Călușarii, „jucători zeloși ai diavolului”, în 1846

O notiță, semnată de „Tincu” în paginile „Foii” lui George Bariț, din 1846, despre „jucătorii zeloși ai diavolului”, deci despre reminiscența ceremoniilor totemice solare ancestrale, probează, deși nu-și propusese asta, înrudirea dintre jocurile solare călușerești și cele ale pițărăilor („pitar”, în sanscriti, înseamnă „tată”), și unii, și ceilalți fiind plătiți, pentru evoluțiile lor ceremoniale, doar cu „mâncări și băutură”. Diferența este dată doar de durata slujirii: 3, 5 sau 7 ani – la călușari, luna solstițială de iarnă – la pițărăi, dar ambele trupe solare colindă „prin țară și prin sate” cu sugestii de port ceremonial, „întru cel mai frumos ornat”. Chiar dacă este ușor evazivă, mărturia lui „Tincu” se alătură celor care, de la Dimitrie Cantemir încoace, consemnează datina anatemizată a slujirii Soarelui. Drept pentru care am și copiat-o, schimbând buchiile „sfintei” limbi liturgice slavone cu „diavoleștile” litere ale latinității.

„Cei mai zeloși jucători se află între români, căci între aceștia există o datină de tot proprie, în privință spre joc. Un număr de bărbați tineri se dau – cum zic ei – la diavol, pe un timp de trei, cinci sau șapte ani (numărul trebuie să fie fără pereche, altminteri nu are valoare tocmeala), pentru care ei se îndatorează, peste întreg timpul acesta, fără încetare a juca, afară, firește, când dorm. Cumpărătorul sufletelor lor trebuie să-i caute cu bucate și să-i facă suferiți la frumoasele țărănci. Deci, întru cel mai frumos ornat, pornesc zeloșii jucători, de la locul de naștere, și joacă ca din carte prin țară și prin sate. Pretutindeni se primesc cu brațele deschise, precum de juni și bărbați, așa și de fecioare și femei, și toți se întrunesc întru a înzestra de prisos pe acești jucători ai dracului cu mâncări și cu băutură, și așa nu e de mirat de ce se fac ei așa bucuroși sclavi acestei tocmeli nevoioase. Dacă a trecut timpul lor, se întoarnă la locul de naștere și se fac țărani pașnici pentru tot celălalt timp al vieții lor” (Foaie pentru Minte, Inimă și Literatură, No. 49, luni 2 decembrie 1846, p. 392).

Sărbătorile BaBelor, de la sacru, la băşcălie

Dintotdeauna şi pentru toate neamurile lumii, BaBa a definit strămoşii iniţiali, „taţii” sau „stâlpii” – cum încă se mai păstrează perechea de monosilabe totemice în limbile turcice, sau „bunicii”, în sensul iniţial de strămoşi – în limbile balcanice. Mai târziu, odată cu „semnificația nouă religioasă, pe care o capătă emblemele totemice, când ele se transformă în înseși imaginile diferitelor zeități”[1], Baba, mutaţi în ceruri, devin însăşi Dumnezeirea, Babylon, de pildă, înseamnă „zidit de Dumnezeu”[2], deşi, în cel mai vechi text de pe pământ, „Locust Charm”, cu şase tablete[3], şi în inscripţiile de la Gudea[4], care reprezintă cea mai veche carte a Creaţiei, BaBa sunt, ca şi la egipteni, ca şi la greci, Cerul şi Pământul, Luna fiind „hirotonită… oracol al Cerului şi al Pământului”[5].

