BUCOVINA – POEŢII POEŢI | Dragusanul.ro - Part 10

T. Robeanu: „Cum sufletul lui tânăr moare”

Sfârşitul cărţii, editată de Şt. O. Iosif

Sfârşitul cărţii, editată de Şt. O. Iosif

*

Ultimele două poeme, găsite şi publicate de ardeleanul Şt. O Iosif, în singura tezaurizare a frânturilor de opera lui T. Robeanu, par să reconstituie atmosfera mitologică moldavă, deşi „N-are preţ acum, ca pleava, / Tot castelul de Suceava”. Eu am mai găsit, prin presa veche, alte două poeme, „Blondă ca grâul” şi „Icoana Maicii Domnului”, cu varianta şi mai modernă, „Agnes”. Deocamdată, le reproduc pe cele două din finalul tezaurizării ardelene, reamintind că Bucovina nu a făcut, niciodată, nimic pentru primul ei poet emblematic.

*

*

Cântece

*

I

 *

Era-n Cotnar cândva un diac,

Lui i-a murit iubita

Frumoasă ca ispita.

Ea doarme sub un liliac

Şi casa văduvă, pustie

Se-ntunecă-n melancolie.

 *

El capul îşi îngroapă-n mâini

În piept bat mii acuze.

Ia-n vezi şi doamnei Muze

Se-ntristă ochii dulci, păgâni.

Ca fierul cel fierbinte-o doare

Cum sufletul lui tânăr moare.

*

Şi degetele fine prind

Dezmierdător în strune,

Şi ele-ncep să sune

Ca râuri limpezi de argint,

Ca simfoniile de sfere

Îmblânzitoare de durere.

*

Şi tot mai des, ca fulgii ies

Scântei de-argint şi zboară

Şi demoni se coboară

La-al ariei bachant exces.

Şi inima-i de farmec beată

Ca sclava tânără, uitată.

 *

II

 *

Aseară, gândul meu era,

Iubita mea, la tine.

De-aceea, puiule, ai plâns,

Icoana mea la piept ai strâns.

*

La tine gândul meu era,

Neîncetat la tine.

De-acea ai zâmbit în vis

Când ochişorii ai închis.

*

De-aceea mi-a murit de dor

În miază-noapte somnul.

Uimit m-a salutat din ceţi

Luceafărul de dimineţi.

(Sămănătorul, Numărul de Paşti 1907)

 *

 *

Novela de Castel

*

 Pe podele de-alabastru

Joacă razele de-apus,

Şi gândirile s-au dus

Ca un stol de rândunele

În departele albastru;

N-are preţ acum, ca pleava,

Tot castelul de Suceava.

*

Din Polonia cea albă

Steaguri au plecat în drum;

Au să vină-acum, acum,

Cetele strălucitoare.

Sveltă ca un ram de nalbă,

Tânărul copil de Vodă

Părul galben îşi înnodă.

*

Din Polonia cea albă

Steaguri au plecat în drum;

O să vină-acum, acum,

Mirele frumos ca ziua.

Scânteie mărgele-n salbă,

Dar mai viu lucesc lumine

De sub gene lungi şi fine.

 *

„Radule, copil de casă,

Mierlă veselă de huci!

Unde gândurile-ţi duci?

Stihuri legi, ce mâine, seara,

Vor slăvi pe o mireasă?

Haide, spune cu ghitara

Cântecul de mâine, seara!”.

*

Cum spre argintia lună

Trist pământu-ntunecat

Îşi ridică disperat

În durere-nchisă, mută,

Noaptea, faţa lui cea brună,

Astfel spre-a lui Vodă fiică

Radu ochii săi ridică.

*

Cu privirea-nnourată

Îi dezmiardă chipul el,

Capul blond şi frumuşei,

Umerii cei goi şi candizi,

Silueta delicată;

Şi-i o linişte virgină…

Strunele încet suspină:

*

„Aş vrea să fiu Regele Mai!

