp, este considerată a fi perioada favorabilă. Pentru ca fericirea să fie deplină, timpul lunii pline se recomandă pentru un astfel de început.

 

Nuntă la Rădeşti, Alba

 

Marea importanță pe care poporul român o acordă căsătoriei este evidenţiată, de pildă, din faptul că fiecare mire este considerat un tânăr împărat[4]. În multe poezii, balade, basme, un mire este literalmente menționat cu sintagma „marele împărat” sau „tânărul împărat”; o reflexie a acestei abordări revine și vorniceilor, care sunt tratați, în timpul serviciului lor, ca nişte trimişi imperiali, prinți ai curții imperiale, deci cu respect excepțional; de asemenea, gradul de tată al miresei este hiperbolizat, el devine boier, „mare domn“ şi altele.

 

În consemnările mai vechi ale obiceiurilor populare românești, peţitul este descris astfel: peţitorii se înfăţişează drept vânători în curtea casei în care trăieşte fata, și declară că sunt pe urmele unei ciute atât de sfioasă, încât s-a ascuns în această casă. Tatăl familiei neagă cu desăvârșire, dar de oraţia peţitorilor nu scapă până când nu recunoaște, în sfârșit, că ciuta căutată este, de fapt, sub acoperișul său. Și îi conduce pe presupuși vânători în casă și le arată o bătrână urâtă. „Probabil că este căprioara ta!”, spune el. În schimb, vânătorii protestează zgomotos. Ciuta pe care o caută este tânără şi drăguță. Are părul galben ca aurul și ochii de șoim; dinții îi sunt ca un șir de perle, are buze mai roșii decât cireșele, corpul precum acela al unei leoaice, pieptul alb ca o gâscă, gâtul ca o lebădă, degetele mai delicate decât ceara și, în general, înfăţişarea ei este mai frumoasă chiar decât Soarele și Luna. Acum, gospodarul vine să mărturisească adevărul. Scena peţirii continuă aici, pe departe și în larg. De-a lungul timpului, textul oraţiei a fost scurtat, iar unele detalii au fost schimbate, dar caracteristica de bază a rămas aceeași (în unele părți ale Bucovinei și Transilvaniei și în ţinutul Putna din România, apare uneori vechiul obicei al furatului de fete, ceea desigur, se întâmplă cu voia fetei, uneori și cu ştiinţa părinților; după ce furatul are loc, doar peţirea oficială nu se mai face).

 

Pentru a oferi o imagine mai clară a obiceiurilor de nuntă, în diferitele lor etape, vreau să portretizez căsătoria unui cuplu fictiv și, în acest sens, să împletesc obiceiuri particulare, care apar exclusiv în anumite zone, astfel încât cititorul să înţeleagă, ca să spunem așa, tipul pur de nuntă românească. În scopul ilustrării cât mai sugestive, am ales ca un zvelt logodnic, un băiat de țăran zvelt, viguros, în vârstă de douăzeci de ani, pe nume Ioan, și o iubită nu mai puțin frumoasă, dată în pârgul celor optsprezece anişori. Se numește Anica şi va fi să însoțească pe cititorul prietenos prin toate fazele nunții.

 

Ioan vrea ca Anica să devină stăpâna casei lui. Tânărul bine crescut se întoarce către părinții săi și îi informează despre intenția sa. Mama imediat spune fericită „da” și „amin”, dar, ca o adevărată țărancă româncă, ea nu are prea multe de spus în chestiuni importante, dar este obligată să se implice în toate. Prin urmare, tatăl începe să îi explice tânărului Ioan despre importanța pasului căsătoriei, în cuvinte serioase (Acest discurs este mereu presărat cu o puzderie de proverbe). Tatăl afişează demnitate şi conturează o schiță lămuritoare a vieţii de familie, vorbindu-i fiului de dinaintea lui după cum urmează:

 

Nuntă în judeţul Hunedoara

 

„Dragul meu Ionică!, abia încep să-ţi încolțească tuleiele sub nas. Dar în sfârșit… Pentru bărbat, cel mai bun moment pentru a se căsători este între 20 și 25 de ani, pentru că atunci se căsătorește cu voinţă de la sine; între 25 și 30 de ani îl însoară alții, iar dacă depășește această vârstă, nici măcar diavolul nu se mai poate căsători cu el. Dar problema trebuie luată în serios, căci căsătoria nu este un măr, din care ai mușcat şi-l arunci, dacă nu-ţi place gustul!“.

 

Ioan insistă asupra deciziei sale și, astfel, tatăl roagă pe doi dintre cei mai vrednici țărani ai satului ca, într-una din următoarele zile „bune”, să meargă cu fiul său (deocamdată, doar în anumite zone) să facă peţitul. Celor doi ţărani le place să accepte însărcinarea. Ziua peţitului a venit, iar peţitorii merg cu Ioan la casa tatălui Anicăi şi se opresc în curte, declarând că sunt vânători pierduți și osteniți și că doresc să intre în casă, apoi vocea tatălui fetei răsună înăuntru: „Dacă ești un vânător, unde este vânatul ucis?”. Ei sunt pregătiţi pentru această întrebare și dotaţi în consecință. „Acesta este vânatul!“, răspund și arată o gâscă bine rumenită. Abia acum uşa se deschide ospitalier, iar pe masă odihnesc deja bucate naționale și ulcioare cu băutură, pentru că Ioan a avut, într-adevăr, cu Anica, de curând, înţelegeri despre peţire. Curând, oaspeții și membrii mai în vârstă ai casei stau la masă, într-o conversație plină de viață, vorbind despre recoltă, vite, vreme, despre marele împărat al moscoviților, care s-a plictisit în palatul său de aur și încă o dată dorește să facă război; se vorbesc de toate și despre toată lumea, nu numai despre scopul real: ar fi nepotrivit să năvălească direct cu peţitul. În sfârșit, peţitorul mai experimentat începe să aducă vorba, prin aluzii sau prin recitarea unei oraţii de nuntă. Acești poeţi au, adesea, și versiunea proprie de vorbire și rostire, prin care îl transformă pe tatăl miresei într-un „boier adevărat” sau chiar mare împărat. Peţitorul începe într-una din aceste oraţii de nuntă după cum urmează:

