să mute umbre în absenţă
frunzişul, galbenă povară
pe care singuri o vom duce
ca să durăm în primăvară
noi răstigniri la o răscruce,
aşterne stelele prin iarbă
şi paşii noştri îi ascunde
în toamna care-a prins să fiarbă
de nu ştim când, în nu ştim unde
şi-acolo stâlpi o să ridice
cu iarbă să ne bată-n cuie
pe zările mereu propice
abandonării în ce nu e
decât o altă amăgire
pusă la cale de speranţă
când conştienţi de risipire
ne-om adapta la ambianţă
visând că în sfârşit învie
ceea ce noi am pus pe cruci
şi o să-mpartă veşnicie
încolonatelor năluci
care păşesc triumfătoare
cu blânda lor inconştienţă
de candele tremurătoare
să mute umbre în absenţă