ANTOLOGIA POEZIEI BUCOVINENE | Dragusanul.ro - Part 2

vasile gherasim: în piept îmi este ferecat cuvântul

Vasile Gherasim

*

Mare

*

Mare,

Eşti iar departe; în zare

Îţi bănuiesc furtuna, clocotul şi spuma…

În vis numai te văd, te simt, te-aud acuma

Şi iar doresc

Să te privesc

Aproape, lângă mine să te am

Şi iar să chiui, cum atunci chiuiam

De bucurie şi iubire,

De neînchipuită fericire.

Să cânt cu tine cântecul puterii,

Să simt în mine

Crescând

Şi clocotind,

Spumând

În inimă, în creier şi în vine

Puterea uriaşă-a re-nvierii…

 *

Eram copilul răsfăţat al tău:

Mă cuprindeai cum îşi cuprinde mama fiul său,

Mă sărutai – adânc şi pătimaş mă sărutai.

La pieptul uriaş, tu mă strângeai,

Cu glasul de sirenă îmi cântai;

Astfel din mine sclav supus făceai…

Şi mă lăsam ademenit

Spre zările albastre, fumurii – spre Infinit.

Ah, zările acelea de opal

Mă cheamă azi şi veşnic m-or chema

Şi marea-n veci va spumega:

Furtuna îi va frânge val de val.

*

Din depărtare-ţi aud a ta chemare,

Mare!

Spectator, 1927, nr. 2

Revista Bucovinei, nr. 2/2943, p. 55

Eu

În liniştea ce pare a veni

Din lumi abia visate,

Paşii mei îmi par căderi

De pietre în abisul Nesfârşitului.

*

Şi mii de ochi mă văd

Şi infinite mii de seri

M-ting cu focul lor

Din golurile-albastre ale lumii.

*

Sunt singur,

Singur eu cu mine:

Eu începutul,

Eu sfârşitul

Unei lumi pe care eu o am creat

Şi Eu o port în mine

Ca pe-o comoară a mea.

*

Eu singur într-o lume fără margini:

Eu sunt în toate

Şi toate sunt în mine.

*

Mergeam cu paşi înceţi, şovăitori

Prin noaptea plină de lumina lunii

Şi ziduri albe, cât vedeam cu ochii,

Se întindeau la marginea unei prăpăstii.

Şi mă gândeam:

*

Acestea-s case pentru oameni,

Case multe,

Case mici,

În care se sfâşie suflete,

Dar cine ştie, cine bănuieşte

Această sfâşiere fără capăt ?

*

Aşa visam:

Şi de-odată mă văzui urmat

De un al doilea Eu,

Singur Eu,

Şi totuşi parcă mă însoţea

Cu paşi înceţi, şovăitori, al doilea Eu,

Pe marginea abisului visării

*

Şi îl vedeam lipit de mine,

Lipit de zidurile albe.

Şi fără glas, îl întrebai

Pe-acest tovarăş al nocturnei mele rătăciri:

De unde vii şi încotro te duci

De-a lungul zidurilor albe ale tăcerii…

*

În noaptea ceea plină de mistere,

Eu am trăit eterna, marea taină:

C-atuncea când ne credem Dumnezei,

Ne-ncredinţăm că suntem umbre numai

Şi, ca şi-acestea,

Ne strecurăm, pe lângă zidul nepătruns al vieţii,

Spre marele Necunoscut:

Şi, ca şi-acestea,

Dispărem fără urmă…

Poporul, 1927, No. 85

*

Dorul de viaţă

*

Dorul meu e-atât de mare

Că-ar aprinde lumea toată.

Dorul meu e-atât de aprig!

Stinge cine o să-l poată?

*

Dorul meu e, o simt bine,

O cascadă uriaşă

Ce din stânci se prăbuşeşte,

Fii în luntrea mea luntraşă!

*

Dorul meu e o putere

Ce trezeşte la viaţă

Tot ce-a stat în adormire

Ca-ntr-o nepătrunsă ceaţă.

*

Dorul meu, cine-i stă-n cale

Aruncat va fi-n prăpastii,

Dorul meu e ca ţintaşul

Ce loveşte doar din praştii.

*

Dorul meu, se-asemănă

Numai cu un singur dor.

Ştii cu care? Numai unu-i

Dorul nostru-amânduror.

 *

Dorul meu e deci şi dorul

Ce îl simţi şi tu, iubito;

Şi-i de-atunci când noi în suflet

Fericirea am simţit-o…

 *

Dorule, fii pururi mândru,

Tânăr şi zburdalnic fii!