 

Nuntă la ceangăii din Ghimeş, Bacău

 

Tânărul nostru împărat

A ajuns deja pe aici,

Și mergând în plimbare

A văzut o floare minunată

În această casă mare –

O floare ruptă din rai, minunată.

 

 

În cele din urmă, peţitorul spune, „clar și verde în faţă”, așa cum o numesc romanii – în sensul germanului „klipp und klar” – cum se spune pe limba lor. Peţitorul scoate o sticlă, umplută cu vin sau cu rachiu, pe care o are de la Ioan, și servește gospodarii din ea. Sticla se goleşte curând. Dacă tatăl fetei îl refuză, aceasta înseamnă că el nu dorește să i se ofere nimic de la Ioan sau să devină mai prietenos cu el; cu alte cuvinte, Ioan primește un coș și trebuie să ia sticla cu el. Din fericire, tatăl Anicăi nu are nici o obiecție față de Ioan și familia sa, astfel că sticla se goleşte și rămâne în casa miresei.

 

Bătrânul spune: „Ei bine, dacă este voia lui Dumnezeu, atunci să stăm de vorbă, că poate începe cu fericirea. Dar trebuie să spun că încă nu sunt pregătit să fac o nuntă“. Și adaugă, cu un aer sincer, că zestrea Anicăi este gata de ani de zile.

 

Peţitorul răspunde cu un proverb: „Nimeni nu este pregătit pentru însurătoare și pentru moarte”.

 

Nuntă la Cugir

 

Tatăl Anicăi are, în continuare, tot felul de obiecții și rezerve, dar numai de dragul aparențelor, și zice: „Vreau să îmi mărit fiica cu un singur gând și nu cu zece”. Și, la urma urmei, Anica este o fată atât de frumoasă, încât tatăl se simte mândru. În cele din urmă, Anica este scoasă din camera alăturată, de unde, foarte probabil, a ascultat din spatele ușii, pentru a fi întrebat dacă îl vrea pe Ioan ca soț. Răspunsul este favorabil, apoi Anica se retrage. Acum începe tocmeala zestrei. Pentru Ioan, unul dintre peţitori spune: „Ioan are doi boi, și are două costume noi, frumoase, și mai primește de la tatăl său şi o bucată de pământ, în sat, dar de nuntă, precum şi niște terenuri de arătură și o pajiște pe câmpul din afara satului. Iar restul poate să îl dea bunul Dumnezeu, pentru că, „cu un cârlig bun, poţi prinde un pește mare” și „stejarul, mare așa cum este, a încolțit dintr-o ghindă“.

 

Tatăl Anicăi nu poate fi tras pe sfoară. „Fiica mea”, spune el cu mândrie țărănească, „are un set complet de haine în ladă, și anume: zestrea făcută de mamă-sa, două lăzi braşovene, în care sunt mulți coți de lenjerie nouă, prosoape și haine, și lenjerie de pat etc. Mai are, de asemenea, un ilic roșu, căptușit cu piele de oaie, în interior, și cu piele de lup pe primuri. În fine, au să-i dea şi o vacă bună. De la mamă-sa, mai primește două gâște şi nişte pui, iar lui Ioan îi dau„cal de ginere” (calul mirelui), pentru că aşa este obiceiul românilor, din cele mai vechi timpuri, ca mirele să meargă la cununie pe calul dăruit de tatăl-socru şi aşa trebuie să fie“.

 

După ce problema zestrei a fost soluționată, spre satisfacția reciprocă, Anica este readusă din nou. În prezența lor, peţitorul mai vechi îi ține un discurs lui Ioan: „Ascultă, dragul meu Ioan! Acum, cât Anica este tânără și drăguță, îți place. Dar sunt zile albe și zile negre, peste om. Cine știe, poate că, deschizând vatra, vatra se va strica şi cei vei băga în vatră va îngheța; iar când va ieși, va arăta la fel de urât ca diavolul. Acum, cât este puternică și muncește, acum o iubești, dar cine știe, poate că se va îmbolnăvi și va deveni atât de slabă, încât nu va putea mesteca mămăliga; iar atunci, Ioane, o vei mai iubi?“.

 

Ioan spune că da și „jură pe toți sfinții” că, atât timp cât, prin voia lui Dumnezeu, va fi în viață pe acest pământ, o va iubi întotdeauna pe Anica (Flachs, Adolf, Rumänische Hochzeitsgebräuche, în Öesterreichische Monatsschrift für den Orient, Nr. 5 u. 6, Mai-Juni 1895, Wien 1895, pp. 51-54).

 

Charles Upson Clark: Ceremonie de nuntă

 

[1] Busuioc = Ocymum basilicum

[2] Hysiopus officialis

[3] Scii, nachdem man sie getödtet hat

[4] „Fiu de Împărat” înseamnă „creştin”, adică fiu al „Împăratului ceresc” – n. n.


Pagina 4 din 18« Prima...23456...10...Ultima »