Vânătoarea regală

În toamna anului 1449, în seara zilei de 5 octombrie, Stânca Şoimului din Rarău s-a deschis iarăşi, spre uluirea ciobanilor din preajmă, iar din despicătura sacră a răzbit, albastru ca oţelul, un cântec străvechi, care s-a rostogolit luminos din culme în culme, din deal în deal, spre câmpiile domoale ale râurilor din Răsărit al Moldovei. Bătrânul în alb, paznicul răbojului sacru, asculta şi el, de pe ameţitoarea despicătură a Stâncii Şoimului din Rarău înspre valea de multe veacuri prăbuşită Ararau, pironindu-şi palmele pe cer, de parcă ar fi vrut să-l sprijine, iar cântecul vestea şi chema simţirile străvechi şi tot mai puţin desluşite ale neamului ales de sacralitatea fără de prihană a muntelui, de sfinţenia cerească a rosturilor vremelniciei în eternitate. Şi nu era nici un suflet, care să nu răspândească prin trupul care îl găzduia inefabilul cântecului, care va odihni, apoi, timp de milenii – poate, lumină vie şi tare în pietrele împrăştiate prin întreg cuprinsul ţării Moldovei:

– O, viaţă, tăciunele Şarpelui, puternic

veghetor,

înşelător, să nu-l primeşti!

Să nu primeşti a te uni

cu prorocirile anuale ale Şarpelui,

pentru că lovit

vei fi; cântecul cetăţii îl aud îndelung;

să opreşti astfel zavistia:

                                  dacă hotărâţi altfel,

mergeţi doar jumătate dintre voi înarmaţi,

         să loviţi, cumpătarea să nu o primiţi!

Mergeţi vioi, juraţi pe căciulă,

                                pe puternica căciulă!

Să juraţi cu maturitate, cu convingere,

                               cu maturitate curată!

Să fiţi putere vie, să trăiţi, în luptă să fiţi!

Aţi cercetat şi ales alesul jurământ,

preţuiţi-vă şoimul,

                    mergeţi cu jurământ puternic!

Bogdan, fiul lui Alexandru cel Bun al ţării Moldovei, care poposea, cu o ceată de ardeleni, dăruită de Iancu de Hunedoara ca să-l însoţească la vânătoarea din munţi, înţelese, ştiu că a venit sfânta clipă a conturării căii sale spre Calea cea Mare şi încă promiţătoare a simţirii neamului şi sună din corn, apoi, urmat de voinicii români ai Ardealului, începu coborâşul spre luncile apelor Moldovei. Şi nu mică i-a fost mirarea când îl văzu, pe calea lui, pe Ştefan, fecioraşul lui de doar unsprezece anişori, jupuind un urs. Îl ajuta Vlad, pe care îl ştia încă din 1447, când, la curtea lui Vlad Dracul din Târgovişte, îl cunoscuse şi pe Iancu de Hunedoara, care pornise o nouă năvală cruciată împotriva turcilor.

– Ce-i cu ursul ăsta?, întrebă, fără să dea bineţe.

– El la ucis, sugrumându-l cu mâinile goale!, răspunse Vlad, trăgând pielea ursului de pe leşul lui uriaş.

Ardelenii au privit cruciş spre băieţelul care, cu mâinile în şolduri, i-a răspuns părintelui său cu copilărească nevinovăţie, de parcă s-ar fi justificat:

– Dacă aşa era ursirea!…

Din vechimea cea veche exista credinţa că ursul este „regele-mag”, descins direct din Steaua Polară, iar sacrificiul ursului însemna, la propriu, dar şi în mod simbolic, omagiul pe care omenirea îl tot aduce Dumnezeului-Timp. Ucidere unui urs dovedea că eşti alesul celor şapte stele polare ale Ursei Mari şi te îndreptăţea la fapte mari, care să te nemurească şi în vremurile care vor fi să vină. Românii, inclusiv cei transilvăneni, ştiau bine codul unor astfel de iniţieri magice, transmise din obşte în obşte, cale de generaţii. Ucigând un urs, şi încă fără nici o armă, copilul voievodal se învrednicise la sfinţenie, fiind recunoscut, mai cu fereală sau de-a dreptul, drept călăuză pe cale întru biruirea celor care nu-şi mai aveau loc în lume. Iar vânătoarea regală, care îşi are rădăcinile în vremurile din epoca Stellar Mythos, în care Soarele răsărea din constelaţia zodiacală a Leului, desluşea lumii renaşterea leului mitologic drept Axis Mundi în necurmata stere de mit astronomic a neamurilor şi a omenirii.

