”Ştefan Vodă”, de George Coșbuc

Ștefan Vodă

*

Prin Suceava, Vodă Ştefan, într-o zi de primăvară,

Cu boieri bătrâni ai ţării şi hatmani treceau călări,

Iată-n drum, pe-o stradă strâmtă ei pe-un mort întâmpinară,

Un sărac ! Nici lume-n urmă, nici măcar făclii de ceară

Şi nici plâns ca la-ngropări.

 *

Un copil ducea o cruce; şi-ngânând cântarea sfântă

După el bătrânul preot vine-ncet în sfântu-i port;

Duc pe umeri patru omeni un sicriu sărac şi cântă.

Ştefan îşi oprește calul şi de milă se-nspăimântă

Cât de singur e-acest mort!

*

El descalecă şi-asvârle straiul ce de-argint străluce,

Unui paj el lasă calul şi s-apropie grăbit

De sicriu, şi-urmând sicriul, umilit îşi face cruce

Şi, purtând în mână coiful, după mort încet se duce

Ca dup-un amic iubit.

* 

Sfetnicii şi-oştenii țării stau miraţi şi n-au putere

Să-nţeleagă cine-i mortul cel necunoscut ca viu,

Văd în capul gol pe Ştefan şi zdrobit ca de-o durere

Îşi descopăr şi ei capul şi s-apropie-n tăcere

Şi se duc după sicriu.

*

Şi cu guri făr’ de răsuflet stă mulţimea-ntâmpinată

De-acest mort urmat de Vodă şi de curtea sa, pe drum,

Nici ei nu-nțeleg convoiul, dar pornesc cu el deodată.

Şi mulţimi mereu s-adună spre mulţimea adunată,

Neștiind de ce şi cum.

*

Şi pe străzile Sucevei, înnorate-acum de jale,

După mortul fără nume se strecoră lungul şir

De popor, de Domn şi sfetnici, şi de-oşteni în albe zale;

Pe-un necunoscut din lume îl petrece-o lume-n cale

Spre mormântul strâmt şi jalnic dintr-un colţ de cimitir.

*

Şi deasupra gropii Ştefan, cu boieri ce-l înconjoară,

Ia sicriul şi-l aşează pe frânghie. Şi-n mormânt

Însuşi el, prinzând frânghia cu alţi trei, încet scoboră

Mortul în pământ, el însuşi peste mort dintâia oară

Zvârle-o mână de pământ.

*

Spre popor apoi se-ntoarce: ”De-aţi venit aici, cu mine,

Nu întrebaţi ce mort e-n groapă, prieten ori duşman al meu.

Om a fost şi-n ceasul morţii noi să dăm ce se cuvine

Omului. Iar unde merge, sufletu-i găsească bine

Şi să-l ierte Dumnezeu!”.

*

 Şi-n genunchi se roagă Ştefan, iar poporu-ntreg rostește

În genunchi un ”Tătăl nostru”, şi e sfânt murmurul lor,

Astfel codrii-şi cântă psalmii, când frunzişul se clătește,

Iar deasupra lor, în aer, Duhul Domnului plutește

Cel Atotstăpânitor.

 *

Nu-ntrebaţi ce mort e-n groapă! Răsărirea unei spume

Nu e volnică: ea-şi are rostul hotărât de cer!

Când tu crezi că n-ai pe nimeni, fraţi tu ai o-ntregă lume,

Mila lor e Dumnezeul cel ce altfel n-are nume

Pentru cei ce plâng şi pier.

*

George COȘBUC

(Revista Ilustrată, Anul I, Broșura I, Reteag, ianuarie 1898, pp. 2-4)