ANTOLOGIA POEZIEI BUCOVINENE | Dragusanul.ro - Part 3

Vasile Gherasim, la Viena

Revista Bucovinei din 1943, număr dedicat memoriei lui Vasile Gherasim

Revista Bucovinei din 1943, număr dedicat memoriei lui Vasile Gherasim

*

În rândurile ce le însemn aici, voi căuta să înfăţişez câteva crâmpeie din viaţa fratelui meu, Vasile Gherasim, şi anume din vremea petrecerii lui la Viena, între anii 1915-1918.

Vasile Gherasim şi-a luat bacalaureatul la liceul „Ştefan cel Mare” din Suceava, în iulie 1914, deci tocmai în preajma începerii războiului mondial. Fu nevoit, astfel, să rămână, până spre sfârşitul anului 1915, acasă, la părinţi, fără posibilitatea să se înscrie la Universitate.

*

Dar dorul studiului îl copleşea. Şi îl făcu să ia hotărârea irevocabilă de a pleca la Viena, ca să-şi înceapă studiile universitare.

„Aici – adică la Viena, scrie Vasile Gherasim în însemnările sale, intitulate „Petrecerea mea la Viena” – m-am lovit, din prima zi, cu fruntea de zidul realităţii.

Am început, însă, energic lupta şi, după mai multe decepţii, mi-a succes să trăiesc singur, fără ajutorul nimănui”.

*

În primele zile, după sosirea lui la Viena, Vasile Gherasim face cunoştinţă cu studentul Victor Cherestisin. Gherasim îşi avea locuinţa, pe atunci, la Societatea „România jună”. Chere­stisin veni să se înscrie în societate şi, astfel, se cunoscură şi se împrieteniră.

Cherestisin era student în semestrul V, la litere, iar Gherasim abia se înscrise în semestrul prim. Vasile Gherasim fu atras de firea liniştită şi de cunoştinţele vaste ale lui Cherestisin, deşi, în faţa celorlalţi colegi, Cherestesin nu se bucura de simpatie.

„Dar tocmai această antipatie, declară Vasile Gherasim, mă împinse mai mult spre el”.

*

Iată asemănările şi deosebirile sufleteşti dintre ei doi, aşa cum le-a fixat Gherasim, în însemnările sale: „Eu, trebuie să mărturisesc, eram într-un stadiu de nedescris. O melanco­lie mă apăsa mereu şi tot ce auzeam şi vedeam în jurul meu nu era decât jale. El, însă, era altă natură: un om care calcula bine şi judeca mult, – de e ceva rău, el caută să afle şi părţi bune în el; un om care a citit foarte mult, aşa pe Ibsen, Dostoiewski, Strindberg, – apoi filosofia modernă, în care sunt atâtea idei cosmopolite – cunoştea toate direcţiile socialiste: cercetase teatre, ascultase opere şi concerte; pe scurt zis, era un om cu o cultură rară.

Eu, însă, aveam în mine predispoziţia pentru toate aceste, dar încă nu avusem ocazia să o realizez: trăisem aşa, numai din iluzii şi cu doruri care încă nici unul nu se împlinise.

Nu e greu de înţeles, că îmi deveni cel mai bun amic; la el aflam mângâiere, când mă lovea soarta cu pumnul ei greu, la el aflam poveţe pentru drumul pe care eu numai în fantezie mi-l aşterneam înaintea mea, pe care, însă, el păşea deja. Şi trebuie să spun că, din acea zi, a început acel proces de refa­cere în fiinţa mea, sub care am ajuns a fi un om cu totul altfel, faţă de cum eram.

L-am citit, chiar în vara următoare, pe întreg Ibsen şi am început şi cu Dostoiewski – acum îl citesc pe Strindberg”.

*

Vasile Gherasim, deci, sub influenţa lui Cherestisin, se adân­ceşte în lectura scriitorilor amintiţi, care îl pasionară, apoi, toată viaţa. Dovadă, sunt studiile lui de mai târziu.

 

Al doilea prieten de la Viena, care înrâuri sufletul lui Vasile Gherasim, înseninându-l, a fost colegul Constanţiu-Radu Lucan.

Redăm portretul lui sufletesc, schiţat de Vasile Gherasim: „O fiinţă pururea veselă, cu faţa senină, cu un zâmbet nestins pe buze – el e, aşa-zicând, antipodul extrem al felului de a fi al meu.