În spaţiul românesc, în vremurile în care OM era doar Dumnezeu – de unde Vârful Omul, din Carpaţi, iar Cerul şi Pământul reprezentau… BaBele, Primăvara suprapunea cele „şapte ceruri”, cojoace cosmice pentru Planeta Mamă. Apoi, pentru că mai toate neamurile vedeau în zeificarea Cerului şi a Pământului doar strămoşii din care se trăgeau ele (şi Odin spunea că lui i se spune „Tatăl tuturor”, în sensul acestor descendenţe), s-a pornit la satanizarea strămoşilor („ei se închină unor oameni morţi”[6]), BaBa nu a mai însemnat în limba română, sub influenţa limbii şi puterii ruşilor decât femeie bătrână, adică babă. S-au lăsat greu românii de cultul străbunilor, dar când Gheorghe Asachi a năvălit cu proze şi cu poezele despre „Baba Dochia” (în traducere corectă ar fi Mama Tera, adică „Fecioara Neagră” de la… Sagrada Familia din Barcelona), iar feţele bisericeşti au răspândit cu hărnicie această „mitologie daco-romană”, străbunii au fost repede uitaţi, datorită şi sfătoşeniei femeilor, care, încântate de băsmuire, au încredinţat-o urmaşilor drept adevăr absolut, pentru că, de la Apollo citire, „veţi fi mai în măsură, poate, să scrieţi durabil pe apă sau pe lumină, să deschideţi aripile şi să zburaţi prin aer ca o pasăre, decât să vă aduceţi înapoi soţia, spurcată şi profană în firea ei. Lăsaţi-o să continue, căci îi place perseverenţa în iluziile ei deşarte, cântând lamentaţii pentru un Dumnezeu care a murit el însuşi înşelat: un Dumnezeu care a fost condamnat de judecători drepţi şi condamnat cu cruzime să moară de cel mai rău dintre decese”[7].

Nu ştiu de ce scriu acest material, câtă vreme nu mai există nici o speranţă să ne reamintim măcar de străbunii din cele 7 Ceruri (Moşii, inclusiv cei de primăvară, numiţi Rahmani, adică Blajini) şi să încercăm o intrare în armonie cu ei; nici nu cred că avem vreo şansă, omenirea golindu-se de metafizică în proporţia totală a câştigului în civilizaţie.

Vlahuţă: BaBele de pe Omul

[1] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 85

[2] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 91

[3] Ibidem, p. 47

[4] Ibidem, p. 50

[5] Ibidem, p. 70

[6] Augustin, Comunitatea lui Dumnezeu împotriva păgânilor, Cambridge University Press, 1998, p. 8

[7] Ibidem, p. 954

Ion Ghica: Nunta bucureşteană, în vremea lui Caragea

Mai întâi peţitorii, şi colăcerii cu aldămaş; după ei, logodnă cu arhiereu, cu diaconi, cu preoţi, cu cântăreţi, cu 1ăutari şi cu ziafet toată noaptea, până la luceafărul de zi. Cu câteva zile înainte de nuntă, dacă mirele şi mireasa erau de neam de boier, se făcea „cherofilima” (sărutare de mână) la Curte, unde tinerii, cu toate rudele lor, erau duşi cu alai, spre a săruta mâna lui Vodă şi a Doamnei, cerându-le binecuvântare.

Când se apropia ziua nunţii, mahalaua se împodobea cu brazi, de la casa ginerelui, până la casa miresei. În ajunul nunţii, cam după-amiază, porneau „călţunăresele”, tot cucoane alese dintre rudele cele mai frumoase ale ginerelui, în trăsuri înhămate cu armăsari de preţ. Întâia călţunăreasă intra la mireasă, purtând o căţie de argint cu flori suflate în aur, din care ieşea fum de udagaciu şi de curse; ea mai purta şi o stropitoare, din care arunca apa de trandafir, semnul curăţeniei, şi ura miresei să fie totdeauna spălată şi parfumată. O a doua călţunăreasă ducea, pe tava de argint, florile cu care se împodobeau cununiile. A treia călţunăreasă aducea o tavă cu peteală, semnul bogăţiei. Veneau în urmă celelalte călţunărese cu zece, douăsprezece tăvi încărcate cu tot felul de daruri: şaluri, giuvaere, stofe scumpe, bani, cofeturi etc. Mulţime de fete înconjurau pe mireasă şi lăutarii ziceau din viori şi din gură cântecul vechi: „Astăzi cu fetele, / Mâine cu nevestele”.

Ion Ghica şi Vasile Alecsandri, în „Luceafărul” nr. 11/1905, p. 239

După ce fetele deschideau boccelele şi admirau darurile, ele tăbărau pe tăvile cu peteală şi pe flori; unele împleteau cununiile: cruce întreagă pentru ginere şi cruce jumătate pentru mireasă. Celelalte desfăşurau jurubiţele de peteală, le depănau şi făceau o urzeală lungă de trei coţi, podoaba miresei, un râu de aur în care se putea ascunde copila logodită din cap până-n picioare. Din vreme în vreme, fetele trăgeau cu coada ochiului şi aruncau flori sau noduri de peteală în partea flăcăilor; aceştia le ridicau şi le aninau de fermenele; pe când fetele, ca unele ce împărţeau, îşi făceau şi ele parte, agăţându-şi la piept, în dreptul inimii, snopi de peteală.

