Calvarul celor doi fârtaţi

În vara anului 1451, poposi la Krakowia un călugăr, fratele Aron, ca începu să caute şi să angajeze mercenari, aleşi dintre cei mai disperaţi, dar şi mai îndemânatici aventurieri ai Crăiei. Dus în faţa Craiului, călugărul a mărturisit că adună oşteni buni, cu care să-l ucidă pe Bogdan Vodă, Domnul Moldovei. Nu cerea mult pentru o astfel de faptă: ceva bani şi două-trei moşioare.

– Şi dacă ţi-am da ţie, în loc de o pungă cu galbeni şi două moşii, ţara Moldovei?, întrebă Craiul.

Călugărul rămase descumpănit, pentru că nu se simţea îndreptăţit pentru o astfel de onoare.

– Cum te chema, printre laici, cuvioase?

– Petru, răspunse călugărul nedumerit.

– Aha, deci eşti unul dintre bastarzii lui Vodă Alexandru şi ţi se cuvine tronul.

Petru nu se ştia drept bastardul nimănui, dar dacă Măritul Crai susţinea una ca asta, nu avea cum şi de ce se împotrivi. În fond, câteva înscrisuri vechi se putea măslui uşor de către diecii pricepuţi ai cancelariei Crăiei, aşa că fu gata să accepte târguiala fără să mai ezite şi să se facă domn.

– Şi dacă nu izbutesc?

– Dacă nu izbuteşti, oricum nu vei mai fi dator cuiva, răspunse craiul amuzat.

Aventurierii recrutaţi au fost duşi într-o tabără de antrenament, la o mănăstire din hotar cu Moldova. Din Suceava, porumbeii aduceau bileţele cu veşti, pe care călugărul le citea atent şi rămânea pe gânduri. Hotărâse, din vreme, să-şi împartă sotnia de ucigaşi în grupuri mici de negustori de cai, care călătoreau în Moldova ca să încerce tocmeli cu boierii, apoi, atenţi şi cu mare fereală, cetaşii s-au adunat în pădurea din preajma mănăstirii Dumbrăveni.

În seara zilei de 15 octombrie, când se întoarse un călugăr, din Suceava, la mănăstirea Dumbrăvenilor, negustorii de cai şi-au pregătit armele, apoi au coborât, prin taineţele codului, spre lunca râului Suceava, unde, bine ascunşi, au rămas de veghe. Dinspre malul celălalt al apei se răspândeau sunetele veseliei, iar ferestrele albe ale conacului boieresc al lui Şteful Cernătescu poleiau împrejurimile cu lumină.

Nuntaşii petreceau fără de grijă, deja sleiţi de puteri, iar Măria Sa Bogdan Vodă, care vestise din vreme că va veni la nuntă, le ţinea hangul, aşteptând zorii zilei de vineri ca pe-o izbăvire. Îmbătrânise, iar trupul ostenit îndura din ce în ce mai greu excesele, oricât l-ar fi înghiontit sufletul spre veselie.

Deodată, conacul fu înconjurată de cei o sută de mercenari, cărora li s-au împotrivit prea puţini moldoveni, sfârşind sub tăişul sabiei; cei mai mulţi boieri rămăseseră unde erau, picotind într-o rână sau cu capul pe masă. Cei care încă nu fuseseră doborâţi de somn nu prea puteau pricepe ce-i călugărul acela ciudat, care rămăsese stană pe crucea zorilor, cu o cruce de lemn ridicată spre cer. Câţiva mercenari l-au adus pe Vodă, pe care îl dibuiseră ascuns într-o cămară, iar călugărul Aron lăsă crucea şi ceru un paloş, cu care a tăiat capul lui Bogdan Vodă dintr-o singură izbitură. Apoi toţi au încălecat şi au grăbit spre Suceava, ca să-i ucidă şi pe cei doi tineri prinţi, pe Ştefan, fiul lui Bogdan, şi pe Vlad, fiul lui Dracula, pe capul căruia voievodul Ţării Româneşti pusese un preţ bun. Nu i-au găsit în Suceava şi, în vreme ce majoritatea încă mai scotoceau casele, mai mult pentru pradă, decât pentru a-i găsi pe prinţi, zece mercenari încercaţi au pornit spre munte, cu gândul să le dea de urmă.