De la început, am simţit o simpatie pentru el şi ea nu a secat nici un minut. Îmi plăcea, în ore de melancolie, să-l am în apropierea mea, îmi plăcea să-i aud glumele sale. Cu un cuvânt, în el vedeam omul, care e, cel mai întâi, menit să tră­iască, fiindcă în el se arată viaţa aşa cum era ea, fără să fie în­velită în negura îndoielilor şi suspicionărilor.

În apropierea sa, mi se însenina gândirea”.

*

Dar Constanţiu-Radu Lucan, „tânărul cu inima curată, cu privirea sinceră şi aproape copilărească”, n-a putut fi, prea lungă vreme, la un loc cu Vasile Gherasim, fiind înrolat la armată.

 

Un alt bun prieten i-a fost italianul Artur Pellis, care îl mângâia, după cum mărturiseşte Vasile Gherasim, cu sonate şi simfonii, cântate la pian.

Mai târziu, în anul 1920, Vasile Gherasim, aflându-se, acum, la Cernăuţi, scrie în carnetul său de însemnări: ,,Am de gând să încep, în curând, să schiţez prietenia mea cu Artur Pellis, care e interesantă şi plină de exemple adânci”.

Dacă a făcut acest lucru nu ştiu. Cred, însă, că Artur Pel­lis a fost acela care i-a trezit admiraţia pentru muzica lui Beethoven, Mozart şi Tschaikowski.

Anii petrecuţi de Vasile Gherasim la Viena au fost ani de intensă munca intelectuală şi de serioasă pregătire în domeniul literaturii şi filosofiei.

*

„Am ajuns la convingerea, mărturiseşte dânsul, că numai în muncă voi afla fericirea şi numai prin ea voi câştiga acea mulţumire sufletească, pe care nu o pot afla în alt mod”.

Iar altădată, face următoarea confesiune: ,,Să mă mulţumesc cu o viaţă aşa-zisă animalică, în care să mă bucur că trăiesc, că nu duc lipsă materială, că am ce mânca şi îmbrăca ca un aristocrat, ar fi pentru mine prea grozav; pentru mine, care nu pot trăi, o singură minută, fără să am vreo idee care să mă împresoare sau vreo luptă internă”.

*

Şi, în această luptă internă, Vasile Gherasim scrie poezii şi nuvele; face traduceri din poeţii germani, se adânceşte în stu­dii filosofice.

Notez că o mare parte din poeziile sale, publicate mai târziu în revistele şi ziarele din ţară sau rămase în manuscris, au fost scrise la Viena.

În 20 septembrie 1917, începe nuvela „Suflete”, pe care o considera o mică autobiografie.

Scriind această nuvelă, Gherasim mărturisea, cu aleasă sinceritate: „Văd bine că numai pe acest teren îmi va fi dat să culeg speranţă şi tărie pentru viaţă şi voi face-o…”.

 *

Oreste GHERASIM

(Revista Bucovinei, Anul II, No. 2, Cernăuţi, 1943, pp. 56-58)

*

Epaminonda Bucevschi - Doina

Epaminonda Bucevschi – Doina

Din jurnalul intim al lui Vasile Gherasim

 *

4/IX/1921

Şi iarăşi, când şi când, am scris şi câte ceva pentru a-mi uşura inima de greutatea care o apasă. Poezii şi articole de critică artistică au apărut în foiletonul gazetei „Poporul”. Am căutat la marii cugetători ai neamului nostru şi ai omenimii puncte asemuitoare, în viaţa şi opera lor, cu stări sufleteşti ale mele şi, interpretându-i pe aceia, am interpretat adâncul sufletului meu. Am putut, adesea, să văd că un scriitor e, totuşi, mai fericit decât un om care n-are darul acesta, de a exprima ceea ce cugetă şi simte (Revista Bucovinei, Anul II, No. 2, Cernăuţi, 1943, p. 58).