Te alint şi te cresc mare

Pentru zile de urgii…

Junimea Literară, 1931, No. 9-12

*

Sonet

*

Icoana ta, iubito, aş vrea s-o port la mine;

Aş vrea să fiu de dânsa în veci nedespărţit:

Icoana-ţi dăruieşte-mi ca semn că m-ai iubit

Şi neînfrânt eu fi-voi în grindina ce vine.

*

În ceasuri când aş crede că toţi m-au părăsit

Şi-ncătuşată-n mine durerea eu aş tine,

Iubitul chip să fie ce chinul să-mi aline,

Şi aş primi tărie în lupta ce-am pornit.

*

Icoana ta, iubito, să-mi fie mângâiere,

Credinţă şi nădejde, iubire, armonie

Şi neînfricoşare şi sufletului soare.

*

Gândindu-te la clipe în veci nepieritoare

Ce pentru noi, în parte, nicicând n-aveau să vie,

Dă-i sufletului rece căldură şi putere!…

Spectator, 1927, No. 7

 Iarnă

 *

Afară fulgi uşori aştern pământul.

Şi jos, şi-n ceruri e atâta pace!

Nu bate pulsul, inima îmi tace

Şi-n piept îmi este ferecat cuvântul.

*

Gândirea mea, de-atâtea ori dibace,

Stă parcă-n loc, cum stă în lume vântul,

Îmi pare frânt în inimă avântul:

De ce-i pământ, fiinţa-mi se desface.

 *

Un fulg e sufletu-mi şi zboară-ntruna,

Fără răgaz, pe-aripa veşniciei,

Azi, sloi de gheaţă, mâne, strop de rouă.

 *

Dorinţa lui e însă pururi vie:

De-a fi curat şi-n clipele urgiei,

Cristal în care-s soarele şi luna.

Junimea literară, Cernăuţi, 1923, No. 7-12

Din ciclul: Anotimpurile


vasile gherasim: în voi e Dumnezeu

Vasile Gherasim

*

Simfonie rimată

*

Allegro:

 

Acorduri de sunete în joc se cuprind

Şi focuri de patimi pe coarde s-aprind,

Par murmurul tainic de ape adânci,

Par trăsnete care rup arbori şi stânci.

*

E greu să fii rece, când simţi că puteri

Titanice mintea-ţi răpesc şi când vreri

Ce tu nu le ai te pătrund, te vrăjesc:

Pe coarde adie un suflu zeiesc.

 

Adagio:

 

Cum în viaţă vezi c-a ta credinţă

A fost adesea umbră şi căinţă,

Simţi cum îţi roade-n piept, că ai ales

Vieţii tale-un crez neînţeles,

*

Aşa jelesc acorduri disperate,

Şi – ca pe mare valuri depărtate –

Le-auzi şoptind, le vezi crescând, şi-n spume

Că se frământă fără rost în lume.

 

Rondo:

 

Cum joacă, copiii

Jertfesc bucurii

Care n-au suferit,

De-aud ciripit

*

De păsări – aşa

Încep a suna

Zeieşti armonii

Sub mâini străvezii.

*

În mine-i lumină,

Scânteie divină…

Şi viaţa îmi pare

Mai sfântă, mai mare…

 

Finale:

 

O liră-i sufletu-mi şi strune vii

Vibrează-n întristări şi bucurii,

N-a înţeles, dar, nimeni aşa bine,

Iubito, rostul lor înalt, ca tine.

*

O, câte coarde-n suflet mi-au sunat,
Când le-ai atins, în ode am cântat.
Măiastro, tu din viaţă ai făcut
Ce eu am vrut să fac, dar n-am putut.

Poporul, 1926, No. 74

15.02.1919

*

Mai

*

La colţ de stradă-un liliac visează

Un vis primăvăratic de iubire;

Şi crengile-i şoptesc de fericire,

Iar între frunze pasări fredonează.

*

Dar sufletu-mi de-o lungă amorţire

Încătuşat în piept mai dormitează,

Deasupra-i întunericul planează

Şi-n el e iarnă grea şi viscolire.

*

Visează-un liliac la colţ de stradă

Şi de iubire-aroma-i îmi şopteşte

Şi-ar vrea şi doruri moarte să-nvieze.

*

Lăsaţi iubirea-mi în mormânt să şadă,

Căci lângă ea şi doru-mi s-odihneşte.

Lăsaţi numai durerea să vegheze.

 

Poporul, 1926, No. 80

*

Fericire şi durere

*

Adesea-i fericirea izvor de grea durere;

Şi sunt dureri şi chinuri ce fericire nasc.

Şi-adeseori îţi vine a crede că, în clipa

Când soarele luceşte, mari încercări te pasc.

*

Le-am cunoscut pe toate, în viaţa-mi schimbătoare,

Credeam că pot prezice ce vremuri vor veni;

Le-am cunoscut pe toate, dar nu-mi venea a crede

Că, fără să-mi dau seama, putea-voi suferi.