Flori albe şi roşii s-ar închina

Şi-n dor şi rouă ar tremura;

Dar numai pe tine, înger bălai,

Numai pe tine te-aş sărută.

 *

Aş vrea să fiu regele Mai!

În raza de lună-n grădina ta

Privighetorile dulce-or cânta,

Dar numai pe tine, înger bălai,

Numai pe tine te-aş asculta.

 *

Aş vrea să fiu Regele Mai!

Şi tânăr să mor, înflorit abia.

Vezi, soare, crini, nimic n-aş lua,

Dar numai pe tine, înger bălai,

Numai pe tine nu te-aş lăsă!”.

*

Buzele lui tremură încă,

Cântul s-a sfârşit de mult.

El, vrăjit în al ei cult,

Tace; în cadenţe de valuri

Mari simţirea lui adâncă

Bate-n piept, cum în pădure

Lovitura de secure.

*

Cum un tainic nor de seară

Trece alb peste un lac

Unde ape-n visuri zac,

Astfel şi prin ochii fetei

Peste luciul de primăvară

Umbritor călătoreşte

Ce ea tulbur bănuieşte

 *

Un moment, apoi senine

Undele azure scald

Iarăşi soarele cel cald.

Şi în dulce bunătate

Sub bărbie mâna-şi ţine

Ea şi îl întreabă fraged:

„Ce să-ţi dau, tu, glas de faged?”

*

Vorba-i ca o melodie,

Ca un cântec de amor;

El înnebuneşte-n dor.

Din ruinele căzute

Iar speranţa lui învie

Ca o fulgerare nouă

Şi-i despică gându-n două.

 *

N-a căzut pe-nchisa floare

Un fior recunoscut?

Şi-o deschide-ncet, tăcut?

Cine poate lui să-i spuie?

Ah, e clipa când sub soare

Numa-s singuri, ea şi dânsul,

Ea şi iadul cel dintr’însul.

*

Şi privirile lui arse

Cad pe sânul ghiocel;

Şi-ar voi în suflet el

Să-i pătrundă ca o pară;

Supt privirile lui arse,

Ce adoră, ce imploră

Bruma ultimă să moară.

*

„Ce să-ţi dau? Alege darul!”

Şi în ochii lui un foc

Luce de suprem noroc.

El din creştet se-nfioară,

Parcă simte cum paharul

Fericirii negrăite

Se apropie-n ispite.

 *

„Ce să-ţi dau? Alege darul!”

De pe turn răspunde-un tun,

Buciumele toate sun’.

„Wladi!”, strigă ea-n delire…

El ţâşneşte-atunci ca varul:

„De pe haina de mireasă,

Dă-mi frânghia de mătasă!”.

(Reprodusă, la 1894, într-o bro­şură din Gazeta Bucovinei, IV, No. 25)


T. Robeanu: Suceava e avută-n turnuri

Suceava decăderilor romantice de odinioară

Suceava decăderilor romantice de odinioară

*

La izvorul din pădure

 *

La izvorul din pădure

Pe un trandafir sălbatec

Şede-un cuc cu pene sure.

 *

La-izvorul din pădure

Mers-a gingaşa copilă,

Albă şi cu ochi de mure.

*

Şi-ntr-acolo în pădure

Vine vânătorul tânăr;

Cum s-ar duce el pe-aiure?

*

La izvorul din pădure

Cântă-atunci nespus de dulce

Cucul cel cu pene sure.

(Convorbiri Literare 1888, No. 8)

 *

 *

Tu, palidă şi tristă floare

*

Tu, palidă şi tristă floare

Ce creşti pe stâncile fecioare,

Mâhnirea de călugăriţă

Din faţă-ţi pentru lumea oarbă,

Nici raza caldă să o soarbă

Nu e în stare, albumiţă.