„Ne credem zei, având pe Dumnezeu în noi”

Vasile Gherasim, marele poet uitat

Vasile Gherasim, marele poet uitat

*

Câtăva vreme, n-am mai avut clipită pentru marii poeţi bucovineni uitaţi, T. Robeanu şi Vasile Gherasim. E drept că am terminat cartea de poezie a lui T. Robeanu, prima pe care o va închina Bucovina memoriei lui, şi că nu mai am mult cu culegerea textelor lui Vasile Gherasim, maestrul lui Lucian Blaga, dar alte cărţi ale unor scriitori îndreptăţiţi la recunoaştere, printre care Roman Istrati, precum şi festivalurile pe care le-am durat îmi cam devorează zilele. Dar chiar şi aşa, tot am răzbit spre opera marelui poet român, născut la Marginea, pentru a ne reaminti că „Ne credem zei, având pe Dumnezeu în noi”:

*

Vasile GHERASIM

*

Îndoiala

*

Mi-au dat să gust

Din farmecul visării dulci,

Pe care-odată au sădit-o-n firea

Lui Avei, visătorul legendar.

Tot ei mi-au pus în creier

Scânteia jarului gândirii…

*

Un lucru însă nu mi-au dat, în vitregia lor:

Puterea de a face,

Puterea stârnită de-o voinţă uriaşă;

Chiar de i-aş spune muntelui să se ridice,

El s-o facă;

Şi mării furtunoase să se liniştească,

Şi ea s-o facă;

Şi să împac, oricând aş vrea,

Popoare răzvrătite…

 *

Ei nu mi-au dat puterea

Să sfărâm lumi şi să le fac apoi mai bune:

Lumi

În care să nu fie

Nici suferinţe, nici dureri,

Nici răutate şi nici întunerec,

Ci numai soare şi lumină, şi blândele…

 *

 *

Tăcere şi singurătate

 *

Cât vezi în jur sânt dealuri numai

Şi stânci…

Şi arborii

Întind la cerul albastru şi înalt
Cu pietate braţele spre rugăciune…

 *

(Poporul, 1923, No. 36)

*

*

Stropul

*

Pe-un fir de iarbă

Stătea, într-o dimineaţă, un strop de rouă.

Era atâta soare

Şi-atât senin deasupra lui

Şi-n el, atât senin şi-atâta soare!

*

El se gândea la ce-a văzut

În drumul său etern;

Şi-o bucurie fără seamăn îl cuprinse:

*

„În mine s-oglindeşte

Nesfârşitul cu spuza cea de stele

Ce numai eu le pot vedea

Pe toate dintr-o singură ochire;

Şi timpul, marele maestru vrăjitor,

Prin mine trece, măsurându-şi veşnicia

Cu clipele

Care una câte una

Din întunerec se ridică

Şi-n întunerec ne-nţeles, necunoscut de nimeni

Se scufundă.

Eu numai

Trăiesc din veşnicii,

Plutind pe raze de lumină prin văzduhuri,

Şi scoborându-mă, din când în când,

Pe steaua care-mi place mie.

 *

Am vrut să vin şi pe acest pământ,

Era atuncea tânăr

Şi toate erau tinere pe dânsul…

Şi poate, când voi vrea, odată,

Să mă adăpostesc în drumul meu pe dânsul,

Nu voi găsi nici flori, nici iarbă,

Nici râuri şi nici mări pe el;

Va fi, atunci, un trist mormânt

În care vor zăcea-ngropate toate.

De-atâtea ori putusem ca să văd

Cum se aprind şi cum se sting

Şi sori şi stele în Tării

Şi cum se nasc, cum mor

Fiinţe vii

Şi chiar şi zei atotputernici…

*

Dar simt că-mi vine iarăşi timpul

Să mă avânt spre Nesfârşitul cel albastru,

Purtat de raze de lumină…

Rămâi cu bine, loc de adăpost,

Rămâi cu bine, fir de iarbă,

Pe care – răcorindu-te pe tine – m-am odihnit

Puţine clipe…

*

Un strop e şi gândirea noastră,

Un strop

În care toate s-oglindesc:

Şi Veşnicia, şi Nesfârşitul, şi Nepătrunsul.

Ea e în noi

Şi noi vedem atunci prin ea;

Ne credem zei, având pe Dumnezeu în noi.

*

(Poporul, 1923, Nr. 55)

*

Septembrie

*

Prin văi şi peste dealuri şi câmpii

Trecut-a astă noapte un vânt tomnatic;

Şi nu ştiu ce-a făcut acel lunatic,

Că astăzi pomii toţi îs arămii.

