Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Benia

Doi munteni cu desagi – tablou de Eugen Maximovici (1857-1926)

BENIA. Vatra lui Duma Benea, tatăl Ilincăi, amintită, în 15 martie 1490, pe hotarul braniştii mănăstirii Putna („apoi la casa lui Benea, şi apoi iarăşi pe obcină la Arsuri şi, pe obcină, la Dealul lui Timotei şi, pe obcină, la Runcul lui Berchez”), a fost, până după anul 1800, o risipire de case ale câmpulungenilor pe coamele munţilor.

Branişte bine definită a mănăstirii Putna („braniştea Benia şi obcina până la poiana lui Ivan, la Făgeţăi” – e vorba de toponimul din Dorna Candreni, nu de cel din Breaza), cuprinsă în hotarnica lui Ştefan Rareş, din 9 august 1551, satul Benia, de pe apa Moldovei, va intra în colecţia de documente câmpulungene abia în 23 martie 1792, când Gligorie şi Timofte Sărghie din Benia cumpără, cu 220 lei, „o parte din moşia Benia, pe care o au moştenire… Ştefan şi Gavril”, fiii lui Ioniţă Şandru, de la bunicul lor, popa Gavril.

Ioniţă Şandru trăia la Câmpulung, deşi îşi înzestrase copiii şi păstra şi alte moşii pentru sine în Benia, dovadă fiind tranzacţia din 15 mai 1802, prin care el zălogeşte, pe timp de 10 ani, pentru un împrumut de 122 lei, moşia lui din Benia, care se mărginea „cu apa Moldovei şi cu moşia lui Nicolae, popa din Sadova”, aceluiaşi Gligorie (Grigorie, în acest document) Sărghe. După câţiva ani, în 1 ianuarie 1807, Ioniţă Şandru va vinde moşia zălogită creditorului Grigorie Sărghe din Benia, în document Benia fiind considerată ca parte a comunei Fundu Moldovei.

Iată, deci, dovada că satul Benia îşi poate revendica istoria atestată începând din 14 aprilie 1411, data atestării Câmpulungului, pentru că, în fond, Benia este unul dintre satele câmpulungene, mai întâi ca moşie directă a câmpulungenilor, apoi prin „intermediarii” lor urmaşi din Sadova şi din Fundu Moldovei.

În 26 februarie 1813, alţi câmpulungeni, Andrei şi Ioana Mândrilă, vând lui Mihai Pîntiul (Pinte, Pintea) din Benia o grădină în Benia, pentru 200 lei.

Colonizarea masivă cu huţani, începută de mănăstirea Putna, în 20 mai 1762, cu „nişte ruşi din Putila” şi continuată, sub stăpânire austriacă, până în 1818, când se înfiinţează comuna Breaza, amestecă neamurile şi la Benia. Astfel, în 1 noiembrie 1838, surorile Ileana Porcuţan şi Marian Andronic vând tatălui lor, Grigori Droniuc din Benia, 2 fălci şi 16 prăjini de moşie, primite zestre, pentru „8 lei bani de argint, 5 lâni întregi, 3 lei, 20 heleri, 2 miţe, 24 heleri, care, legându-se în bani, fac 11 florini şi 44 heleri”, plus o juncă pentru Ileana şi 12 florini şi 48 heleri, bani de argint, pentru Maria.

În 1839, Gavril şi Axinia Butnaru vând huţanului Neculai a lui Vasile Droniuc din Breaza o bucată de moşie în Benia, „peste deal, lângă apa Moldovii”, în suprafaţă de 2 fălci şi 40 prăjini, pentru 64 lei, bani de argint.

În 1 mai 1840, Gheorghe Sărghie din Breaza cumpără „un vad de moară, la starea locului, unde se numeşte părăul Benei”, de la Vasile Florea, din… Ilişeşti, vad moştenit de Florea de la socrul său, preotul Vasile Şandru din Fundu Moldovei.

În 3 noiembrie 1840, câmpulungenii Nicolai şi Nastasia Mândrilă vând huţanului Niculai a lui Vasile Droniuc (din Benia, cum e menţionat de această dată), o moşie de 3 fălci şi 17 prăjini, în Benia, la Răpa Roşie, lângă muntele Porşescul, pentru 200 lei, bani de argint.

Nicolae Droniuc va continua achiziţionarea de moşii în Benia, în 9 iulie 1846 cumpărând, de la Simion Şandru din Fundu Moldovei, cu 196 lei şi 40 creiţari, o moşie de 9 fălci, mărginită de pământurile lui Vasile şi Dănilă Droniuc, iar în 19 aprilie 1848, de la Grigore Şandru din Fundu Moldovei, o moşie de 3 fălci şi 40 prăjini, cu 64 lei, învecinată cu pământurile lui Iuruga, Ignat, Sărghie, Simion Şandru şi Grigorie Şandru.

Biserica din Benea funcţionează din 1901, deservită de preotul din satul Breaza, al cărui cătun era, pe atunci, iar din 1906 funcţiona, în sat, şi o şcoală cu o clasă[1].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Benia, cătun, pendinte de comuna rurală Breaza, districtul Câmpulung. Are 189 locuitori români, gr. or”[2].

Fiind un sat mic, adesea confundat cu comuna din care a făcut parte, Benia beneficiază de rare menţionări, precum cea din 1929, a generalului Alexandru Lupaşcu-Stejar: „Ieşind din satul Moldova-Suliţa, privesc, spre răsărit, muntele Găina, împădurit cu brad, mai puţin înalt decât Găina munţilor Apuseni. Traversez cătunul Benie, apoi frumosul sat Breaza, la ieşirea de miază-zi a căruia, în punctul numit „Podişul”, munţii, îmbrăcaţi cu frumoase păduri, se apropie, valea, pe fundul căreia, alături de şosea, şerpuieşte limpede, învolburată şi frumoasă apa Moldovei, se strâmtează foarte mult şi, într-amurg, când soarele, aruncându-şi înapoi cele din urmă raze, scaldă în lumină valea cu apa, coastele, coamele şi măgurile munţilor învestmântaţi cu brad, ajung la marele şi frumosul sat Fundul Moldovei”.

„Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[3], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Radu Gheorghe, de la Moldova Suliţa- Benia, la Dorna-Sunător” [4].