Călugărul a mers la Curtea Domnească, pe care o pusese sub protecţia sa cu straşnică poruncă, iar când Doamna Oltea s-a arătat la o fereastră, a slobozit dintr-un sac năclăit de sânge capul lui Bogdan Vodă, care s-a rostogolit în iarbă.

De sus, ca dintr-o împărăţie cerească, Doamna a albit în muţenia durerii, dar nu a zis, nu a şoptit, nu a ţipat, ci doar şi-a cuprins ambele  tâmple apăsat între palme. De jos, călugărul, şi el parcă îndurerat, zise cu voce moale:

– Vezi, Doamnă, ce ai făcut din mine? Înţelegi unde m-ai îmbrâncit să ajung, alegând pe el?

Doamna Oltea nu-i răspunse nimic, dar se prelinse în negura de dincolo de fereastră apoi, coborând scările, se îndreptă spre capul rostogolit în iarbă şi, apucându-l între palme ca pe o sfântă ofrandă, îi sărută fruntea. Era atâta evlavie în dragostea aceasta, încât călugărul, de parcă şi-ar fi pierdut minţile, fugi disperat spre cetate, împiedicându-se în tufarele văii şi prăbuşindu-se adesea, dar ţâşnind imediat în fuga disperată care îi strângea sufletul în menghină.

Ajuns în cetate, călugărul Aron, încă îmbrăcat în straie monahale, s-a prosternat în faţa altarului capelei domneşti şi s-a rugat pentru iertare păcatelor vreme de trei zile, fără să bea şi fără să ospăteze. Iar când, în sfârşit, a ieşit din capelă, purta straie ostăşeşti.

În faţa cetăţii aşteptau, încărcare cu pradă bogată, harabalele grele, abia confiscate de la neugstorii armeni ai Sucevei. Fără o vorbă, Petru Aron încălecă şi porni, cu întreg convoiul după el, spre Polonia.

*

Abia porniseră, odată cu lumina zorilor, pe şleaul Ipoteştilor, ca să meargă de la nunta de la Reuseni, când zăriră apropiindu-se nălucă un călăreţ.

– Fugiţi!… L-au ucis pe Măria Sa!, ţipă bietul călăreţ, înainte de a se prăbuşi în colbul drumului; din toate rănile trupului, sângele încă mai şiroia ca o despovărare de viaţă.

Şi au fugit în pripă, îndreptându-se spre şleaul sinuos al apei Moldovei, urmând o lumină albastră şi tremurătoare, care şi ea îi îndemna la drum disperat. Nu ştiau nimic, nu aveau pe cine să întrebe. Fugeau, goniţi de instincte şi de teamă. Treceau des apa, dintr-o parte, în cealaltă, urmând parcursul drumului mereu întrerupt în lungul bancurilor de pământ, pietre şi nisip. Cale de trei zile şi trei nopţi au fugiţi, mereu călăuziţi de lumina albastră, până le-a ieşit în cale Păstorul de pe Rarău, iar lumina albastră s-a adunat în el ca nişte izvoare care s-ar întoarce în muntele care le-a zămislit. Bătrânul le-a povestit, în amănunt, întreaga tragedie şi le-a spus că Doamna Oltea, încenuşată de durere, s-a călugărit la mănăstirea Pobrata, unde i-a durat dragului ei Bogdan săla-şul veşniciei, din preajma căruia nu va mai pleca vreodată. O găsesc, noaptea, călugăriţele dormind îngenuncheată, cu fruntea rezemată de lespedea mormântului, dar oricât o roagă, refuză să plece la odihnă sau la masă. I-au pus, lângă mormânt, un urcior cu apă şi o pâine, din care Doamna rar gustă, doar ca să-şi poată trăi suferinţa până la capăt.