*

Ba chiar, umblând prin luncă, auzii

Şoptind mai trist izvorul singuratic;

Iară pe mal, un iepure sălbatic

Jelea la moartea unei păpădii…

*

Şi sufletu-mi e parcă azi mai greu,

Şi-n adâncimea lui se pierd simţiri

Ce ieri zburau uşoare şi zglobii.

*

… Fii, însă, vesel, suflete al meu,
Şi urcă-le spre culmi de fericiri –
Doar vara ta nu-i gata, nu o ştii?

*

(Poporul, 1924, Nr. 58)

*

E vară

*

E vară

Şi soarele-şi înfige razele-i fierbinţi

În vinele ce sunt ţesute-n corpul meu.

Şi-n ele stropi de sânge clocotesc,

Şi-n mine simt puteri cum se ivesc,

Cum vreri nebune iar întineresc

În pieptul meu.

*

E vară

Şi ochii tăi, iubita mea, lucesc mistuitori;

Sunt sori şi ei pe cerul fără nori

Al unei lumi în zori.

Din Nesfârşit

Acelaşi soare care e-n Zenit

În sufletele noastre dogoreşte

Şi patimi clocotinde-n noi trezeşte,

Acum e vară;

Dar oare vara noastră cât mai dăinuieşte?

*

(Cultura poporului, Cluj 1924)


„Sufletu-mi trăia când s-a născut Hristos”

Simţeam că-n adâncimea sufletului meu Străbate Dumnezeu

Simţeam că-n adâncimea sufletului meu Străbate Dumnezeu

*

Vasile GHERASIM

*

*

Se naşte Dumnezeu

*

Albastru-i cerul şi-ngheţat

Şi stele strălucesc pe el ca nişte ochi de lup în noapte.

E-atâta linişte în lume

Că-mi vine-a crede că acum se naşte Dumnezeu.

Şi-i ger

Şi stelele lucesc…

 *

O clipă zboară după alta:

Tic, tac, tic, tac…

Din veşnicie se desfac

Şi iarăşi se scufundă-n veşnicie,

De unde niciodată n-or să vie.

Şi stele se desprind din goluri nesfârşite

Şi cad în adâncimi nebănuite.

… Tic, tac, tic, tac…

*

Mi-aduc aminte:

Sufletu-mi trăia când s-a născut Hristos;

Era şi-atuncea noapte: eu stăteam

Ca şi acuma şi priveam

La cerul nesfârşit şi rece ca de gheaţă.

Simţeam că-n adâncimea sufletului meu

Străbate Dumnezeu.

*

Şi s-a născut atunci Hristos.

În lume-atâta linişte era

Că se-auzea când vremea-şi număra

Clipele: tic, tac

Tic, tac…

 

(Poporul, 1923, No. 33;

Revista Bucovinei, nr. 2/1943, pg. 54)

 *

 Adesea-n ochii tăi mă uit

*

Adesea-n ochii tăi mă uit

Şi ca din cărţi îţi pot citi

În suflet, draga mea, ce e,

Ce-a fost în el şi ce va fi.

 *

Adesea-n ochii tăi mă uit

Şi tot citesc şi răscitesc,

Şi printre slove vreau un rost

Vieţii mele să găsesc.

*

Dar ochii tăi s-atât de-adânci

Şi sufletul ţi-i nesfârşit;

Îmi stai aproape, dar te văd

Plutind dincolo de zenit.

*

Şi-apoi mă mir, cum s-a putut

Din veşnicii să ne-ntâlnim

În lumea noastră numai noi

Cum s-a putut să vieţuim?

(Cultura poporului, Cluj, 1923)

*

Albina şi eu

*

Azi dimineaţă-am găsit o albină-n borcanul de miere.

Vai de sărmana şi cât de fără de rost s-a căznit.

Şi dacă nu o scoteam, ea murea chiar în seva plăcută:

Ceasuri întregi s-a tot şters pân-a putut iar zbura.

*

Astfel şi eu am căzut ca albina-n nectarul iubirii,

Mult n-a lipsit şi era moartea să-mi aflu în el.

Cine mi-o poate dar spune eu sufletul cât curăţi-voi

Şi de-oi putea să mai zbor cum am zburat până acum.

(Poporul, 1926, No. 81)

 *

Mărturisiri

*

Tăcere şi singurătate:

Cât vezi cu ochii-n jur sunt dealuri numai

Şi stânci…

Iar arborii

Întind la cerul cel albastru şi înalt

Cu pietate braţele spre rugăciune.

