“Ce taină poate detrona chiar zeii”?
*
Vasile Gherasim, un mare poet uitat
Ultimul uriaş al culturii bucovinene, Mircea Streinul, visa să realizeze, în numele Bucovinei,
câte o carte de poezie a celorlalţi doi uriaşi: T. Robeanu şi Vasile Gherasim. Dar n-a izbutit, pentru că s-a prăbuşit şi el în uitare, străjuit doar de lacrimile lui Liviu Robeanu. Un prieten.
*
T. Robeanu încă exista în Ardeal, acolo unde îi adunase şi păstrase opera lirică, pecetluită sacru de omagiul lui Nicolae Iorga, vibrantul poet Şt. O. Iosif. Timp de două decenii am tot mers prin Ardeal, dar n-am mai găsit nici urmă din opera primului nostru mare poet.
*
Vasile Gherasim, invocat doar ca inegalabil eminescolog, inclusiv prin realizarea busturilor de la Cernăuţi şi de la Putna, se prăpădise cu totul.
*
Prin vechea presă bucovineană am întâlnit, ba ici, ba colo, câte un loc de popas şi m-am închinat, culegând din rouă urmele desculţe ale poeţilor T. Robeanu şi Vasile Gherasim, încredinţându-le, apoi, rafturilor bibliotecilor drept mărturii şi drept repere cosmice ale scrisului bucovinean.
*
În primăvara aceasta, am avut noroc, aflând, în aceeaşi zi, şi tezaurizarea săvârşită de Şt. O. Iosif, dar şi o penibilă broşură bucovineană, în care fuseseră aruncate dezordonat poemele uriaşului care a văzut lumina zilei la Marginea.
*
Îmi făceam speranţe că, până în Ziua Bucovinei (cea a unirii cu Ţara, nu cea a primei atestări documentare), voi izbuti să lucrez cărţile cu care Bucovina să îşi împlinească datoria faţă de memoria celor doi uriaşi ai identităţii ei. Prin urmare, lucrez, deşi tot mai fără speranţă. Lucrez ŞI încredinţez şi poezia lui Vasile Gherasim spaţiului virtual, convins fiind că în Bucovina Culturală a arendaşilor Varvaroi, Gonda, Brăteanu şi Băiţan nu mai e loc şi pentru memorie şi spiritualitate.
*
Lucrez şi vă încredinţez ceea ce vă aparţine. În fond, Varvaroi, Gonda, Brăteanu şi Băiţan nu sunt veşnici.
*
*
Primăvara
*
Zvâcneau de zile-n trupul său puteri,
Titanice puteri ce îl mânau pe micul firicel
De iarbă tot în sus, în sus…
Şi capul îl durea de când se tot lovea
De piedica ce i-o punea
În mersul său, în sus, pământul.
*
Şi-a răzbătut… Era o noapte rece
De Martie – cu neguri grele ca de beznă –
Şi bietul firicel ar fi dorit să se întoarcă
De unde a pornit;
Îl străbăteau fiori de groază
Ştiindu-se atât de singur într-o lume
Străină, rea,
Ce l-a ademenit să vie-n ea
Din lumea-n care-a petrecut în nesimţire…
*
A doua zi, pe cer lucea un soare blând
Şi micul firicel
Văzu în jurul său pe alţi tovarăşi.
O, ce minune! Lumea îi păru frumoasă,
Viaţa, un izvor de farmec.
Un frate mai bătrân îi tălmăcea,
În graiul său ce-nseamnă asta, ici, şi ceea colo.
*
Aşa trecură zile, săptămâni
Şi îi plăcea să zburde, – el spunea
Că viaţa numai astfel are preţ:
Se-mpotrivea chiar vântului
Ce fluiera în bezna nopţii;
Râdea de ploi şi de zăpadă,
Ştiind că iară o să vie soarele
Cu raze calde şi o să-l sărute,
O să-l dezmierde pe el, copilul…
*
Mă tem că într-o bună zi
Voi merge ca să-l văd cât e de mare
Şi nu l-oi mai găsi.
Mă tem…
Şi-n locul unde el a fost, va fi la anul altul. ..
*
(Poporul, 1921, No. 21)
*
*
Lăcrimioarele
*
Al vostru plâns e nevinovăţie,
Durerea vi-i aromă-mbătătoare;
Sunteţi simbolul jalei, lăcrimioare,
Şi veţi rămâne-ntreaga veşnicie.
*
Dar să-mi vorbiţi, să-mi spuneţi ce vă doare,
Să-mi povestiţi ce blestem, ce urgie v-a urmărit,
Încredeţi-vă mie
Nenorocita dragoste de floare!
*
„Suspine de fecioară ne-ntrupară
Şi din albaştri ochi am fost vărsate;
E mult de-atunci, de când întruna plângem
Şi în parfum durerea ne-o răsfrângem…
*
Şi vrei să ştii ce dor ne mai străbate?
E dorul mare de lumină clară…
*
(Glasul Bucovinei, 1919, No. 126)
*
*
Iadul
*
Adesea simt în mine-un foc nestins:
Vârtej de patimi, doruri, de puteri
Titanice şi de blestem, de vreri,
De farmece, ce mintea n-a cuprins…
*
Izvor de suferinţe, de dureri,
Eşti poate setea zeului învins:
O sete de himere – foc aprins
Să mistui gânduri şi simţiri şi vreri?
*
Doar Lucifer cu mintea sa a vrut
Lumina s-o răpească şi să fie
El singur diavol, înger, Dumnezeu…
*
Acelaşi demon e şi-n pieptul meu…
Şi-adeseori îmi picură şi mie
În suflet al său dor nepriceput…
*
(Poporul, 1921, No. 22)
*
*
Unde?
*
În orice dimineaţă,
O pasăre-mi cânta
Un cântec de iubire,
Şi inima-mi sălta.
*
Mă uit afară-ntruna
S-o văd, dar nu-i, s-a dus
Şi capăt bucuriei
Şi dragostei a pus.
*
Oh, unde-o să te aflu
Şi liniştea mea – unde?
Zburat-aţi amândouă
În depărtări, dar unde?
*
(Poporul, 1921, No. 23)
*
*
Stânca
*
Stropi de stropi cădeau pe-un vechi granit
Care se credea etern în timp;
Soarele-i lucea din naltul său zenit
Stâncii din Olimp…
*
Ne-ntrerupt picat-a picuri, picuri,
Apa pe înalta piatră rece
Ce-n sumeţ ecou a râs de-aşa nimicuri:
„Eu rămân, iar stropul mic se trece!”.
*
Stropul mic dar s-a săpat în stâncă:
S-a cutremurat Olimpul şi de spaimă
Jupiter fugit-a, Venus, Amor şi încă
Astăzi fug a toate ştiutorii,
Neştiind ce taină
Poate detrona chiar zeii…
*
Parcă simt în pieptul meu o stâncă
Neclintită-n viscolul nevoii;
Stropii mici de griji n-o mănâncă?
*
(Poporul, 1921, No. 22)
*
*
Schimbări
*
Aşa cum toate-au fost, de-acuma n-or mai fi;
Pe altul dară tu ca mâine vei iubi,
Căci frunzele ce cad, la anul, se-nnoiesc
Şi numai amintiri în suflet stăruiesc.
*
Nu clipele mă dor, ce-au fost şi au zburat,
Comete ce-au lucit pe cerul înstelat,
Mă doare doar ştiind că toate sunt aşa…
Şi cine-al vieţii rost să-l schimbe-ar încerca?
*
(Poporul, 1926, No. 81)