Dinspre adâncimile tăinuite ale codrului din preajmă, începură să se reverse dese pâlcuri de oameni în alb, înarmaţi cu bâte, coase, furci şi topoare. Oameni în alb, atât ne-a mai rămas din zestrea strămoşilor, doar culoare stăruitoare pură a veşmintelor de fiecare zi şi de sărbătoare.

– Mergeţi la vreo nuntă?, întrebă mucalit un ardelean din ceata Măriei sale.

– Că bine zici: la nuntă domnească o să mergem!, răspunse un bătrân împovărat de albe ninsori, îndesându-şi cu palma cuşma înfundată.

– Văd, după cuşma înfundată, că nu mai eşti luptător; de ce nuntă mai ai nevoie, la vreme atât de ninsă, domnia ta, bunule?

– Încă mă ţin picioarele la horit!, glumi bătrânul, ţuguindu-şi, cu o zvâcnire de scuturare grăbită, cuşma de miel.

Prin preajmă, ca să se ştie că sunt ostaşi din pedestrime, oamenii în alb purtau căciulile ţuguiate. Ardelenii, care erau toţi călăreţi, purtau cuşmele turtite pe spate, cu excepţia căpeteniei lor, care o avea turtită spre dreapta, iar Bogdan, spre stânga, după semnul regal al vechimii celei vechi. Juratul pe căciulă, săvârşit în munţi, ţinea de legile ostăşeşti ale vremurilor uitate, cuşma, în funcţie de cum era purtată, arătând statutul celui care a purces la război.

Ardeleanul mucalit se întoarse, atunci, şi înspre cei doi copilandri, ca să-i înţepe cu vorba:

– Dar voi, mucoşilor, batăr aveţi poalele mămicilor voastre cu voi?

– Că nu-i fi şi domnia ta vreun urs, ca să întăresc ursirea!, glumi cel mai mic dintre cei doi fecioraşi de domni.

Ardelenii izbucniră într-un râs nestăvilit:

– Ţi-au găsit ac de cojoc, Pinteo!…

– Da, înţeapă cu limba ca un bărzăun; să vedem cum o s-o facă, în vale, cu briceagul pe care îl poartă la şold drept sabie…

– M-oi descurca eu cumva, bădiţă Pintea, n-ai grijă!

Din cerurile cu toate candelele aprinse, sub vraja încă nepotolită a cântecului lumina se prelingea ca mierea, înviorând ierburile înflorate ale fânaţurile şi crengile în risipă aurie şi roşie ale copacilor. Vânătorii, înfăţişându-se ca oşteni tari, porniră, urmaţi de oamenii în alb, de-a lungul potecilor sălbatice ale munţilor. Pe cale, încetul cu încetul se înfiripă o mică oştire, care mărşălui, tot pe sub streaşina codrilor, spre lunca şi apa pururi neostenită a Moldovei.

Prinzând de veste, boierii lui Alexăndrel Vodă, care era doar un copil de doar unsprezece anişori, dar molâu, fricos şi vicios încă de mic, strânseră în pripă o ceată de luptători şi porniră, conduşi de Costea Vrană, spre satul Tămăşeni, unde s-au aşezat în poziţii de luptă. Îi însoţea şi un polc de călăreţi poloni, care, după prima cioc-nire cu ardelenii, avea să fugă, în goana cailor, cu Alexăndrel în mijlocul lor, spre cetatea Sucevei, păstrând în stăpânire şi celelalte două cetăţi din nordul Moldovei, Neamţul şi Hotinul, Bogdan rămânând, la Roman stăpân peste celelalte părţi ale Moldovei.

