şi că nu-i om să fi băgat de seamă

*

a fost cândva, pe când eram bătrân

şi-mpovărat de răutăţi trăite,

să recunosc că trupul e stăpân,

că sufletul cedează la ispite,

şi sufletul l-am tot ţinut ascuns

de parcă mi-ar fi fost cu el ruşine

fiindcă era atâta de străpuns

de-ndurerări ce mi-au rămas străine,

 *

apoi l-am aşezat frumos pe masă,

când nu era prin preajmă nimeni să ne vadă,

şi l-am privit şi mi-am tot spus: nu-mi pasă

de rănile acestea, de zăpadă,

deşi a nins deasupra-i ne-ncetat,

deşi îl strânge frigul cu cruzime,

deşi l-am socotit îndepărtat,

mereu călcat în treacăt de mulţime,

 *

şi-am observat, pe masă când l-am pus

şi-am tot privit cum încă se destramă,

că sufletul e frate cu Iisus

şi că nu-i om să fi băgat de seamă