 *

Nici melodia nu încântă

Singurătatea ta cea sfântă;

O, cât e dorul tău de jalnic

Când prin văzduhurile clare

Ridici tu casta ta visare

La plutitorul vultur falnic.

*

Tu ştii, că-i scris în neagra carte

Nicicând de el să nu ai parte,

Dar vrei măcar să mori aproape.

Iar noi, drăguţa mea pierdută?

O, vino!, tristă mă sărută

Ş-apoi lavina să mă-ngroape!

(Convorbiri Literare 1889, No. 4)

*

*

Strofe Carpatine

*

Prin întuneric de codru de brad,

Ploi de lumini din stele cad.

Şi umplu de-argint izvoarele clare

Şi inima de dor şi visare.

 *

Aşa tânără, fragă, ca amorul dintăi

Înfloreşte o roză la răscruce de căi,

Înfloreşte-aşa dulce, ca tine, la care

Mă duce, iubită, ascunsa cărare.

*

Sub pasul rar şi discret de cerbi

Se-nfioară încet vârfuri de ierbi;

Din vale negura se ridică

Căruntă ca o legendă antică.

*

Se clatină brazii, salută în somn:

Prin visul lor trece Dragoş domn.

În pălărie o veselă floare,

În mână cornul de vânătoare.

(Convorbiri literare 1891, No. 6)

*

*

În ger, pe troienita stradă

*

E vis? Dar nu, eu sunt pe stradă,

Călcâiele-n omăt scrâşnesc;

Un aspru ger prin lume trece

Şi stelele învineţesc.

 *

Pe-o creangă s-aşează păsări de aur

Cu glas de-argint şi legendar

Şi cântă dornic, şi cântă dulce

Şi ca o fantomă-n lună dispar.

*

Ademenit tresare ramul

Şi mi se rumpe inima,

Cu trupuri tinere şi nude

Acopăr flori visarea sa.

*

Ca un surâs de primăvară

Oaza fragedelor vieţi

Adie candidă, senină

În mijlocul mortalei gheţi.

*

N-ai zile, gingaşă minune!

Realu-i rege autocrat,

Din legile lui din vecie

El nici o iotă n-a cedat.

*

Mori, chiar de te-ar sădi pumnalul

În sân entuziast, virgin

Să-i bei căldura lui. Pieirea

E a iluziei destin.

*

În ger, pe troienita stradă,

A mele tâmple bat arzând.

E vis? Întâia mea iubire

Cu ochi plânşi mi-a trecut prin gând.

(Convorbiri Literare 1892, No. 3)

 *

În bolta de la „Craiul Negru”

*

Suceava e avută-n turnuri

Ca muntele bogat în stânci,

Ea are strade glorioase

Şi are pivniţe adânci

 *

În bolta de la „Craiul Negru“

Acolo-i vinul minunat.

Acolo trei voinici aseară

Într-un ungher s-au aşezat

 *

Au pene roşii-n pălărie

Şi tinereţe în obraz.

Mustăţile, aşa de dârze

Şi vorbele aşa cu haz.

 *

Crâşmaru-n umbră clipoceşte,

Mănunchi de chei i-atârnă-n brâu,

Nepoata are ochi albaştri

Şi-i blondă ca un spic de grâu.

 *

Aduce vin în cupe clare,

Roşind, celor trei darabani,

Ei au mustăţi atât de dârze,

Ea numai optsprezece ani.

 *

Şi unul sare în picioare,

Zâmbind mânuţele i-a prins.

Guriţa-al doilea îi sărută

În şagă mai, mai înadins.

 *

Iar cel din urmă stă deoparte

Aşa de palid, chinuit –

Ah, mult amar şi, totuşi, dulce

În ochii săi ea a citit.