Cronicarii moldavi de mai târziu, care cunoşteau povestea şi amarul străbunilor doar din voroavele deşirate pe lângă focurile de tabără, în nopţile lungi, de aşteptare a bătăliilor care aveau să urmeze şi de prin letopiseţele polone, sârbeşti şi maghiare, aveau să scrie că „domnind Alexandru vodă, venit-au cu oaste fiul său, Bogdan vodă… Şi s-au lovit cu tatăl său, Alexandru vodă, la Tămăşani… Şi după multă nevoinţă birui Bogdan vodă pe tatăl său, pe Alexandru vodă”. Aproape ca o negură pâcloasă a tot plutit prin vremuri acest neadevăr, în baza căruia Bogdan, fiul lui Alexandru cel Bun, s-ar fi ridicat cu oaste străină împotriva tatălui său, deşi Bogdan nu cerea tronul Moldovei decât până ce Alexandru, fiul lui Iliaş şi al Marinkăi, care se născuse în 1438, avea să împlinească vârsta de cincisprezece ani şi va putea fi miruit, după lege, scăpând de sub tutela abuzivă a epitropului şi a mamei sale. În fond, nu Costea Vrană era îndreptăţit la tronul Moldovei, ci el, Bogdan, pe care Iliaş Vodă îl recunoscuse drept frate şi, deci, fiul natural al lui Alexandru cel Bun, încă din întâiul an al domniei sale, adică din 1432.

În lunga iarnă care a urmat, polonii au pregătit o mare incursiune în Moldova, ca să-l izgonească din Moldova pe Bogdan Vodă, care îşi reînnoise jurământul de fidelitate faţă de Iancu de Hunedoara, pe care îl înmânară, la cumpăna iernii, Voievodului Transilvaniei doi tineri soli, Ştefan şi Vlad. Vestea uciderii ursului cu mâinile goale îi precedase, pentru că se răspândise cu repeziciune în lungul, în latul şi în viitorul ţărilor locuite de români, aşa că Iancu, aşteptându-i plin de curiozitate, îi primi imediat, îmbrăţişându-l strâns pe Vlad, care era aproape bărbat, cu trup viguros şi cu ochi adânci, scăpărând mereu de şi sub profunzimea gândurilor.

– Te felicit, viteazule! Să ucizi ursul cu mâinile goale…

Vlad îl întrerupse speriat, parcă pentru a se dezvinovăţi de o acuză nedreaptă:

– Nu eu! El, Ştefan al lui Bogdan Vodă…

Fără să-l sloboadă pe Vlad din părintească îmbrăţişare, Iancu întoarse privirile spre băiatul bălai, dar mărunt şi neastâmpărat, care, privindu-l în ochi pe cel mai renumit dintre românii vremi-lor din urmă, se lăsă cu un genunchi pe podea şi întinse, cu amândouă palmelor, sulul înfăşurat al jurământului. Voievodul transilvan, care ştia bine ce conţine hrisovul, îl întrebă pe Ştefan, punând şi el un genunchi pe podea; parcă duelau cu privirile, parcă sufletele li se luaseră la trântă.

– Dar tu?, întrebă pe neaşteptate Iancu. Tu ai să respecţi jurământul?

– Da, dar după ce vă iau înapoi Chilia şi celelalte baştine furate şi dacă mă veţi despăgubi cu nişte moşii bune din Transilvania…

Curtenii lui Iancu lărmuiră indignaţi, dar Vodă râse, râse scuturat, apoi zise printre hohote:

– Bine, îţi dau Chilia şi tot ce mai ceri, dar cu o condiţie: să-mi povesteşti cum ai ucis ursul cu mâinile goale.

Ştefan se ridică, iar ochii i se apropiară de ochii lui Iancu Vodă, care rămăsese îngenuncheat şi-i şopti:

– Ştie bine, Măria Ta, că nu-i cu putinţă…

Curtenii lui Iancu de Hunedoara, care, când s-a ridicat Ştefan, au îngenuncheat supuşi în preajma alesului vestit al Cerului, murmurară:

– Aşa e, Măria Ta, nu-i cu putinţă!…

În zorii dimineţii următoare, când solia moldovenească se pregătea să părăsească Clujul, Iancu îşi trezi fecioraşii şi şopti doar în auzul lui Matthias:

– Să fii cu luare aminte, căci copilul acela se va ţine de cuvânt!…

Încălecând, Ştefan şi Vlad s-au înclinat în şei, salutând, apoi au dat pinteni spre trecătorile Alpilor Ungureşti, cum li se ziceau, pe atunci şi multă vreme după aceea, munţilor Carpaţi. Din spatele lor, un călăreţ vremuit ca neaua, pe care nu-l zăriseră până atunci, îi avertiză mocnit:

– Să fiţi cu luare aminte la băiatul cel mic!… Ciudată soartă, în acelaşi rotund: virtuosul şi neînfricatul László va fi decapitat, pe nedrept, aici, iar nemerituosul şi invidiosul Matthias va avea parte de o nemeritată glorie veşnică.