După clacă, se puneau cu toţii la jocuri: de-a ineluş-învârtecuş, de-a baba-mija, de-a gaia, de-a cârpa, şi aceste se încheiau printr-o horă mare. Astfel, mireasa îşi „lua ziua bună” de la fete şi surate; iar bătrânii şi babele, bărbaţii şi nevestele petreceau toată noaptea pe ziafet, pe bere şi pe mâncare, în sunetul necurmat al lăutarilor.

Dar a doua zi mai cu seamă era ce era! Nunta începea chiar din zori; nuntaşii nu mai osteneau întruna, de la casa ginerelui, la casa miresei. Cununia se celebra la amiază la biserica enoriei, de unde apoi mireasa nu se mai întorcea la căminul părintesc. Ea, împreună cu mirele, se punea în trăsură cu cei care purtau gevrele şi luau la trăsură lumânările aprinse, înfipte într-o pâine. Iar dacă cununia era a se face acasă la ginere, una din rudele cele mai de aproape ale acestuia, mama, sora sau mătuşa, pleca de lua pe mireasa şi o aducea acasă la mirele ei, cu aşternut, cu zestre, cu tot. Trăsura era încunjurată de toţi flăcăii, rude şi amici ai ginerelui, care îşi cabrau caii, aducând ştire că soseşte mireasa.

Momentul despărţeniei de părinţi era solemn pentru mireasă, însă ea, când păşea pragul casei părinteşti, trebuia să tragă din picior pentru ca să se mărite şi celelalte fete. Obiceiul cerea ca să o podidească plânsul, în acel moment, şi lăutarii cântau:

Taci, mireasă, nu mai plânge

Căci la mă-ta mi te-i duce

Când a face plopul pere

Şi răchita vişinele… etc.

După cununie, masă mare cu zaharicale de la becerul Manolachi şi cu cofeturi de la vestitul Pascu; cu vin de Drăgăşani, cu pelin de Dealu Mare şi cu vutcă de vanilie şi pe curse. Lăutari şi horă, toată noaptea, iar în ziuă se trimiteau nunii, socrii şi nuntaşii pe la casele lor cu lăutari.

Acest chef, la cei de jos, ţinea trei zile, iar la boieri ţinea şapte zile şi şapte nopţi, „după legea Domnilor şi a Împăraţilor”. O nuntă se isprăvea şi zece începeau, încât Bucureştii într-o sărbătoare o ducea (Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti 1884, pp. 28-31).

Stricarea cântecelor românilor prin folclor

Dincolo de suficienţa culegătorilor de folclor, inclusiv interpreţi, care au introdus, cultivat şi transformat în dogmă „cules di la mamuţa di pi prispî”, cu consecinţa nătângului concept al „vetrelor folclorice”, pe care le „salvgarează” unii, există cântecul românilor, din ce în ce mai stricat, dacă nu cumva pierdut cu totul. Şi am să pornesc demonstraţia de la una dintre bijuteriile muzicale ale legendarului Grigori Vindereu, „Hai, raci cu nădragi!”, cântec impecabil (l-au cântat „Zicălaşii”, când au fonotecat din Colecţia „Musa Română”), compus, şi ca melodie, dar şi ca text, de inegalabilul făcător şi interpret de cântece sucevean. „Hai, raci cu nădragi!”, satiră la adresa modei nemţeşti, se cânta, în Bucovina, mai ales între anii 1870-1890, când românismul deja se purta ca o fudulie. Textul lui Vindereu era gândit şi scris cursiv, într-o firească logică a succesiunii de ironii:

Cine dracu-a mai văzut

Racu’ cu coada-nainte,

Om bătrân și fără minte,

Țânțărași cu cisme largi,

Hai, raci cu nădragi,

Țănțărași cu cisme largi!