– V-a fost dat să vă naşteţi în vremuri cumplite, zise bătrânul păstor atunci când zări scapărul de mânie şi lacrimile mocnite din ochii lui Ştefan, rămase acolo, în ochi, dar fără să se prelingă pentru a despovăra sufletul. Va trebui să trăiţi sub vremuri, dar să trăiţi. Ascundeţi-vă undeva, prin Transilvania, şi aşteptaţi cu încre-dere şi cu răbdare…

– Ascundeţi-vă undeva, prin Transilvania, şi aşteptaţi cu încredere şi răbdare!, le-a spus şi Iancu de Hunedoara, atunci când au ajuns în faţa lui.

*

Prin voia boierilor moldoveni, Alexandru Vodă fu înscăunat, la Suceava, în 27 octombrie 1452, urmând ca, din anul următor, când va împlini vârsta de cincisprezece ani, să domnească fără epitrop. Numai că Alexăndrel, deşi atât de fraged, deja se dovedise un tânăr desfrânat şi capricios, pe care boierii, trecând mai toţi de partea lui Petru Aron, l-au otrăvit, de ziua Bunei Vestiri, în 25 martie 1454, la Cetatea Albă şi l-au chemat la domnie pe Petru Aron.

Petru Vodă poartă, în posteritate, crima de neiertat de la Reuseni, o crimă care, în 1454, nu cântărea prea greu, pentru că lumea era obişnuită şi adesea chiar implicată în uciderea fratelui de către frate. Stigmatizarea lui Petru Aron s-a făcut mai târziu, când i s-a pus în cârcă, mai curând din orgoliu, închinarea Moldovei turcilor. Dar Petru Vodă fusese un domn priceput şi pragmatic, implicat în refacerea economică a Moldovei, prin privilegiile acordate negustorilor din ţările celor patru zări. Întotdeauna se sfătuia, cu adevărat, cu boierii cei mari ai ţării, luând hotărârile într-un consens aproape general. De pildă, când s-a pus problema plăţii unui tribut anual Înaltei Porţi de doar două mii de zloţi ungureşti, Petru Aron a adunat sfatul ţării la Vaslui, toţi panii, de la mare şi până la mic, inclusiv pe mitropolitul Theoctist şi, după ce s-au sfătuit şi au socotit între ei, în ziua 5 iunie 1456, „despre cotropirea şi pieirea ţării noastre, pe care le avem din toate părţile, dar mai ales de la turci”, împreună au decis să accepte neînsemnatul bir, care permitea accesul produselor moldoveneşti pe piaţa Istambulului, „până când şi milostivul Dumnezeu se va îndura să putem iarăşi avea, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi să ne găsim aliaţi, aşa cum au avut şi înaintaşii noştri”. Sfatul domnesc recomanda pe logofătul Mihail pentru negocierile cu turcii.

– Şi am jurat şi jurăm, cu această carte a noastră să nu spunem niciodată nici un cuvânt împotriva lui şi, de asemenea, nimeni să nu poată spune împotriva lui că el a făcut acea dare, pentru că noi toţi împreună l-am trimis să dea acea dare pentru nevoia noastră.

Toţi boierii, de la cel mai mare, până la cel mai mic, au semnat cartea de delegare şi de dezvinovăţire a logofătului Mihail, care, cu inimă grea, pe care avea să şi-o despovăreze doar prin zidirea unei biserici, a plecat în solie. Aşa se credea, în vechime, că orice crimă sau trădare pot fi răscumpărate, în faţa lui Dumnezeu fie printr-o ctitorie, fie printr-o danie cât mai însemnată de moşii, sate şi oameni făcută bogatelor mănăstiri ale Moldovei.