*

Ştiu azi că fericirea-i izvor de grea durere,

Iubirea naşte chinuri, şi ele, suferinţe;

N-aş mai putea, dar, spune că le cunosc pe toate,

Căci n-am nici gânduri astăzi, nici doruri, nici dorinţe.

 

Poporul, 1926, No. 80

*

Povestea ce nu pot s-o ascult

*

Stau ferecat pe patul suferinţei

Şi mă gândesc la clipe ce-au trecut,

La clipe-naripate de iubire,

Ce în neantul vremii s-au pierdut.

*

Şi-atât de mult îmi pare că-i de-atunci

Că mintea nu le mai găseşte-acum;

Ca fumu-n zări pierdută-i fericirea

Şi amintirea ei e toată scrum.

 *

Din ochii tăi aş vrea acum, iubito,

Să-mi amintesc ce-a fost de mult, de mult:

Mi-i frică, dar, că ei vor vrea să-mi spună

Povestea ce nu pot ca s-o ascult.

 

Poporul, 1926, No. 81

*

Rămâi cu bine

*

Bătrâne codru-ţi zic: rămâi cu bine,

Eu azi mă duc în lumi streine ţie

Şi frunza fa se face aurie,

Încet, încet şi ţie toamna-ţi vine.

*

Pe-aice paşii mei n-or să mai vie,

N-o să mai văd cleştar de ape line,

Nu voi visa în nopţile senine,

Când stele se desprind din veşnicie.

*

Mi-ai fost prieten în a mea durere,

Tovarăş bun mi-ai fost în fericire,

Şi norii grijilor mi-ai alungat.

*

În daruri veşnice, tu eşti bogat

Şi nesfârşită este-a ta iubire,

Şi urmele mi-s toate efemere.

 

Poporul, 1926, No. 81

*

Vorbe, vorbe, vorbe

*

Se-ntinde a-nserării-nfiorare

În neguri învelită; frunze rânduri

S-aştern pe jos.

Şi dureros

Te-apasă-un dor; şi-n creier gânduri

Diforme se zdrobesc fără-ncetare.

*

Şi toate par a întreba de tine:

„La ce-s făcute viaţa, moartea, dorul?”,

Dar ce răspuns

Crezi că-i de-ajuns?

Sau poate omul să străbată norul

Ce-i înveleşte zările senine?

*

Când te-ai simţit purtat de-aripi uşoare

Spre înălţimi, atunci credeai

Un zeu că eşti,

Şi că pluteşti

Spre alte lumi şi tot mai sus voiai

Şi nu vedeai nimica decât soare.

*

Ce-s oamenii ce nu ştiu să se avânte?

„Ca orbii pipăiesc numai prin noapte!”

Te-ai bucurat,

Pân-ai aflat

Că eşti şi tu un om şi toate, toate

Câte-ai dorit, sunt doruri fără minte.

*

Şi cu încetul te-ai convins că viaţa

E-o luptă cu dureri şi doruri seci.

Precum pe mare

Fără-ncetare

Cresc valuri, fierb zdrobindu-se din veci

Fără-a se nimici; cu timpul faţa

*

De june-ncrezător devine pală:

„Cătând, dar, fericirea unde-o aflu?”

Şi te-ndoieşti,

Chiar de trăieşti:

„O viaţă de dureri e-al morţii suflu.

Ea ne-amăgeşte-ntruna şi ne-nşeală”.

*

Când vezi cum cade frunza tristă, rece,

Te-ntrebi: ce urmează, viaţa de-i sfârşită?

Şi-ai vrea să fii

Printre cei vii.

Eternităţi, vrei, viaţă fericită.

Vrei ca izvoru-i veşnic să nu sece.

*

Dar vai, tu simţi că-aice, pe pământ,

De ai trăi cât stânca de granit,

Cât ape curg,

Şi în amurg

Zefirul lin adie în şoptit,

N-ajungi să-ţi împlineşti măiestru-ţi gând,

*

Dar simţi aşa, de-odat’, un dor nebun,

Când vezi că-i pe sfârşite viaţa ta:

În veci de-a fi,

Chiar de-ar veni

Grozava moarte-n faţă a-ţi sufla:

„Nu mor, chiar cruci la capul meu de pun!”.

*

De n-ai crezut, o viaţă, în nimic

Decât în tine: în zei acuma crezi.

Şi astfel mori

Fără flori.

Şi ce urmează-apoi tu nu mai vezi

Şi nici n-auzi apoi ce alţii zic,

*

Şi nici nu simţi cum viscolul se zbate

Pe-al tău mormânt, cum plânge, râde, joacă,

Iar unii zic

Că eşti nimic,

Iar alţii că viaţa-n veci nu seacă…

Dar, fără înţeles, sunt vorbe toate, toate.

