Sfintele moaşte ale politicii româneşti
*
Dumnezeu a fost izgonit din spiritualitatea românească. Izgonit sau măcar aruncat aiurea, sub un maldăr de vechituri ale memoriei, pe care târziu, peste veacuri, le va cerceta câte un curios oarecare. Mulţimile româneşti nu îl mai caută pe Dumnezeu, pentru că, pe deplin golite de spirit, au revenit la idolatrie, închinându-se, cu disperată evlavie, doar moaştelor. Şi cumpără indulgenţe mulţimile româneşti, mituindu-i pe proprietarii de moaşte întru sănătate, fericire şi iertarea păcatelor.
*
Nicăieri, în textele sfinte rămase după Iisus Hristos sau măcar după Cuvântătorul Lui, Sfântul Paul din Tars, nu veţi găsi promovată o sacralitate a moaştelor şi, în general, a sfinţeniei drepţilor şi merituoşilor care L-au urmat pe Iisus, practica păgână a idolatrizării osemintelor fiind introdusă de un împărat păgân, Constantin, care dorea să “încreştineze” datina sacrificiului la câte o nouă zidire (când urma să se facă o nouă casă, de pildă, în colţul dinstre sud-est se zidea o vietate, un cocoş – de regulă, iar mai târziu doar umbra unui om) şi care a recomandat ca la temelia bisericilor să fie aşezate osemintele unui martir.
*
Moaştele din biserici, deşi nu înseamnă creştinism, nu mă înnegurează. Dar “moaştele” politicii, adică “făcătorii de minuni”, care ne tot păcălesc, la patru ani, o dată, şi cărora le pupăm tălpile zi de zi, mă cam scot din răbdări. De ce ne-am închipui noi că Băsescu, Iliescu, Dragnea, Ponta, Tăriceanu, Blaga, Gorghiu, Oprea şi aşa mai departe ar însemna chintesenţa inteligenţei naţionale, când toate aceste mediocrităţi au tot dat proba incompetenţei, parazitismului şi a incapacităţii?
*
Întrebarea este, bineînţeles, retorică.