*

Pe un colţ de stâncă pripurie stau

Ca un sihastru şi ascult:

Îmi pare că din altă lume,

De peste cercul

Din care vii noi niciodată nu ieşim,

Pătrund până la mine

Glasuri tainice:

Mă cheamă-n jos,

Să mă cobor în lume;

Şi să aduc din înălţimea mea

Puteri răpite de la zeii mari

Şi să le seamăn

În inimi ce aşteaptă

 

(Poporul, 1923, No. 36)

*

Înalţii zei

*

Atâtea taine mi-au împărtăşit

Şi au aprins

În pieptul meu chiar focul,

Nestinsul foc,

Ce nici în al lor suflet nepătruns

De minte omenească nu arde niciodată.

 

(Poporul, 1923, No. 36)

*

Albastru-i cerul şi-ngheţat

Albastru-i cerul şi-ngheţat


Învie, suflete al meu, că doar e primăvară!

„E primăvară! Să-nvie morţii, căci e primăvară!”

E primăvară! Să-nvie morţii, căci e primăvară!

*

Vasile GHERASIM:

*

Sunt om

*

Fugit-am de al vieţii zgomot surd,

Fugit-am când vârteju-i mă chema;

M-am smuls din braţe-i când vedeam că vrea

Vrăjit să râd, să hohotesc, să zburd.

*

Credeam că sunt menit a dezlega

Al veşniciei glas; credeam c-ascult

Cum florile-mi şoptesc şi tot mai mult

Parcă-mi vorbea zefiru-n limba sa.

 *

Şi picuri de-adevăr cădeau din stele,

Şi soare, lună se topeau în minte-mi:

Un zeu eram, căci totul eram Eu…

*

Sunt astăzi om şi-aşa voi fi mereu:

Deschisă-i cartea vieţii dinainte-mi

Şi-n ea citesc istoria vieţii mele…

 *

(1921)

*

Ochii tăi

 *

În cale mi-au ieşit doi ochi albaştri

Şi-atât de trist şi dulce m-au privit

Că sufletu-mi în taină nesfârşită

Cuprins de dor în sine i-a sorbit.

*

Azi, orice vreau şi orice simt c-aş face,

În toate-i vraja ochilor albaştri;

Şi-n mine e lumina fermecată

Ce o primim de la eternii aştri.

 *

Dar ochii cei albaştri nu-i mai văd,

Le simt numai văpaia lor nestinsă;

Şi mii de ani pe lume de-aş trăi,

Fiinţa mea de ea va fi cuprinsă.

*

(Gazeta Poporului, 1926, No. 47)

*

 Fără liman

*

Ca o cupolă nesfârşită de biserică

Se-ntinde cerul cel albastru

Deasupra orizontului gigantic.

E toamnă.

*

Un nour mic şi alb şi străveziu

Pluteşte fără ţintă prin văzduh,

E parcă o corabie pe-o mare fără fund şi fără margini,

Vântrelele-s lăsate-n jos

Şi cârma-i ruptă.

Corabia

Se pierde în adâncuri,

O-nghite Nesfârşitul.

 *

O, câte doruri n-au fost ca norul acela

Corabia, în care a plutit fiinţa mea

Pe-o mare de vise ne-mplinite.

 *

E toamnă

Şi cerul e albastru şi senin;

Şi toate parcă au un dor gigantic, ne-nţeles:

Şi norii şi cocoarele şi funigeii…

 *

Odată, după mii de ani,

Va fi, ca astăzi, toamnă!

*

Un strănepot

Se va uita şi el la nori şi la albastrul cer

Şi va visa ca mine.

Voi mai trăi atunci o clipă-n el,

Adăpostindu-mă din nou

Pe-un val al mării fără de liman

A veşniciei.

 *

(Poporul, 1922, No. 28)

*

Învie, suflete!

*

Văzut-am într-o zi

Cum soarele clipea de după o perdea de nor;

Şi raza ce din ochii lui veni

Era atât de blândă şi atâta dor

Trezea

În sufletul ce-1 atingea!

 *

Din ziua ceea simt

Că-n mine se petrece o minune:

Îmi pare Nesfârşitul că-i prea strâmt,

Neputincios cuvântul pentru-a spune

Ce-n adâncimea minţii se scufundă;

În oceanul bântuit doar ce-i o undă?