 

Poporul, 1926, nr. 82.

*

Devenire

*

Căzu din soare-un bulgăre de foc

Spre recele pământ; din el ţâşni

Lumină şi căldură. Şi-ncolţi

Viaţă roditoare pe-acel loc.

*

Şi începu în cercuri a roti

Lumina ei. Părea un tainic joc

Ce Prometeu îl iscodi: mijloc

Dibaci o lume-ntreagă de-a-nnoi.

*

Iar un cărbune arzător căzu

Şi-n lutul meu; din flacăra aprinsă

Se plăzmuiră doruri şi dureri,

*

Titanice simţiri, gândiri şi vreri

Şi-a-nchipuirii taină necuprinsă

Din focul veşnic sufletu-mi născu.

 

Spectatorul, Cernăuţi, 1927, No. 1

*

Mi-aduc aminte

* 

Mi-aduc aminte cum stăteam la malul mării;

Cu ochii-nchişi eu măsurăm albastrul zării

Şi valuri după valuri de-argint veneau

Şi-n mine, unul după altul, se frângeau.

*

Ştiam că ele vin la mine de departe:

De unde cerul de pământuri se desparte,

Şi-aduc din veci pe creasta lor şi nor şi soare,

Şi-a stelelor surori luciri mistuitoare.

*

Mi-aduc aminte cum stăteam la malul mării

Şi-n mine se frângea dogoarea înserării.

O, valuri de argint, în voi e Dumnezeu;

El cântă-n voi şi voi în El cântaţi mereu.

*

Se oglindesc în voi pământ şi ceruri, toate,

În voi e visul meu şi gândul ce socoate,

Şi de vă cânt pe voi, voi doar cântaţi în mine,

Cântaţi-mi deci mereu din harpe cristaline!…

Spectator, 1928. No. 2


vasile gherasim: frate vânt şi dorul meu!

Vasile Gherasim

*

Durerile mele

 Durerile mele sunt stânci de granit

Şi-ale mele simţiri sunt ape adânci;

De mult pătimaşul meu dor le-a unit

Şi-n tainice ape umbritu-s-au stânci.

*

Gândirile mele-s ca nourii grei

Ce-aleargă pe cer negăsind adăpost;

Şi toată iubirea cu soarele ei

Nu poate-nvia fericire ce-au fost.

*

Sunt stânci de granit ale mele dureri

Şi cine din piept le-ar putea dărâma?

Şi-n ape adânci pierdutu-s-au vreri,

Dar sufletul pace putea-va afla ?

 *

Gazeta poporului, 1925, No. 28

 *

Al vieţii mele soare

*

În plânsul meu dintâi strigat-am soare

Şi soare fost-a gândul meu dintâi.

Şi soare am văzut în ochii tăi,

Spre el mă avântau gândiri uşoare.

*

Şi soare caut pe-ale vieţii căi,

Când suferinţa lumii-ntregi mă doare.

Mi-i dor de dânsul când jelesc cocoare,

În seri de toamnă peste-ntinse văi.

*

Şi toate-n lume soare glăsuiesc.

Pământu-ntreg de dânsul e-nsetat,

De el visează ale mării valuri.

*

Sub razele-i de foc şi eu plutesc:

Şi-n barca strâmtă-a vieţii sunt purtat,

Iubito, pe o mare fără maluri….

*

Calendarul Poporului, Cernăuţi, 1926

*

Rămâi, codrule, cu bine

 *

Te-am iubit fără-ncetare,

Codru verde, codru mare!

Te-am iubit, mereu iubit,

Codru pururi înverzit!

*

Lin cântatu-mi-au izvoare

Despre dragostea ce doare;

Păsări sus mi-au ciripit

Când iubit-am fericit.

*

Rămâi, codrule, cu bine,

Căci îndată ziua-mi vine

Să mă tot despart de tine

Şi să merg în târguri pline

*

De nevoi. Şi-a mea durere

Fi-va fără mângâiere.

Iară tu departe-i fi

Şi de doru-mi nu vei şti

*

Şi uita-mă-vor pe mine

Ale tale vânturi line;

Şi-i uita că te-am iubit,

Codrule fără sfârşit….

Gazeta poporului, 1925, No. 25

*

Trandafirii

*

Îmi înfloreau odată în pieptu-mi trandafiri,

De-atâta primăvară tot sufletu-mi cânta,

Era-n a mea fiinţă o lină adiere,

De-arome-mbătătoare tot eul meu vibra.