(Convorbiri Literare 1893, No. 8)


T. Robeanu: Fantasie

Pe căile de-argint de lună

Pe căile de-argint de lună

*

Ca adierea de iasmin

E-mbătătoarea ta cântare,

O, dulce bard din Bolintin,

Tu, glas rămas din vreme mare,

Când pe a harfei tale strună

Balada în amurg răsună.

*

Dai luciu-apus la tristul colţ;

Ca-n vis pier hâdele oteluri

Şi-n loc răsar înalte bolţi

De mănăstiri şi de casteluri,

Cu egumeni ce nu ştiu carte,

Cu turnuri ce sclipesc departe.

*

Un domn cu suflet de oţel

Se duce-n luptă sângeroasă,

Domniţa-n foişor la el

Gândeşte credincios şi coasă

Cu mâna ei de alabastru

Epitrahilu-n fir albastru.

*

Cu soarele ce-apune roş

În a pădurilor tăcere

Aseamănă pe un strămoş

Ce glorios din lume piere

Călugărul ce în chilie

O veche cronică prescrie.

*

Iar Făt-frumos momit de dor

Din vizunia de balaur

Îşi dezrobeşte-nvingător

Copila lui cu păr de aur,

Şi cum în braţe o ridică,

Privighetori încep să zică.

*

Apoi pierzi frâiele de-argint,

Pegasul rătăceşte-n nouri,

Şi în stelosul labirint

Vezi tu fantastice tablouri;

Culori de curcubeu noptatec

Iubesc doar geniul tău sălbatec.

*

Chiar dac-aş fi murit de mult

Din gropi pe negură călare

Eu aş veni ca să ascult

În miez de nopţi a ta visare

Şi te-aş îmbrăţişa fierbinte,

Tu, palid chip de oseminte.

*

Dar nu te-aş mai chema să vii

Pe căile de-argint de lună,

La cripta unde-ntr-un sicriu

Rod viermii gloria străbună,

La versurile-ţi triumfale

Să-nvie mortul Vodă-n zale,

*

 Şi un strălucitor alai

S-aducă semnele domniei,

Cu barba albă ca un crai

Din basmele copilăriei,

Bătrânul domn să-nainteze

În tronul ţării să s-aşeze.

*

O, eu îl ştiu din multe nopţi

Ce am vegheat plecat pe pagini,

El sta în creierii necopţi

Ca cea mai dragă din imagini,

Ades am părăsit copile,

M-am dus la el în colb de file.

*

Dar azi, când în amurg aud

În melodie dulci confuzii

Cu ochiul de durere ud

V-aş plânge, tinere iluzii,

Căci toată-a voastră strălucire

A fost vedenie-n delire.

*

Ţi-a fost menit să fii aşa

Ca un potop de primăvară,

Sălbatecă-n pornirea ta

Tu, vreme veche şi amară;

Din oase albe şi cenuşă

Făcut-ai gloriei o uşă.

 *

Ea intră plină de lumini,

Dar în porfirica ei rază

În landuri sub cununi de spini

Poporul meu îngenunchează

Cu frunţile în glod şi sânge,

Cu ochiul stins ce nu mai plânge!

*

O, de-ar luci cu farmec sfânt

Întreagă-a stelelor icoană

Şi diamanţii din pământ

Pe-a voievozilor coroană,

Tot aş zvârli-o eu în valuri:

Noi avem alte idealuri!

*

De creşte lemn pentru-a lor tron

Să-l sfarme vinetele fulgeri

Şi pergamentul cel slavon,

Întăritor de-atâtea smulgeri

Sub sticlă în muzeu să şadă

La molii şi-nvăţaţi spre pradă.

*

 Iar tu, poet ce ai murit

Cu doru-n piept de-acele vremuri,

Visarea-ţi de s-ar fi-mplinit

Mult ai avea tu ca să tremuri,

Ş-acum când rugineşti supt cruce

Mă tem un plâns să nu te-apuce.