*

Şi încolţesc în mine gânduri

Ce parcă niciodată pân-acum nu le-am gândit,

Simţiri nepotolite ce-n viaţa mea nu le-am simţit;

Şi rătăcesc prin locuri unde pân-acuma n-am păşit.

Străini îmi par cocorii, care vin în cârduri.

*

E primăvară,

Şi toate se-nnoiesc şi toate-nvie:

Şi mugurii pe crengi şi iarba de sub glie…

E primăvară.

Prin lume trece Dumnezeu

Şi toate se cutremură când cuvântează glasul său:

„E primăvară!

Să-nvie morţii, căci e primăvară!”.

 *

Învie, suflete al meu, că doar e primăvară!

 *

(Poporul, 1923, No. 44)

*

E primăvară. Prin lume trece Dumnezeu

E primăvară. Prin lume trece Dumnezeu


„Ce taină poate detrona chiar zeii”?

*

Vasile Gherasim, un mare poet uitat

Vasile Gherasim, un mare poet uitat

Ultimul uriaş al culturii bucovinene, Mircea Streinul, visa să realizeze, în numele Bucovinei,

câte o carte de poezie a celorlalţi doi uriaşi: T. Robeanu şi Vasile Gherasim. Dar n-a izbutit, pentru că s-a prăbuşit şi el în uitare, străjuit doar de lacrimile lui Liviu Robeanu. Un prieten.

*

T. Robeanu încă exista în Ardeal, acolo unde îi adunase şi păstrase opera lirică, pecetluită sacru de omagiul lui Nicolae Iorga, vibrantul poet Şt. O. Iosif. Timp de două decenii am tot mers prin Ardeal, dar n-am mai găsit nici urmă din opera primului nostru mare poet.

*

Vasile Gherasim, invocat doar ca inegalabil eminescolog, inclusiv prin realizarea busturilor de la Cernăuţi şi de la Putna, se prăpădise cu totul.

*

Prin vechea presă bucovineană am întâlnit, ba ici, ba colo, câte un loc de popas şi m-am închinat, culegând din rouă urmele desculţe ale poeţilor T. Robeanu şi Vasile Gherasim, încredinţându-le, apoi, rafturilor bibliotecilor drept mărturii şi drept repere cosmice ale scrisului bucovinean.

*

În primăvara aceasta, am avut noroc, aflând, în aceeaşi zi, şi tezaurizarea săvârşită de Şt. O. Iosif, dar şi o penibilă broşură bucovineană, în care fuseseră aruncate dezordonat poemele uriaşului care a văzut lumina zilei la Marginea.

*

Îmi făceam speranţe că, până în Ziua Bucovinei (cea a unirii cu Ţara, nu cea a primei atestări documentare), voi izbuti să lucrez cărţile cu care Bucovina să îşi împlinească datoria faţă de memoria celor doi uriaşi ai identităţii ei. Prin urmare, lucrez, deşi tot mai fără speranţă. Lucrez ŞI încredinţez şi poezia lui Vasile Gherasim spaţiului virtual, convins fiind că în Bucovina Culturală a arendaşilor Varvaroi, Gonda, Brăteanu şi Băiţan nu mai e loc şi pentru memorie şi spiritualitate.

*

Lucrez şi vă încredinţez ceea ce vă aparţine. În fond, Varvaroi, Gonda, Brăteanu şi Băiţan nu sunt veşnici.

*

*

Primăvara

 *

Zvâcneau de zile-n trupul său puteri,

Titanice puteri ce îl mânau pe micul firicel

De iarbă tot în sus, în sus…

Şi capul îl durea de când se tot lovea

De piedica ce i-o punea

În mersul său, în sus, pământul.

*

Şi-a răzbătut… Era o noapte rece

De Martie – cu neguri grele ca de beznă –

Şi bietul firicel ar fi dorit să se întoarcă

De unde a pornit;

Îl străbăteau fiori de groază

Ştiindu-se atât de singur într-o lume

Străină, rea,

Ce l-a ademenit să vie-n ea

Din lumea-n care-a petrecut în nesimţire…

*

A doua zi, pe cer lucea un soare blând

Şi micul firicel

Văzu în jurul său pe alţi tovarăşi.

O, ce minune! Lumea îi păru frumoasă,

Viaţa, un izvor de farmec.