*

Veniră dară vânturi, furtuni se descărcară,

Şi roşele petale zburau prin aer sus:

Erau petale smulse din pieptul meu şi nu ştiu

Spre care ţărm al lumii sărmanele s-au dus.

*

Veni apoi şi toamna cu brumele-i de gheaţă,

Cu frunze ruginite, cu albii funigei;

Şi-n pieptul meu ea puse melancolia tristă

Şi dor fără de margini îmi puse-n ochii mei.

*

Iar azi, când neguri dese îmi cercuiesc fiinţa,

Când vânturi, solii iernii, prin lume pribegesc,

În pieptu-mi trandafirii şi frunzele pierdut-au,

Şi ghimpii ce rămas-au tot sufletu-mi rănesc.

*

Calendarul Poporului, 1926

 *

Vântul şi dorul

Vânt pe lume-n veci pribeag,

Scump îmi eşti şi îmi eşti drag;

Vânt ce vii de-aşa departe,

Îmi eşti rudă, îmi eşti frate.

*

Ia şi dorul meu cu tine

Şi-l du-n depărtări străine,

Şi-l du peste jări şi mări

În pustii şi-aprinse zări,

 *

Peste munţi şi peste dealuri

Şi prăpăstioase maluri.

Iar în drum de-ţi osteni,

Amândoi veţi poposi,

*

Şi-ţi zbura apoi mai tare

Peste Dunăre şi mare;

Şi-ţi zbura, zbura mereu,

Frate vânt şi dorul meu!

 *

Gazeta poporului, 1925, No. 25


Între Eminescu şi Vasile Gherasim

Condica din Călineşti, cercetată de Vasile Gherasim

Condica din Călineşti, cercetată de Vasile Gherasim

*

Nu s-a căutat înadins cuvântul, spunând că, pentru temeinica pătrundere a viţii şi creaţiei lui Eminescu, din Bucovina s-au pornit cele dintâi mărturisiri de amănunt şi realele contribuţii cercetătoare. Îndrituirea vine de-acolo că, pentru intelectualul bucovinean, observaţia se adevereşte, astăzi, până într-a treia generaţie, eminescianismul, care, pentru moldovenii Ţării de Jos, spre exemplu, este un contagios mod de visăto­rie, se înscrie aici caracteristică psihologică, dezbătută între conştiinţa istoricităţii (poetul întâlnindu-se alăturea de Voevodul de la Putna, înainte-mergătorul), nostalgia locului şi re­zultanta lor, din conflictul de rasă: ordinea progresului naţionalist.

Însuşirea de a fi mereu aproape de Eminescu se depăşeşte pasional într-o obsesie, pe cât de nobil românească, pe atât de trudnică în povestea cercetătorilor.

*

Începutul îl făcu, sfătos, Stefanelli, cel ce-şi amintea, cu bu­nă socotinţă pentru viitor, colegialitatea lui Eminescu, elev şi student la Cernăuţi şi-n mediul vienez. Cercetat, nu o dată, de George Bogdan-Duică, el însuşi gazetar şi profesor universitar, altădată, în Bucovina, Alexandru Chibici-Revneanu a promis, mereu, să fixeze pe hârtie aspectele intime ale cunoaşterii poetului şi un început se pare chiar că-l aşternuse la lucru, precum dovedesc ciornele, mai mult desprinse din alţii, păstrate în arhiva Seminarului Pedagogic din Iaşi.

În 1903, profesorul Radu Sbiera a publicat matricolele şcolarităţii cernăuţene a lui Eminescu, atât pe cele de la National-Haupschule, cât şi pe cele de la K. K. Obergymasium, întregindu-le cu câteva tradiţii despre fiinţa fostului elev, spre regretul nostru mult mai puţine decât erau, aşteptate din casa unde, până de curând, trăise însuşi profesorul de românească al lui Eminescu, Ion al lui Gh. Sbiera. Pe acestea le-am fi aşteptat cu mult mai mult… În acelaşi an, „Almanahul literar”, tipărit de Filimon Taniac, comunica scrisori, trimise neamurilor sale de către poet şi editorului, încredinţate de cumnatul postum Heinrich Gareiss v. Dollitzsturm. Ele s-au continuat în al doilea almanah, pe 1905. Şi când, după 1 ianuarie 1904, apăru „Junimea literară”, românismul ei, ca şi-al „Semănăto­rului” bucureştean, căruia îi corespunde frăţeşte, nu pornea actul culturii întregitoare decât tot de la visul şi lupta marelui inspirat. Primei generaţii literare „junimiste” aparţine Ion Grămadă, care a dat importantului fenomen creator două întregiri bio-bibliografice, în „Societatea academică socială-literară România-Jună din Viena (1871-1911)”, Arad, 1912, şi „Mihail Eminescu”, Heldelberg, 1914.