*

Dintotdeauna, fugarii se ascund, atunci când e nevoie, în locurile natale, care le inspiră siguranţă, deşi tot acolo îi vor căuta şi poterile puse pe urmele lor. Vlad, care se născuse în ţara Transilvaniei, nu a ales Sighişoara, ci Geoagiu ca scut dumnezeiesc al supravieţuirii. Iar cetele de lefegii, trimise, ca să-i ucidă, şi de Vladislav Vodă, domnitorul Valahiei, şi de Petru Aron al Modovei, dacă aveau ştiinţă de această tradiţie a proscrişilor şi nimereau la Geoagiu, dispăreau fără urmă. Dar stăpânitorii nu renunţă niciodată în a stârpi oamenii asupra cărora pluteşte vaga bănuială să i-ar putea pune, odată şi odată, pentru faptele lor. Şi mai încrâncenat decât Petru Aron, Vladislav angajase doi spadasini neîntrecuţi din Sibiu, Gereb de Wingart şi Nicolae de Vizanca, care, după sumare cercetări la Sighişoara, s-au îndreptat, prin nămeţi, în goana cailor, spre Geoagiu, unde lesne au dat de urma fugarilor şi le-au întins o cursă. Era pe la jumătatea lunii ianuarie 1452, când, atacaţi pe neaşteptate de cei mai buni spadasini saşi din Transilvania, Vlad şi Ştefan au izbutit să-şi ucidă potrivnicii, pentru că, în două luni de zile, de când se aflau în Geoagiu, multe au fost cetele de lefegii care i-au vânat, dar, şi datorită lecţiilor de scrimă cu maestrul Adam Kossovoplski, pe care le-au luat la Suceava. Erau săbieri înnăscuţi, iar vitregiile vieţii i-au obligat să-şi perfecţioneze tehnicile şi viteza de luptă, în aşa fel încât, din doar câteva mişcări, să poată ucide orice adversar. Vlad cunoştea bine şi stilul eficient al ienicerilor turci, iar când a fost vreme, l-a învăţat şi pe vărul lui, Ştefan, să se folosească de loviturile turceşti imposibil de parat.

Victoria aceasta din urmă a celor doi veri, l-a înfuriat pe Iancu de Hunedoara, care, aflat la Buda, dicta diecilor, în 6 februarie 1452:

– Vestitul principe Vlad, fiul răposatului Drakul waywode, care acum se află aici, la noi, îşi propune, probabil, să se împotrivească acelui Vladislav voievodul, fără ştirea şi voinţa noastră. De aceea, dacă sus-amintitul Vlad va voi să intre, prin acele părţi, împotriva pomenitului Vladislav voievodul, pentru nimicirea lui şi a zisei Ţări Româneşti, atunci, prin cuprinsul celor de faţă, vă punem în vedere şi vă poruncim cu tărie să nu daţi acelui Vlad, în acele părţi ale noastre, nici găzduire şi nici adăpost, ci, mai degrabă, să-l prindeţi şi să-l alungaţi din acele părţi, ca cele sus-scrise, în starea lor întărită, să fie păstrate nestrămutat din partea noastră, în timpul sus amintit. Şi deoarece sus-pomenitul Vlad a venit la noi din părţile Moldovei, sub protecţia noastră, de aceea noi vom face ca acela să fie dus nevătămat pe acelaşi drum, de către anumiţi oameni ai noştri.

O a doua scrisoare, dictată de Iancu la Szakallas, în 30 martie 1452, deja nu mai era de actualitate, pentru că verii voievodali au refuzat umilinţa, urcând singuri crestele Carpaţilor şi rătăcind, cale de doi ani, din stână în stână, din peşteră în peşteră, din munte în munte. Erau aidoma şoimilor, iar strigătul reverbera adânc depărtările, poleindu-le, de două ori pe zi, cu aur şi nestemate.