Un frate mai bătrân îi tălmăcea,

În graiul său ce-nseamnă asta, ici, şi ceea colo.

 *

Aşa trecură zile, săptămâni

Şi îi plăcea să zburde, – el spunea

Că viaţa numai astfel are preţ:

Se-mpotrivea chiar vântului

Ce fluiera în bezna nopţii;

Râdea de ploi şi de zăpadă,

Ştiind că iară o să vie soarele

Cu raze calde şi o să-l sărute,

O să-l dezmierde pe el, copilul…

*

Mă tem că într-o bună zi

Voi merge ca să-l văd cât e de mare

Şi nu l-oi mai găsi.

Mă tem…

Şi-n locul unde el a fost, va fi la anul altul. ..

*

(Poporul, 1921, No. 21)

 *

Lăcrimioarele

 *

Al vostru plâns e nevinovăţie,

Durerea vi-i aromă-mbătătoare;

Sunteţi simbolul jalei, lăcrimioare,

Şi veţi rămâne-ntreaga veşnicie.

*

Dar să-mi vorbiţi, să-mi spuneţi ce vă doare,

Să-mi povestiţi ce blestem, ce urgie v-a urmărit,

Încredeţi-vă mie

Nenorocita dragoste de floare!

*

„Suspine de fecioară ne-ntrupară

Şi din albaştri ochi am fost vărsate;

E mult de-atunci, de când întruna plângem

Şi în parfum durerea ne-o răsfrângem…

 *

Şi vrei să ştii ce dor ne mai străbate?

E dorul mare de lumină clară…

*

(Glasul Bucovinei, 1919, No. 126)

*

Iadul

*

Adesea simt în mine-un foc nestins:

Vârtej de patimi, doruri, de puteri

Titanice şi de blestem, de vreri,

De farmece, ce mintea n-a cuprins…

 *

Izvor de suferinţe, de dureri,

Eşti poate setea zeului învins:

O sete de himere – foc aprins

Să mistui gânduri şi simţiri şi vreri?

 *

Doar Lucifer cu mintea sa a vrut

Lumina s-o răpească şi să fie

El singur diavol, înger, Dumnezeu…

 *

Acelaşi demon e şi-n pieptul meu…

Şi-adeseori îmi picură şi mie

În suflet al său dor nepriceput…

*

(Poporul, 1921, No. 22)

 *

 *

Unde?

*

În orice dimineaţă,

O pasăre-mi cânta

Un cântec de iubire,

Şi inima-mi sălta.

*

Mă uit afară-ntruna

S-o văd, dar nu-i, s-a dus

Şi capăt bucuriei

Şi dragostei a pus.

*

Oh, unde-o să te aflu

Şi liniştea mea – unde?

Zburat-aţi amândouă

În depărtări, dar unde?

*

(Poporul, 1921, No. 23)

 *

*

Stânca

*

Stropi de stropi cădeau pe-un vechi granit

Care se credea etern în timp;

Soarele-i lucea din naltul său zenit

Stâncii din Olimp…

*

Ne-ntrerupt picat-a picuri, picuri,

Apa pe înalta piatră rece

Ce-n sumeţ ecou a râs de-aşa nimicuri:

„Eu rămân, iar stropul mic se trece!”.

*

Stropul mic dar s-a săpat în stâncă:

S-a cutremurat Olimpul şi de spaimă

Jupiter fugit-a, Venus, Amor şi încă

Astăzi fug a toate ştiutorii,

Neştiind ce taină
Poate detrona chiar zeii…

 *

Parcă simt în pieptul meu o stâncă

Neclintită-n viscolul nevoii;

Stropii mici de griji n-o mănâncă?

*

(Poporul, 1921, No. 22)

*

*

 Schimbări

 *

Aşa cum toate-au fost, de-acuma n-or mai fi;

Pe altul dară tu ca mâine vei iubi,

Căci frunzele ce cad, la anul, se-nnoiesc

Şi numai amintiri în suflet stăruiesc.

*

Nu clipele mă dor, ce-au fost şi au zburat,

Comete ce-au lucit pe cerul înstelat,

Mă doare doar ştiind că toate sunt aşa…

Şi cine-al vieţii rost să-l schimbe-ar încerca?

 *

(Poporul, 1926, No. 81)


Pagina 3 din 612345...Ultima »