(Convorbiri Literare 1888, No. 8)


T. Robeanu, „troienit ca polul nordic”

Cernăuţii lui T. Robeanu

Cernăuţii lui T. Robeanu

*

Voievodul

 *

În tăcute bolţi din veacuri doarme-n pace Voievodul,

Mâinile scăldate-n sânge stau pe piept, evlavioase,

Peste dânsu-n risipire zace lumea lui cea veche

Lespezi vechi şi slove şterse, candele ce nu mai ard.

Şi la căpătâi se roagă un călugăr ce nu ştie

Că din aburul albastru Dumnezeu a dispărut.

Dar în ceas de miază-noapte clopotul când sună jalnic

Voievodul se trezeşte

*

„Eu din vechea strălucire vreau să ies azi la divan,

Logofete, mergi de adă din muzeu pecetea ţării

Şi spătarul să aducă spada mea vândută-n Londra!“

Logofătul nu-l aude şi spătarul său nu vine –

Goale-n ceas de miază-noapte oasele-i sclipesc în lună.

(Convorbiri Literare 1886, No. 10

şi Junimea literară, nr. 9/1905, pp. 132-133)

 *

La crâşma verde

 *

La crâşma verde pe vâlcea

Voios m-abat din calea mea;

La masa de stejar mă pun,

Nimic nu cer, nimic nu spun.

*

Dar crâşmăriţa cea nurlie

Ea mă cunoaşte şi mă ştie

Şi sprintenă şi mlădioasă

Aduce cupa cea frumoasă;

 *

Pe umeri braţul mi-l aşază

Lumina ochilor să-mi vază,

Şi pentru vesele cântări

Primesc drept plată sărutări.

*

O, filosofi cu gând greoi,

Când oare-ţi înţelege voi

C-a fericirii dulce cheie

E-n vin, în cântec şi-n femeie?

(Convorbiri Literare 1888, No. 2)

 *

 *

În umbra de gardine

 *

Tânără copilă brună,

Îmi vădeşti a ta iubire

Cum deschide-n nopţi de lună

Dulcile culori bobocul.

 *

O, ascunde în căinţă

Rugătorii tăi ochi negri,

Amoroasa suferinţă

Să o văd, de mult nu-s vrednic.

 *

Vină-n umbra din gardine,

Fruntea mică şi fierbinte

Înspre geamuri să se-ncline

Ca un nufăr peste ape.

 *

Pune-le pe piept să zacă

Blândele mâini amândouă,

Biata inimă să tacă,

Tu s-asculţi a mea poveste.

*

Sufletul meu visuri n-are,

Numai surd în el jeleşte

Doritoarea ta chemare

Ca un ecou în ruine.

*

Căci în arzătoare doruri

De-a vedea ascunsul tainei

El a-mpins ale lui zboruri,

Tânăr, la oprite raiuri.

*

Şi-a răpit a cunoştinţei

Poamă plină de blestemuri,

Oarba pâclă a credinţei

I-a căzut în risipire.

 *

Însă cu privirea clară

N-a văzut nimica alta

Decât pustiire-amară

Ce s-a coborât într-însul.

 *

Şi de-atuncea stă-n omături

Troienit ca polul nordic.

Lângă mine tu, alături,

Vrei să torci visare dulce?

 *

Dacă şi mă ispiteşte

Casta ta întâi iubire

Şi sub raza ei sclipeşte

Palid gheaţa stinsei inimi,

 *

Numai trecător, pe-o clipă,

E în stare să m-atingă

A norocului aripă

În sărut de buze calde.

 *

Mâni acum o comedie

Mi-ar părea delirul nostru,

Pentru-un ceas de poezie

Tu ai plânge-o viaţă-ntreagă.