Munţii erau înveşmântaţi în nămeţi groşi, la acel început de martie al anului 1452. De la Tihuţa, locul fugii şi al întoarcerii, cei doi fârtaţi au luat-o spre Rarău, pentru că Ştefan cunoştea un cioban, care ierna pe coasta dinspre apa Bistriţei, cam pe acolo unde avea să se facă mai târziu, al doilea schit de lemn al muntelui. Cărările şerpuite ale sălbăticiunilor i-au dus spre culmea Rarăului şi, când au trecut pe lângă Piatra Şoimului, uriaşa stană de piatră s-a deschis, parcă despicată de aburul albastru al unei lumini netede şi de o stranie albăstrime. Au descălecat şi au urmat nedumeriţi chemarea luminii, pătrunzând într-un tunel perfect construit şi care da în sala uriaşă a unui templu ancestral. Semne săpate împodobeau pereţii cu rugăciuni scrise şi rostite într-o limbă necunoscută, iar în mijlocul sălii, la o masă rotundă din piatră, înconjurată de jilţuri de piatră, şedeau, cu pleoapele lăsate lespezi de piatră peste suflete lor, doisprezece bătrâni ninşi abundent de veşnicie, care lăsau impresia că nu fi observat ivirea intruşilor, de parcă muntele i-ar fi trădat şi i-ar fi dat pe mâna răufăcătorilor.

Bătrânii murmurau monosilabe, evitând împreunarea lor în cuvinte, dar repetând mesajul de trei ori:

– SAC BI NIS I NAI U RAN RA CI!

Apoi, de alte trei ori, de parcă silabele şi-ar fi aflat făgaşurile râvnite, murmurul se auzi curgător, aidoma unui cântec, iar pe unul dintre pereţi literele se săpau singure, cu nişte semne care nu s-au mai văzut printre oameni de mult amar de vreme:

– SAC BINIS INAI URAN RACI!

Fără voia lor şi fără să ştie de unde le vine cântecul, cei doi fârtaţi, au murmurat în limba moşilor şi părinţilor, dar fără să înţeleagă, ci dintr-un instinct, poate zăgăzuit în subconştient dintotdeauna:

– Să veghem împreună: părtaş e Cerul ocrotitor!

Iar bătrânii continuau, într-un ritm cosmic straniu, abandonând silabele, pentru curgere lentă şi binefăcătoare, iar de pe pereţii templului din stâncă se desprindeau aşchii precise, care lăsau libere şi biruitoare literele rugăciunii:

– DIKIRAE LISI LITI BIN RARAU!

– Hotărâţi iar luptă cu folos împreună cu Rarăul!

Invocaţiile au durat, dincolo de pleoape şi de vreme, într-un dans ritualic al strămoşilor prin sânge care întărea imaginaţia în a păşi dintr-un veac în alt veac, dintr-un mileniu într-altul, cu o ameţitoare dezinvoltură. Era un fel de slobozire pe cer, o plutire fremătătoare peste tot şi peste toate, era o alegare pe puntea multicoloră a Căii, întinsă curcubeu peste cer. Era o vindecare şi a sufletului, şi a trupului, şi a ceea ce urma să se întâmple, şi a durerilor până atunci trăite sau doar duse povară dintr-un capăt în celălalt al vieţii.

În cele din urmă, cei doisprezece moşi au întins palmele spre intruşi, scufundându-i adânc în lumină binefăcătoare şi binecuvântându-i cu aura celor douăsprezece arce zodiacale cereşti, iar din adâncuri, din înalturi, de pretutindeni, dintot-deauna şi pentru totdeauna s-a auzit, doar acolo, vocea metalică, pe care fârtaţii o mai auziseră:

– Nici un muritor nu a mai ajuns, până acum, aici în templul cel mare al Soarelui… Credeţi în Soare?

– Credem în Dumnezeu, au răspuns într-un glas Vlad şi Ştefan.