*

Acestea concordă cu însuşirea detaliilor, care rămâneau, rămân şi vor rămâne păstrate evlavios din însuşi trecutul obştii cernăuţene: Aici, pe-această uliţă joasă, desprinsă din calea Arcaşilor, la Nr. 19, arată un deget, a sălăşluit Arune Pumnul şi, la el, Eminescu, între cărţile „Bibliotecii gimnasiaştilor”! Iată dărăpănata casă a lui Blanchin! Pe locurile din­spre grădina publică, parcelate astăzi, a fost toloaca, pe care cel neuitat a bătut mingea, ca toţi copiii de-o seamă, uitând predania. Iată şcoala lui primară şi, mai în deal, Liceul „Aron Pumnul”, acum optzeci de ani, K. K. Obergymnasium: între zidurile ce s-arată pe str. Regele Ferdinaud, No. 75, au fost „lo­calităţile” Hotelului „Moldavie”, unde Fanny Tardini îi îndrăgi, pe scenă, seară cu seară, vagabondajul între actori şi unde, prin altă coincidenţă, peste mai bine de douăzeci de ani, soră-sa, Aglaea, avea să cânte şi să recite neîntrecută; Doamna Drogli, şi sigur că poetul numai rar a putut sta în altă parte, locuise în mai multe vile, care se păstrează şi se ştiu până astăzi şi până la cea din urmă: în huma cimitirului de la Horecea. Tineretul aminteşte, pătruns, despre popasul făcut la Cer­năuţi de înflăcăratul de douăzeci şi unu de ani, înainte de a porni la Putna (1871) pentru congresul pan-românesc şi câţi nu-şi doresc ochilor bustul poetului, aşa puţintel cum era în faţa Catedralei, înainte de invazia rusească, bust care, înălţat în 1930, de „Liga Culturală”, Secţia Cernăuţi, sub preşedin­ţia lui Vasile Gherasim, acum rugineşte, pierdut undeva, într-o şură putregăită de lângă Dorneşti.

*

În 1930, profesorul Leca Morariu, unul dintre cei mai minuţioşi monografişti eminescieni şi cu o foarte întinsă bibliografie analitică, înfăptui, cu concursul documentar al răposa­tului Gh. Bogdan-Duică, buletinul „Mihai Eminescu”, dedicat exclusiv eminescologiei, publicaţie în stil universitar (ajunsă, în prezent, la fascicula 21), neapărat trebuitoare oricărui stu­dios special. Şi cununii sunt de adăogat cercetătorii: N. Tcaciuc-Albu, Victor Morariu, Ilie E. Torouţiu, Aurel Vasiliu, C. Loghin. T. Bălan, D. Spânu, Traian Cantemir, Petru Iroaie, Eugen Păunel, Gr. şi I. Nandriş.

Eminescianismului bucovinean se încadrează studiile, polemicile şi notele lui Vasile Gherasim:

*

Eminescu în serviciul şcoalei”, Şcoala, 1921, pp. 242-246;

Eminescu ca optimist”, Convorbiri literare, 1922, pp. 485-503;

În satul Eminovicenilor”, ibidem, pp. 834-845;

Eminescu la Viena”, Junimea literară, pp. 374-379;

Familia Eminovici”, Convorbiri literare, 1923, pp. 185-188;

George Drogli”, Adevărul literar şi artistic, 1923, No. 194, p. 4;

Iarăşi originea lui Eminescu”, Revista Moldovei, 1923, Nr. 5, pp. 1-11;

Influenta lui Schopenhauer asupra lui Eminescu”, Tran­silvania, 1923, pp. 520-559;

Ipoteştii lui Eminescu”, 1924;

Mihail Eminescu [cu prilejul împlinirii a 40 de ani de la moartea lui]”, Junimea literară, 1929, pp. 281-284;

Eminescu – Luceafărul”, ibidem, 1930, pp. 419-430;

Solemnitatea dezvelirii bustului lui Minai Eminescu la Cernăuţi”, ibidem, pp. 401-410.

*

Meritoase fie, prin analiza critică, prin care explică pesimismul sau optimismul nemuritorului liric – şi pentru aceasta el avea percepţia bunului scrutător, mărită cu lecturi filo­sofice  – fie, mai ales, prin investigările referitoare la obârşia familiei Eminescu.