 *

De-ar fi veacul cel de aur

Eu încununat cu mirtă,

Al amorului blând laur,

M-aş ruga-n genunchi zeiţei:

 *

„Venus, pune-ndurătoare

Mâna sfântă pe-a mea frunte,

Iar să fie crezătoare

Mintea-n gingaşele taine

 *

Şi din ochii mei sărută

Neagră-a lumii oglindire,

Ca icoana cea căzută

De iluzii să re-nvie,

 *

Iar în inima mea rece

Pune-o veşnică scânteie

Ca să nu mai poată trece

Patima mea pentru dânsa”!

 *

Dacă pe altare sfinte

Nu mai este alba Venus,

Trebuie să fii cuminte,

Draga mea cu ochi de mură…

 *

Astăzi, când cu foi cernite

Ghiocelu-ntâiei dragosti

Moare, vin gândiri cumplite

Şi-ai voi să mori cu dânsul.

 *

O, dar în curând, copilă,

Vei uită romanul tragic,

În o searbădă idilă

Vei găsi noroc şi pace.

 *

Vor veni la mijloc anii…

Unde-i mai gândi la mine,

Tu, mustrându-ţi băieţanii,

Pieptănând copile blonde?

 *

Numai-n vis de noapte-adâncă

Poate-i tresări odată,

Când voi fi pierit pe-o stâncă

Singuratec ca un vultur.

(Convorbiri Literare 1888, No. 2)

 *

 *

Dă-mi floarea albă

 *

Dă-mi floarea albă de pe sân

Şi lasă-mă să plec în lume;

Şi dulcea ta întâi iubire

Cu mine lasă să se-ndrume;

Să-mi pară că mă are-n pază

Un înger cu aripi de rază.

*

Dă-mi floarea albă de pe sân

Şi lasă-mă să plec în lume;

De-aş rămânea, s-ar duce poate

Visarea mea ca fum şi spume;

Căci cine ştie, cine ştie

Ori credincioasă mi-ai fi mie?

*

Dă-mi floarea albă de pe sân

Şi lasă-mă să plec în lume;

în urma mea cădea-va pâcla,

Uitat va fi şi al meu nume;

Dar, ca acum, oricând curată

Mi-a fi icoana ta de fată.

(Convorbiri Literare 1888, No. 5)

 *

 *

Istorie de noapte

 *

Liniştită doarme cărşma,

Fetele în vis vorbesc.

Plopi cu frunză argintie

Împrejur o străjuiesc.

 *

Chiar stelosul iaz uitat-a

Tainic ne-nţelesul grai,

Dar cu plutitoare neguri

Vine tropotul de cai

 *

Şi s-apropie de cârşmă;

Sunt panţiri în neagră zea;

Cum le străluceşte coiful,

Cum zângănă spada grea!

 *

Cel mai tânăr şi mai ager

Frâiele aruncă jos,

Pe părete s-oglindeşte

Chipu-i nalt şi mustăcios.

 *

Cu mănunchiul spadei sale

Bate-n uşă de trei ori,

De trei ori tresar zburdalnic

Pintenii cei sunători.

 *

„De ai vin şi-o fată blondă,

Scoală-te, crâşmar bătrân;

Eu, cu toţi ai mei tovarăşi,

Noaptea-ntreagă-aici rămân,

*

Dar de ai o fată brună,

Crapă uşa pe tăcut,

Numai eu să intru singur,

Numai eu să o sărut”.

(Convorbiri Literare 1888, No. 8)


Poezia lui Robeanu şi postfaţa lui Şt. O. Iosif

Postfaţa lui Şt. O. Iosif

Postfaţa lui Şt. O. Iosif

*

Continuând să-i public tot câte cinci poeme pe zi celui mai nedreptăţit poet al Bucovinei, inserez în text şi fotocopii ale paginilor postfeţei lui Şt. O. Iosif, pe care nu a semnat-o. Nu a semnat-o pentru că inimosul poet ardelean, care nu l-a vrut pierdut pe marele lui confrate bucovinean, încerca, discret, să confere Bucovinei meritul recuperării culturale respective.