Seara, la focul de tabără al primului popas, Vlad întrebă:

– De unde ştia domnia ta ce se va întâm-pla în viitor?

– Din viitor, dintotdeauna…

– Adică ţi-a fost dat să trăieşti de la un capăt la celălalt… Trebuie să fie minunat să trăieşti o eternitate…

– Dacă ai şti ce povară ai avea de dus, nu ţi-ai dori…

– Ştii şi viitorul nostru?, întrebă Ştefan.

– Dacă nu l-aş şti, nu aş fi aici, ca să vă apăr.

– Şi cum arată acel viitor?

– Aşa cum vor vrea şi vor avea nevoie generaţiile viitoare să şi-l închipuie. Veţi înfăptui şi ce nu aţi visat să faceţi, dar veţi fi jumătăţi diferite ale unui aceluiaşi fruct. Pe nedrept diferite, pentru că între voi nu vor diferi faptele, ci numai înţelegerea lor.

– Dar în viaţă?

– În viaţă, o să vă apăr, pe cât îmi va sta în putere, dar fără să modific viitorul, căci nu se cuvine nimănui să-l schimbe.

– Nici măcar bunului Dumnezeu?

– Lui Dumnezeu? Nu, nici lui. Totul exis-tă aşa cum a fost creat şi atâta timp cât i-a fost ursit să existe?

– Dar despre moartea noastră, ce ne poţi spune, întrebă Vlad.

– Nimic, nimeni nu trebuie să-şi ştie moartea, pentru că, dacă ar şti-o, nu ar mai trăi aşa cum îi este dat să trăiască.

Picotea, ostenit de drum şi de vreme. Pleoapele nu i se mişcau, rămăseseră arcuite în jurul pupilelor, dar picotea sau plecase altundeva, pentru că cerculeţul albastru dintre sprâncene se făcuse ca o spuză a focurilor care se sting. Apoi, pe neaşteptate, păstorul se stinse vederii omeneşti ca un mugur de candelă secătuită. Iar flăcările focurilor, logodite cu luminile de sus, păreau să dănţuiască, încă, într-o lume ireală, deja scufundată în aduceri aminte.

Înainte de a aţipi, Ştefan începu să mur-mure, ca pentru sine, un cântec pe care nimeni nu-l mai auzise:

– Hai, fraţi, hai, fraţi, la năvală daţi,

La năvală daţi, ţara vă apăraţi.

Hai, fraţi, hai, fraţi, la năvală daţi,

La năvală daţi, Crucea vă apăraţi.

Hai, fraţi, hai, fraţi, la năvală daţi,

La năvală daţi, Steagul vă apăraţi

– De unde ştii cântecul acesta de vitejie?, întrebă Vlad.

– De la stele. Asta îmi spun mie stelele, în noaptea asta. Tu chiar nu le auzi cum cântă?

*

Moldova se pregătea de război, pentru că leşii trecuseră Nistrul şi se buluciră la Hotin, în jurul cetăţii de sub stăpânirea lui Alexandru Vodă. Intraseră în Moldova cu trei oşti, una dintre ele, formată din moldoveni, fiind condusă de Costea Vrană; celelalte două, conduse de Buceaţki şi de Koneţpolski, auzind că Bogdan vrea să treacă Prutul, ca să le dea război, s-au pus pe mărşăluit, dar Bogdan a evitat confruntarea, re-trăgându-se, dintr-o pădure în alta, până la apa Bârladului, trimiţând solii înşelătoare, cu mesajul dorinţei lui de a se închina Craiului.

– Să nu vă încredeţi nici în vorbele lui Bogdan, nici în pădurile Moldovei, cinstiţilor pani!, stăruia priceputul Costea Vrană, epitropul lui Alăxăndrel.