Cine dracu-a mai văzut

Domnișoară cu paftale,

Cârciumar să nu înșale,

Hai, raci cu nădragi,

Țănțărași cu cisme largi!

Cine dracu-a mai văzut

Broască lungă și subșire,

Om bătrân fără rușine,

Hai, raci cu nădragi,

Țănțărași cu cisme largi!

Cine dracu-a mai văzut

Iepure trăgând la plug,

Cocostârcul semănând,

Hai, raci cu nădragi,

Țănțărași cu cisme largi!

Cine dracu-a mai văzut

Ghiață friptă pe grătar,

Domnișoară pe măgar,

Hai raci cu nădragi,

Țănțărași cu cisme largi!

Cine dracu-a mai văzut

Găină cu cioc de puică

Și cismar să nu bea țuică,

Hai, raci cu nădragi,

Țănțărași cu cisme largi!

Cine dracu-a mai văzut

Cojocar cu sula-n piept,

Cârciumar cu chilu’ drept,

Hai raci cu nădragi,

Țănțărași cu cisme largi!

Născută în 1888, Catrina Macsimiuc, din Liteni-Moara, a auzit, în copilărie, cântecul lui Vindereu prin Suceava, iar în 1907, în 27 octombrie, l-a cântat lui Alexandru Voievidca, sub titlul „Cine naibă-a mai văzut?” şi cu o linie melodică grav alterată (demonstraţia, în prima imagine, în care alternez liniile de portativ Vindereu cu Liteni-Moara) şi cu un text incoerent, în care, pe lângă efectele uitării, se mai interpune şi „contribuţia” obştească banalizantă, în care, de pildă, înjurarea cârciumarului evreu, în faţa căruia te umileai pentru o ţuică, devenea mare vitejie afară, departe de auzul jupânului:

Cine naibă-a mai văzut

Broască cu coadă-nainte,

Om bătrân şi fără minte,

Hai raci cu nădragi,

Ţinţaraşi cu mâneci largi!

Cine naibă-a mai văzut

Gheaţă friptă pe gratari,

Domnişoară pe măgari,

Hai raci cu nădragi,

Ţinţaraşi cu mâneci largi!

Cine naibă-a mai văzut

Apă ducând cu sita,

Pâne tăind cu lopata,

Hai raci cu nădragi,

Ţinţaraşi cu mâneci largi!

Cine naibă-a mai văzut

Curcă legată la şele

Şi jidanul să nu-nşele,

Hai raci cu nădragi,

Ţinţaraşi cu mâneci largi!

Cine naibă-o mai văzut

Şoareci înhămaţi la jug

Şi iepuri trăgând la plug,

Hai raci cu nădragi,

Ţinţaraşi cu mâneci largi!

Cine naibă-a mai văzut

Vaca legată la cap

Ca ţăranu’, când îi bat,

Hai raci cu nădragi,

Ţinţaraşi cu mâneci largi!

Cine naibă-a mai văzut,

Porcu’ stând cu domni la masă,

Cu furca măturând casa,

Hai raci cu nădragi,

Ţinţaraşi cu mâneci largi!

În textul „popular”, coerenţa succesiunii satirice e făcută pulberi, iar linia melodică nu prea mai bate cu cea compusă de Grigori Vindereu. Nu cred că suna mai bine la Liteni-Moara, în 1907, decât pe strunele şi în glasul lui Vindereu, în 1880, cântecul acela vechi, ajuns în nevinovăţia Catrinei Maximiuc (Voievidca nota superficial tot ceea ce ţine de cuvinte), şi, până ce „Zicălaşii” nu vor încerca o paralelă concertistică între cele două „variante” (originalul şi contrafacerea), nici nu am dreptul să mă pronunţ asupra degenerescenţei. Oricum, toate, dar absolut toate cântecele lui Vindereu au fost lăsate să se piardă, iar după ce au fost regăsite în negura vremurilor, nu mai interesează pe nimeni, deşi sunt superbe („Zicălaşii” le-au reînviat). De ce nu mai interesează? Pentru că toţi savanţii folclorismului ar trebui să-şi ardă „operele” pâcloasei lor indolenţe, dacă ar cunoaşte şi ceea ce a fost, nu doar vulgarizările târzii din uzul tot mai nepăsător al satului contemporan.