Basarabia, Gura Humorului şi Vatra Dornei

Am ales Gura Humorului şi Vatra Dornei pentru a reînvia cântecele pierdute ale Basarabiei, cântece îmbrâncite sub stratul gros de colb politruc, şi pentru că primarii acestor oraşe îmi sunt, ca oameni, prieteni asumaţi şi mărturisiţi ca atare, dar şi pe considerentul că există, şi în Vatra Dornei, şi în Gura Humorului, comunităţi puternice de trăitori pătimaşi ai spiritului nostru naţional. Ştiam că nu mă voi întâlni fizic şi cu Marius Ursaciuc, plecat în căutare de fonduri europene, dar cu Iliuţă Boncheş (şi, desigur, cu doamna Rodica), cu care aveam de discutat şi de convenit a doua ediţie a festivalului (de data asta, european) „Bucovina Acoustic Park”, ştiam că mă voi întâlni (m-a impresionat şi prin faptul că a ascultat întregul concert din mijlocul puternicei comunităţi culturale dornene). Iar cei doi lideri ai evenimentelor culturale, profesorul, compozitorul şi dirijorul Sever Dumitrache – la Gura Humorului, şi Violeta Codorean – la Vatra Dornei, nu m-au surprins prin nimic, pentru că îi ştiu foarte bine, deşi s-au implicat total şi în întâmplarea aceasta, la care noi, „Zicălaşii”, ţinem foarte mult. În fond, era celebrarea aproape religioasă a unei provincii româneşti, Basarabia, care este cea mai bogată tezaurizatoare de patrimoniu străvechi european, care doar în România mai supravieţuieşte.

La Gura Humorului şi la Vatra Dornei am mers cu alte 30 de cântece pierdute, din cele 120, pe care le avem, mărturisite de veacurile anterioare. Am mers şi cu răscrucea anilor 1700, în care cântecele tezaurizate de Dimitrie Cantemir, dar şi compoziţia lui „Cântecul Dervişului”, împreună cu „eresul dacic”, cum numea Cantemir cântecul de nuntă „Lado, Lado, nu mai plânge”, cântec încă viu prin Basarabia anilor 1940, dar şi „rădăcina horelor tuturor horelor popoarelor care mai au hore”, după cum scria, în 1714, Domnul de Guys despre „Matraki, hora valahă” (mai avem două hore valahe tot de el salvate de la pierdere definitivă, dar nu s-a ivit încă prilejul de a le cânta) însemnau un risc: în fond, toate cântecele româneşti de până în anul 1700, inclusiv cele notate de ungurii Cajoni şi Eszterhazy, de polonul Jan z Lublina sau de neamţul Joaquim Schlluter, încă păstrau substratul muzicii europene străvechi, cea mărturisită de Pindar, un substrat pe care viitorimea avea să-l catalogheze drept preclasic, de tip „romanesca”, precum „Romanesca” adusă la Suceava de Maria de Mangop, în 1476, pe care „Zicălaşii” au cântat-o chiar în cetate, în urmă cu vreo doi ani, cu reluare la finalul concertului, la cererea publicului.

Surpriza mare pentru noi, „Zicălaşii”, a fost cea a entuziasmului public faţă de cântecele anului 1700, în care se pot desluşi teme melodice ale unor cântece care mai există şi astăzi: „Ciobănaşul”, de pildă, care se hăhăieşte şi azi, la toate nunţile, dar cu refrenul pierdut, deşi Cantemir notase şi refrenul. Bun, dar cine a mai cântat, în România (în Turcia şi în Rusia, berechet!), până astăzi, sacrul patrimoniu naţional, salvat de la dispariţie de Dimitrie Cantemir?

După ce ascultasem primele 30 de cântece pierdute ale Basarabiei, reînviate în concertele de la Suceava şi Corlata (inegalabila Corlata, a celeilalte superbă Violeta din Bucovina, Violeta Ţăran), credeam că nu există nici un cântec românesc vechi în stare să egaleze „Sârba lui Cristache Ciolacu”, premiată, la Paris, în 1889, de Preşedintele Franţei – cu 2.000 de franci, şi de Ţarul Rusiei – cu 5.000 de ruble, ţarul recunoscând că nepotul lăutarului basarabean Ciolacu, Cristache, este un virtuos care-l întrece chiar şi pe fratele său, Radu Ciolacu, pe care Ţarul îl cunoştea şi preţuia, pentru că Radu cânta, de prin 1886, la Sankt Petersburg. Dar şi al doilea concert, cu alte 30 de cântece basarabene pierdute, este copleşitor, în ciuda faptului că Petrică Oloieru, în baza logicii de spectacol, nu a inclus în repertoriul concertului piese de rezistenţă, precum cele publicate, prin 1821 şi 1822, de „Allgemeine musikalische Zeitung” sau, în a doua parte a aceluiaşi secol, de basarabeanul Gavriil Muzicescu (cu excepţia dansului „Congazu”).

Ceea ce înseamnă că oricând am mai putea retrezi la viaţă încă vreo 60-70 de cântece basarabene pierdute (fir-aţi ai dracului, politrucilor care mi-aţi jefuit salariul supravieţuirii lunare de 500 lei!), care să se bucure de acelaşi entuziasm public, concretizat prin reluarea  unor cântece, precum „Hai, leliţo, şi-o rusească!”, la Gura Humorului, şi „Ciobănaşul” lui Dimitrie Cantemir, la Vatra Dornei. Iar dacă ar fi fost după dorinţa celor care ne-au fost nouă martori, ar fi trebuit să reluăm ambele concerte, de 30 plus 30 de piese, şi tot ar fi fost prea puţin. Martori la ce? La probarea unui adevăr, spulberat de incultura folcloroşilor: Basarabia muzicală de astăzi nu „fură” cântece olteneşti şi ardeleneşti, ci păstrează, aproape mimetic şi fără mărturiile vremurilor pe masă, cântecele ei de odinioară, unele degenerate din păcate, pe care, după mutarea lăutarilor Dinicu şi Ciolacu, via Iaşi, de la Chişinău, la Bucureşti, au fost însuşite de celelalte provincii româneşti, în baza iresponsabilei opacităţi a aiurelii „vetre folclorice”, promovată şi de legionari, şi de comunişti. Gata, mă opresc: Imagini, vă rog!

*