Solii promiteau Poloniei plata unui bir de 70.000 galbeni turceşti pe an, dacă i se lasă ţara lui Bogdan, până ce Alexăndrel va împlini cincisprezece ani şi va putea fi miruit domn, bani care să certifice că Moldova e închinată cu bir, şi să acopere şi cheltuielile pentru întreţinerea lui Vodă Alexandru. Propunerea păru ispititoare şi, de aceea, în timpul nopţii, bătrânul Costea Vrană şi cu moldovenii săi, dispărură pe sub poalele primejdioaselor păduri, iar ceata i se înjumătăţi, curând, sub clonţurile ascuţite ale stolurilor de săgeţi ascunse, care zburau de pretutindeni.

În zori, polonii porniră iute, prin Crasna, cu gândul de a se îndrepta spre Cameniţa, dar, pe şleaul cel mare, înspre o culme de deal, un călăreţ tânăr, un copilandru, care folosea drept mantie o blană de urs proaspăt ucis, le stăvilea calea. Era ceva mistic şi miraculos în această ivire, mai ales că moldoveanul pe care leşii îl foloseau drept călăuză păru înspăimântat de moarte, atunci când descălecă rapid şi căzu în genunchi murmurând:

– E alesul!… A ucis ursul, e alesul!… El ne va călăuzi pe căile glorioase ale vremurilor…

– E un copil, doar atât!, pufni dispreţuitor Koneţpolski.

– Dar a ucis ursul! Astfel spun, stăpâne, prorocirile vechi, că un copil va ucide ursul cu mâinile goale şi nu va fi înfrânt vreodată. El e, stăpâne, cere-i iertare!…

În spatele siluetei tinere începură să se înşiruie pentru luptă pâlcuri-pâlcuri de călăreţi moldoveni, care soseau alene, pe caii lor mărunţi, în tropot lin şi aproape plictisit, dinspre toate potecile pădurilor Făcură un zid viu, dar fragil, în spatele blănii cenuşii de urs, care flutura uşor, dar cu zvâcnet, pe crupa calului, gata să primească lupta. Ştefan trase încet de boldul cu capăt ornat cu aur, care-i fixa cruciş labele ursului pe piept, iar când un călăreţ veni, o luă, o puse pe suliţă şi începu să o fluture ca pe un steag de luptă, trase sabia şi împunse cu ea înălţimile.

Polonezii se priviră uimiţi, apoi izbucniră în hohote.

– N-au leac moldovenii ăştia şi pace! Cred că ne vor păcăli iar cu pielea ursului din pădure!

Între timp, polcurile înzăuate de nebiruită cavalerie leşească se aliniaseră, iar la primul ţipăt de alamă al trompetelor, porniră în trap mărunt, iuţind goana, pe măsură ce se apropiau năvalnic de călăreţii lui Bogdan, care încă mai glumeau între ei, fără să scoată săbiile încovoiate sau să înşface suliţele. Apoi, la un semn, când viteaza cavalerie polonă, în stare să dărâme pădurile şi munţii cu forţa ei, călăreţii lui Bogdan s-au tras din cale, într-o parte şi în cealaltă, aidoma unei uriaşe cortine, înfăţişând vederii un peisaj idilic, dar înşelător, în care cosaşii şi ţăranii care întorc fânul cu furca, şedeau întinşi într-o rână, pe otava încă măruntă a fâneţelor. Când leşii, fără să se mai poată opri, ajunseră printre ţărani, aceştia au scuipat gospodăreşte în palme şi s-au pus pe cosit tendoanele cailor, care se prăbuşeau la pământ odată cu călăreţii înfăşuraţi în fier, care nici nu aveau când se dezmetici, după şocul izbiturii, şi deja erau străpunşi de furci sau izbiţi în coifuri cu măciuci şi topoare. Din copacii înalţi de la marginea pădurii ploua cu săgeţi, iar trei căpitani de oaste polonă se prăbuşiră în faţa rândurilor temătoare şi ostenite. Îi salvă Costea, care aduse pe români împotriva românilor, arcaşii lui doborându-i pe cei din copaci, iar boierii se încleştară cu boierii, încrâncenaţi de o ură îndătinată.

Atunci, Bogdan şi ai lui au dispărut în adăpostul frăţesc al pădurii, urmăriţi îndeaproape de pâlcurile sângeroase ale lui Costea, de-a lungul drumului care ducea la Bârlad. A doua zi, polonii au fugit, fără biruinţă, fără pradă, fără pace.