– AR RA AR AUM!, au murmurat în cor cei doisprezece nemuritori, Marii Păstori de pe Muntele Soarelui, Rarău.

– Crezi în Soare, crezi în Om! Slujeşti Soarelui, slujeşti lui Dumnezeu!

– US VISO AD VIVI ABID SUR RA-VENITI!

– Pururea vom veghea lupta voastră şi vă vom striga când să ieşiţi din munţi!

– ECINE BINI IUS!

– Călare, împreună, cu dreptate!

Apoi, cei doi fârtaţi nu au mai auzit şi nu au mai auzit nimic, de parcă s-ar fi fost scufundat într-un zbuciumat somn cu vise, din care, dacă tot s-au trezit, nu-şi mai aminteau mare lucru. Au pipăit cu palmele Stânca Şoimului, dar nu au dat de nici un semn, de nici o crestătură, care să le deschidă calea spre Templul Muntelui Soarelui. Ningea viscolit, aproape furios, rotind harapnice de argint prin văzduh, iar în faţa lor, la câţiva paşi doar, un cerc de lumină albastră, nu mai mare decât Luna Plină pe timp de vară, da semne şi îndemn de plecare. L-au urmat şi au ajuns la o stână necunoscută, cu case şi magazii durate din piatră şi bârne sănătoase de brad, în care ierna doar baciul, om oţelit de vremurile care l-au albit dumnezeieşte:

– Poftiţi în casă, Măriile Voastre!… Ioane, vino şi ia caii; hrăneşte-i şi îngrijeşte-i cum se cuvine!

În casă mirosea frumos a cetină, a brânză şi a mămăligă de cucuruz domnesc, din acela cu bobul măricel, şi cu rămuroase mănunchiuri, numai bune pentru împletit mături. Focul ardea mocnit în sobă, iar din butucii de mesteacăn alb şiroiau aleanuri şi păreri de rău. Pe masa cu trei picioare, croită dintr-un butuc retezat, odihnea străchini, ulcioare şi clondire, pline cu de toate, iar mămăliguţa aurie slobozea aburi aromitori:

– Aşteptai pe cineva, uncheşule?, întrebă Ştefan.

– Sigur că aşteptam, că doar am auzit vestirea Sfântului Cer, şi iată că aţi şi venit!…

În pragul casei, lumina albătruie, care îi călăuzise, îşi găsise sălaşul ei, numai bun pentru veghe îndelungată.

A doua zi, încă din zori, în faţa stânei munteneşti din bârne, aşteptau, înfăşuraţi în sumane grele, unsprezece bărbaţi aspri şi parcă ciopliţi în cremene. Era vestita ceată de tâlhari a lui Tăbâltoc, abătută prin munţi şi din pricina poterilor pornite pe urmele lor, dar şi dintr-o anume taină, despre care nu au povestit nimănui. Zărindu-i pe ferestruica din membrană de porc, Vlad şi-a tras sabia şi l-a trezit, printr-o strângere uşoară a umărului, pe Ştefan, apoi au dat năvală pe uşă, cu săbiile în mână şi gata de război, dar cei unsprezece bărbaţi au îngenuncheat în zăpadă, cu capetele descoperite.

– Iartă-ne, Măria Ta, dar primeşte să fim robii tăi până la moarte! Te vom sluji cu credinţă, Doamne, şi ne-om ocupa şi de cele omeneşti.

La oblâncul unora dintre şeile de lemn, din desagi scoteau gâturi zvelte scripcile sârbeşti, cobzele şi cimpoaiele, instrumente de care cetele lui tâlharilor Tăbâltoc, generaţie după generaţie, se foloseau  pentru a afla locurile ascunse, pline de bănet şi avuţii. Câţiva dintre ei erau zicălaşi vestiţi, care cântau la nunţi dintr-un capăt în altul al Moldovei, iar după fiecare nuntă, muzicanţii se întorceau la marginea satului, unde, într-o vâlcea bine ascunsă, aşteptau ceilalţi fârtaţi; schimbau veşmintele lăutăreşti, puneau instrumentele în desagi, apoi, înarmaţi până în dinţi, se năpusteau asupra conacului în care fusese nunta şi înşfăcau banii, darurile şi toate sculele de preţ, cu care dispăreau în noapte.