*

*

Nufărul

*

Legănându-se pe-adâncuri

Albul nufăr înfloreşte,

A mrejărului copilă

Visătoare îl priveşte.

*

Şi ea-i albă ca un nufăr…

Gândul de mi-ar fi de vrajă

Şi-mprejurul ei aş pune

A prăpăstiilor strajă.

(Convorbiri literare 1887, No. 2)

*

R 72

*

Drăguţă pierdută…

*

Drăguţă pierdută, tu nu-mi ieşi din gând!

Zadarnic dispar pe albastre aripe

De fum vestitorii tăcuţi a dulci clipe:

Foiţele albe c-un singur mic rând,

Drăguţă pierdută, tu nu-mi ieşi din gând!

 *

Cu ochii tăi umezi şi plini de minuni

Un înger de pază îmi eşti şi alungi

Ale dragostei visuri în nopţile lungi,

Şi ziua, râvnirea la-ale lumii cununi,

Cu ochii tăi umezi şi plini de minuni.

*

Şi-n nopţile albe, sub sclipet de stele,

Bărbatul ce-ţi spune cât el te iubeşte

Nu ştie că-n sufletul tău se trezeşte

A mea amintire cu glasuri de jele…

În nopţile albe, sub sclipet de stele.

(Convorbiri literare 1887, No. 2)

*

R 73

*

 De când te-ai dus…

 *

De când te-ai dus, copilă dragă,

S-a stins pe cer o lume-ntreagă.

Stejaru-n codru s-a uscat,

Mii de morminte s-au săpat.

*

Cu părul ca argint de lună

Aş vrea să-ţi zic o noapte bună,

Dar de la mine, pân’ la tine

Sunt mări adânci şi ţări străine

 *

Şi numai gândul meu pribeag

V-ajunge-n taină al tău prag

Şi nevăzut va săruta

Şi ochii tăi, şi inima.

(Convorbiri literare 1887, No. 2)

 *

R 74

*

 Cântec vechi

*

La Suceava, în cetate,

Ceas de miază-noapte bate,

Păzitorii cântă-n uliţi

Răzimaţi în albe suliţi.

*

La Suceava, în cetate,

Ceas de miază-noapte bate,

Zidul vechi adânc răsună:

„Noapte bună, noapte bună!“

 *

Şi din plai şi de la mare

Visurile vin călare,

Din risipe-ncetişor

Creşte-un  mândru foişor.

 *

La prag luna ţine strajă

Înlăuntru doarme-n vrajă

Fata cea de voievod,

Cu păr galben pus în nod.

 *

Cine vine şi-l dezleagă

Nu se duce noaptea-ntreagă

Şi cui vine s-o sărute

Toate nopţile-s pierdute.

*

Copiliţă mult nătângă,

Ochii tăi cu mâna stângă

Să-i acoperi; iar cea dreaptă

Facă drum celui ce-aşteaptă

*

Ca în ceasul din poveşti

De la dragile-ţi fereşti

În ispită să nu-l ducă

Albul număr de nălucă.

(Convorbiri literare 1887, No. 8)

şi (Revista Bucovinei, nr. 5/1943, p. 215)

*

Azi

*

De pe balconul casei tale

Albastre flori de mult nu cad,

în parc, înspre bătrânul brad,

Crescut-au buruieni în cale.

 *

Eu nu te mai aştept la dânsul

Să vii ca şi o căprioară

Tremurătoare şi uşoară

Iubirea s-o sfinţeşti cu plânsul.

 *

În săli ce scânteie-n lumină

Şi-n luciul de oglinzi înalte

Tu stai, râzând cu celelalte,

Schimbată-n suflet şi străină.

 *

Şi eu, plecat pe-antice scrieri,

Uitat-am dorul de copile,

Zadarnic luna ca-n idile

Discretă-i, şi-n câmp cântă grieri.

(Convorbiri literare 1887, No. 8)


Pagina 10 din 11« Prima...7891011