Cercetările sale, începute în ziua de 5 septembrie 1922, printr-o călătorie în satul Călineştii lui Cuparencu (judeţul Sucea­va), dau rezultatul celei dintâi şi, după adevăr, singurei anchete eminesciene pe teren; iar importanţa lor a rămas hotărâtoare, întrucât inventarul, pe temeiul căruia, s-a ridicat arborele ge­nealogic al poetului, atunci s-a înfăptuit, de către Gherasim, şi a rămas bun informativ, prin autenticitate, în capitolul îna­intaşilor iui Eminescu, din sintezele biografice semnate de N. Zaharia, G. Călinescu, N. Iorga şi la atâţia alţii.

*

Răsfoind migălos, în Călineşti, conscripţiile pe 1816, 1857, 1859, 1911, tabelarnicul comunei dintre 1815-1851, condicele cununaţilor dintre 1802-1902, mitricele născuţilor pe 1784-1853, condicele morţilor, dintre 1802—1885, întrebând colate­ralii din obşte şi transcriind, „din auzite”, tradiţii, Vasile Ghe­rasim a ajuns la talpa rubedeniilor lui Eminescu, începând de la răsbunicii Petrea şi Agafia Eminovici, în acord deplin cu confesiunile poetului: „sunt viţă de ţăran românesc, pe care nu-l faci străin nici în ruptul capului şi pace bună”.

O constatare a sa, directă, despre predispoziţia spre demenţă a neamului Eminovici („Convorbiri literare”, An. 54, 1922, No. 11, p. 845), a fost urmărită savant până în sfârşitul con­cluziei clinice, în articolul „George Drogli, nepotul lui Eminescu („Sfârşitul unui calvar”)”, tipărit în „Adevărul literar şi artistic”, seria III, An. IV (1923), Nr. 194, p. 6, studiu, care, ca şi cele despre vatra Eminovicienilor, se înscrie documentar în bibliografia contribuţiilor câştigate definitiv.

*

Privind fotografiile lui Vasile Gherasim din urmă, ne pă­trunde identitatea „de poză” cu chipul lui Eminescu din adolescenţă: fruntea proeminent răsărită peste arcadele ochilor înaintaţi şi zărind romantic; părul, în aceeaşi revărsare; maxilarul, proeminent; buzele, bogat cărnoase. Este coincidenţă numai? Mă îndoiesc. Masca lui aduce, din întunericul multor contopiri sufleteşti de reverie, caracterul imprimărilor eminesciene.

Fiu de dascăl din Marginea rădăuţeană, împărţind destinul darnic de a fi Poetului următor, peste vremuri, în Cernăuţi şi la aceeaşi Alma-Mater vieneză, ucenic al lirismului său re­flexiv şi sub sentinţa unui sfârşit dinainte aşteptat, el nu pu­tea să rămână altora, ca şi sieşi, decât aşa (A. P., Revista Bucovinei, Anul II, No. 2, Cernăuţi, 1943, pp. 61-64).

 *

Arborele genealogic al Eminovicienilor, făcut de Vasile Gherasim

Arborele genealogic al Eminovicienilor, făcut de Vasile Gherasim

*

Din jurnalul intim al lui Vasile Gherasim

 *

27/X/1921

Două lucrări mă pasionează de o bucată de vreme: una literară, în care, în ton de istorisire, aş vorbi despre o mulţime de lucruri ce se întâmplă în juru-mi şi îmi pasionează fiinţa mea. Atâtea observaţii, făcute în viaţă, ar putea să fie întrebuinţate cu folos. Altă lucrare e ştiinţifică: „Rolul panslavis­mului în istoria lumii”. Aceste două laturi ale fiinţei mele se manifestă foarte adesea şi anume într-un ciudat raport faţă de olaltă. Adesea se dă o luptă destul de aprigă între ambele aplicaţiuni şi când una e biruitoare, când cealaltă.

Un subiect de sonet, destul de interesant, îmi veni în minte, într-o dimineaţă: Paralelismul între liniile geometrice m-a fă­cut să mă gândesc la paralelismul între gândire şi sentiment. Din necunoscut, ies la suprafaţă – şi în viaţa noastră nu se pot întâlni niciodată – dar, odată, în necunoscut, se vor întâlni, se vor încrucişa ca şi liniile paralele (Revista Bucovinei, Anul II, No. 2, Cernăuţi, 1943, p. 64).


Vasile Gherasim, omul

Vasile Gherasim, fiul învăţătorului din Marginea

Vasile Gherasim, fiul învăţătorului din Marginea

*

Daca te întâlneşti, mai adesea, cu un om de seamă, nu te gândeşti că îi vei scrie, odată, necrologul. Nu-ţi poate veni acest gând, îndeosebi când personagiul e mai tânăr decât tine. Şi totuşi, nu odată, trebuie să pui mâna pe condei, ca să scrii despre oameni încă tineri, care se retrag din viaţă, tăcuţi, discreţi, cu un zâmbet amar pe buze, aşa cum a făcut şi Va­sile Gherasim.