Ştefan auzise despre astfel de năzdrăvănii şi plănuise o poteră, cu care să plece în urmărirea tâlharilor, dar crima de la Reuseni i-a salvat, fiul lui Bogdan Vodă ajungând el însuşi un proscris, pe capul căruia se pusese un preţ care îl întrecea pe acela pentru toate bandele de tâlhari de prin Moldova.

– Îngăduie-ne robi, Măria Ta!, s-au întins în zăpadă oamenii lui Tăbâltoc, într-o adevărată prosternare. Îngăduie-ne să păşim pe urmele celui care a fost ales, ca să ne îndrepte pe calea visată a oamenilor şi a omeniei!

Încă în cumpănă, dacă să primească sau nu ofranda tâlharilor, Ştefan şi Vlad au rămas încă trei nopţi în stâna de pe Rarău, timp în care cetaşii îşi vedeau de ale lor vânând şi îngrijind caii prinţilor cu pricepere şi devotament. Seara, lângă focurile vioaie deasupra cărora se frigeau, la proţap, hălci dolofane de carne, două viori, o cobză, un cimpoi şi un nai începeau să îndemne munţii şi pădurile la joc, iar la focurile din ceruri puteau fi zăriţi limpede strămoşii, care împrăştiau cărbunii stelelor cu opincile, jucând îndesat, aspru şi nepământeşte dintr-un capăt în celălalt al Timpului.

*

De aproape trei ani de zile hălăduiau prin munţi prinţii voievodali Vlad şi Ştefan, slujiţi şi întovărăşiţi doar de tâlharii lui Tăbâltoc. La un foc de seară, când Vlad îl întrebă din ce pricină a pornit pe calea sângelui, Tăbâltoc oftă:

– E un blestem, Măria Ta, o vinovăţie străveche care va fi plătită abia atunci când unul dintre noi, eu sau un altul, ne va răscumpăra cu sângele lui. Până atunci, rătăcim, supravieţuim, dar ţinem cu dinţii de libertate… Umblă vorba, Măria Ta, că un sol al lui Iancu Voievod te tot caută, de ceva vreme…

– Şi nu mergem să-l aflăm?

– De ce, dacă-i sol, nu trebuie să mergem noi după el, ci cuvine-se să vină el încoace… Iată-l că vine… nu chiar de bună voie…

De sub poala pădurii, patru cetaşi de-ai lui Tăbâltoc, încadrând un prins bine cetluit în frânghii, se apropiau alene. Când s-au apropiat, Vlad îl recunoscu: era contele Kornis, pe care îl ştia de la Cluj, unde-l cunoscuse cândva.

– Iertare, conte!, zâmbi Vlad, eliberându-l cu mâna lui din straşnicele legături.

– Nu-i bai, aşa se întâmplă dintotdeauna între viteji: nu au încredere unul în celălalt.

Un cetaş a adus, pe o tingire de argint, o bucată de carne friptă şi o cupă cu vin, dar Kornis a cerut ulciorul, ca să poată cinsti pe îndelete. Era un om vesel şi pus pe glume, care plăcu imediat tuturor, dar Vlad nu se grăbi să-l înghesuie cu întrebări. Petreceau, iar tâlharii muzicanţi începu-ră, iarăşi să ademenească stelele.

Dintr-odată, chipul lui Kornis se înăspri:

– Vladislav a atacat, pentru a doua oară, Făgăraşul. Măria Sa, Iancu Voievod, a hotărât cu hrisov domnesc, să-ţi încredinţeze ţie, prinţule Vlad, apărarea graniţelor de sus ale Transilvaniei…