Fugarul timp, ca o pasăre misterioasă, a bătut de câteva ori din aripi şi 10 ani au trecut ca tot atâtea clipe. Atâta e de la moartea profesorului, poetului şi filosofului Gherasim. În­cerc să-mi adun amintirile.

*

Când şi unde l-am văzut întâia oară? Prin 1917 sau 1918, ieşind din Capela Românească sau poate din Cafe Bellaria, lo­curi unde se întâlneau, în anii aceştia, românii din Viena, am dat de o studentă de la litere, vecină de sat cu mine, care vorbea cu el, lângă poarta de la intrarea Curţii Imperiale. Stu­denta, foarte vioaie, mi l-a prezentat, adăogând câteva epitete măgulitoare despre talentul de scriitor al colegului ei de stu­dii, mai în vârstă. Nu citisem încă nimic din încercările lui. El înnodă, cu voce domoală şi cu zâmbet senin, o autoironie, care mi-a plăcut. Dovedea că e modest, că nu se supraesti­mează şi… pentru oamenii modeşti am avut, totdeauna, o sim­patie de neînvins.

După plecarea studentei, ne-am mai plimbat, amândoi, vreun ceas, de-a lungul nesfârşitului Ring, care înconjură miezul oraşului Viena. Nu mai pot reconstitui ce am vorbit atunci, dar, desigur, n-a lipsit cercetarea situaţiei poporului român în războiul mondial, care nu se sfârşise, şi dorul de Bucovina, în care încă nu ne puteam întoarce.

*

În curând, am dat de schiţe în proză, publicate de el în singurul ziar românesc care apărea pentru Bucovina şi, apoi, după Unire, de versuri tipărite în „Glasul Bucovinei”. În Cernăuţi, am petrecut multe ceasuri împreună şi aş putea spune, fără exagerare, că rar când am vorbit despre altceva decât despre literatură. Avea un gust ales, distingea clar valorile estetice şi năzuia el însuşi către realizări de artă superioară.

În viata particulară, era ordonat şi muncitor, serios şi tăcut, în adunări nu se îmbulzea la vorbă, vorbea numai când i se dădea un rol, şi atunci o făcea în telul său, aşezat, domol, clar şi convingător. Era şi nemulţumit şi nerăbdător, câteodată, dar îşi ascundea dorinţele intime şi prefera să tacă, decât să se dea de gol.

Avea în sufletul său şi o picătură de vanitate. Fiindu-i capul întrucâtva asemănător cu cel al lui Eminescu, îşi purta părul mai lung şi ondulat, aşa cum vedem pe una din fotografiile marelui poet şi, într-adevăr, văzându-l aşa, îţi dădeai imediat seama că seamănă cu Eminescu.

*

Despre obligaţiile sale în societate avea o concepţie foar­te serioasă şi înaltă. Am avut prilejul să mă conving despre aceasta în vara anului 1926, când, la una din plimbările noastre, l-am întrebat de ce nu încearcă să ajungă la Universitate, având o pregătire atât de solidă.

„O catedră universitară e o însărcinare prea grea pen­tru mine. Dacă aş fi numit, aş vrea să-mi ocup locul cu cinste. Ar trebui să muncesc foarte mult, ca să pot fi încontinuu la înălţime. Exigentele ştiinţifice sunt mari, iar sănătatea mea e şubredă. Ar trebui să-mi jertfesc viaţa pentru ştiinţă”.

L-am ascultat cu atenţie şi am rămas cu impresia că nu spune decât ceea ce gândeşte şi simte cu adevărat.

*

După aceasta, au trecut vreo zece ani. În acest timp, el a intrat în legături mai strânse cu profesorul Carol Siegel, care a predat matematicile şi filosofia la Universitatea din Cer­năuţi şi căruia Gherasim i-a tradus unele lucrări în româneşte. Astfel, s-a apropiat tot mai mult de viaţa universitară. După plecarea lui Siegel ca profesor la Graz, i s-a încredinţat lui Gherasim suplinirea catedrei de istoria filosofiei.

Acum a intervenit ceea ce a prevăzut el însuşi. Însărcinarea a fost prea grea pentru un caracter de felul lui, care avea ambiţia absolută de a-şi ocupa locul cu demnitate, care nu se mulţumea cu expediente comode, ci dorea, cu ardoare, să lumineze, să creeze.

Încordarea a întrecut puterile sale fizice, sănătatea lui n-a rezistat. Şi aşa s-a mutat în altă lume: în lumea odihnei şi a păcii.

 *

N. TCACIUC-ALBU

(Revista Bucovinei, Anul II, No. 2, Cernăuţi, 1943, pp. 59, 60)


Pagina 2 din 612345...Ultima »