Pictori sculptori II

Pictori şi sculptori bucovineni (II)

4. „Precum valea, cu cât e mai profundă,
înalţă mai în slăvi muntele”

După Epaminonda Bucevschi, cel dintâi român bucovinean care a existat drept mucenic al frumosului, ar fi rămas, după cum susţine Corneliu Gheorghian, două ucenice, Camilla Neumann „şi o domnişoară Bodnărescu”, prima, fiica unui poet german, profesor, într-o vreme, pe la Rădăuţi, iar cealaltă, Mărioara, o viitoare profesoară rădăuţeancă, sora directorului Leonidas Bodnărescu, de la „Hurmuzachi”, amândouă anonimizate, ulterior, în tumultoasa viaţă bucovineană.
Pictura bucovineană renaşte, în epoca Bucovinei României Mari, prin doi feciori de boieri, Radu Giurgiuveanu şi Paul Verona, primul, descendent al neamului Giurgiuvenilor (Giurgiu deriva din Giulea şi însemna, în româna veche, Gheorghe), cu moşii în nordul Bucovinei, până în valea Ceremuşului, iar celălalt, Verona, cu moşii în ţinutul Herţei.
Prima expoziţie cernăuţeană este, totuşi, cea a Virginiei Tomescu-Sirocco, din 4 martie 1924, urmată de cea a lui Radu Giurgiuveanu, un pictor „romantic şi îngrijit”, cum avea să-l categorisească Eugen Pohonţu, care a expus în octombrie 1924; cea de a doua expoziţie a lui Radu Giurgiuveanu, deschisă în toamna anului 1927, după cea a lui Leon Hruşcă, din 8 august 1926, aducea, lângă tablourile lui, şi pe cele ale moşierului din Herţa, Paul Verona. În jurul celor doi pictori-boieri, care, prin poziţia lor socială, indirect şi prin erudiţie, conferă picturii bucovinene o aură de nobleţe, s-au adunat „puzderie” de pictori tineri, şi români, şi poloni, şi germani, şi evrei, şi ucraineni, şi ruşi, toţi grupaţi într-o naţiune nouă, naţiunea artiştilor.
„Puzderia”, cum o numea Pohonţu, nu prea contează pentru memorie, din moment ce, în toate domeniile artelor, dispun, stabilesc ierarhii şi drepturi la înveşnicire rataţii, indivizii fără har, dar care se erijează în atoateştiutori, în critici.
Primul critic al artei din Bucovina ar fi, în accepţiunea generală, Eugen Pohonţu (1897-1992), profesor la Liceul Militar din Cernăuţi, până în 1934, şi şef al „Străjii Ţării”, apoi profesor la Liceul Marelui Voievod Mihai din Bucureşti, unde s-a şi ocupat de educaţia celui care avea să ne fie şi rege.
În Bucovina, Pohonţu s-a străduit să antreneze artiştii plastici în cristalizarea unei mişcări artistice, beneficiind de o anume autoritate, datorită priceperii, adeseori prea subiectivă şi ultimativă, în a recepta arta plastică. Cu meritele şi cu mărturiile lui, ne vom mai întâlni, aşa cum ne vom reîntâlni şi cu discordia provocată de Pohonţu, printr-un anume partizanat, care va provoca furia lui Mircea Streinul.
Din punctul meu de vedere, Traian Chelariu şi Mircea Streinul au fost, cu adevărat, primii cronicari de artă ai Bucovinei (mă păzesc să-i numesc pe ei, jertfelnicii întru durabil, critici), demersurile lor publicistice vizând încurajarea unei vieţi culturale bucovinene de amploare, în care şi numele sonore, dar şi cele modeste să poată convieţui şi sluji idealul conturării unei naţiuni. Iar dacă Streinul doar a făptuit în acest sens, Chelariu a avut şi o persuasivă luare de poziţie împotriva dihoniei şi fanfaronadei, care a trebui să dea de gândit şi contemporanilor noştri:

„Ştim că artiştii, fiecare pe proprie socoteală, îşi vor merge drumul cel mai potrivit. Pentru profitul Bucovinei şi al Cernăuţilor, însă, să ni se ierte pronunţarea unei pioase dorinţe:
Noi, aceştia care stăm departe de agitaţia, din toate punctele de vedere utilă, a capitalei şi nu avem nici vreun alt îndemn pentru promovarea artelor frumoase, în afară numai de dragostea noastră pentru ele, am fi fericiţi dacă Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina ar colabora, pe deasupra tuturor intereselor centrifuge, la realizarea adevăratului atelier, a atelierului şcoală artistică. Şcoală nu în sensul atât al unui nou curent artistic, nivelator sau de altă natură, ci şcoală în înţelesul de cultivare reciprocă a artiştilor şi de cultivare a publicului, care, orice s-ar obiecta, intră, cu dragă inimă şi cu suflet umil, în sanctuarul artei şi aşteaptă să vadă, aşa cum înţelege mai bine, şi poate chiar şi mai bine, ceea ce, pe buzele tuturor muritorilor, se numeşte artă şi anume artă menită să-ţi fie bucurie şi solemn prilej de precistuire cu pânea şi vinul divin al emoţiei sale estetice. Iar pentru a putea crea un astfel de atelier-şcoală, artiştilor bucovineni nu le trebuie decât bună înţelegere întreolaltă şi preţuire a muncii fiecăruia, chiar dacă acea muncă e muncă de şarlatan (subliniem aceste din urmă cuvinte, căci e adevărat, fiecare muncă făcută ne este de folos şi, adeseori, e nevoie să greşeşti de nouăzeci şi nouă de ori ca să poţi reuşi a suta oară). Astfel, precum valea, cu cât e mai profundă, înalţă mai în slăvi muntele, la fel, cu cât mai mare e rătăcirea, cu atât mai valoroasă devine cunoaşterea drumului bun. Şi o vorbă a unui mai puţin mare om, deprins să cugete pe proprie socoteală, zice că: gustul se formează prin dezgust.
Munca mea, deci, şi respectul pentru munca vecinului meu, iată porţile deschise spre îngustul şi anevoiosul drum al progresului în ale artei”.

E cunoscut faptul că iconarii ardeau de dragoste pentru patrimoniul spiritualităţii româneşti din Bucovina, o dragoste care îi împingea şi spre exagerări, precum cea a lui Mircea Streinul despre poetul Teofil Lianu („i-ar încânta pe Paul Valery şi pe umilul ţăran din Bretagne”), dar, dincolo de toate, în dragostea aceasta pentru „ce-i al nostru” stă, de fapt, condiţia transformării gloatelor româneşti într-o naţiune, condiţia aceasta fiind memoria. Câtă vreme ştim că prin odăile unor poeţi, pictori sau muzicieni deja uitaţi ai Bucovinei au străfulgerat nopţile vii ale planetei, numele acelor găzduitori de astralitate ne obligă la neuitare, la omagiu, la recunoştinţă. Cu atât mai mult cu cât, între numele acelea uitate şi refuzate, din trândăvie şi din indolenţă, de erudiţii rataţi ai artelor, criticii, există şi nume care strălucesc senine pe cerul Europei, nu şi pe petecul nostru de cer, pururi împâclit de insensibilitatea şi de rătăcirea noastră.
Ca să răzbim spre numele uitate este aproape imposibil, pentru că, vreme de o săptămână de început de iulie 1952, au fost arse cărţile şi revistele Bucovinei, în curtea interioară a închisorii din Suceava şi în curţi dosnice de instituţii opresive din întreaga ţară. Se ştie doar că însuşi Iancu Nistor, tribunul românismului bucovinean, a fost demis din funcţia de director al Bibliotecii Academiei, funcţie pe care o ocupa din 11 mai 1945, în 28 mai 1947, pe motiv că „încalcă legea de aplicare a Armistiţiului, deoarece a ordonat păstrarea pe mai departe a publicaţiilor retrase din circulaţie” (colecţiile gazetelor, ziarelor, cărţilor şi broşurilor vechi). Dat afară şi din Academie, în 8 iunie 1948, în urma unei hotărâri semnate de C.I. Parhon, Avram Bunaciu şi Marin Florea Ionescu, Nistor a fost arestat, în 5 mai 1950, şi încarcerat, vreme de 5 ani, la Sighetul Marmaţiei.
Ce s-a mai salvat din memoria Bucovinei sunt doar boabe de rouă, greu de aflat şi aproape imposibil de cules. Tocmai de asta, cât încă se mai poate, cât încă nu dispar, distruse, prin decupări iresponsabile, de „exegeţii” zilei sau prin măcinarea vechimii, puţinele colecţii şi mărturii bucovinene, e de datoria noastră să culegem nume cu nume şi să le încredinţăm viitorimii.
În mod ciudat, unul dintre marii artişti ai Bucovinei, dar şi ai Europei, Rudd Rybiczka, prieten cu toţii iconarii şi cu toţi publiciştii din vremea lui, nu a fost mărturisit de nici unul dintre prietenii săi, nici de Mircea Streinul, căruia i-a ilustrat toate cărţile de poezie şi nici măcar de, pe atunci, tânărul Aurel Fediuc, beneficiar al ilustraţiilor lui Rybiczka pentru primele şi singurele sale două cărţi de poeme. Rudd era atât de aproape şi de apropiat de fiecare scriitor în parte, se bucura de atâta notorietate în lumea sfântă a artei, încât nimeni nu a mai simţit nevoia să-l mărturisească şi, tocmai de aceea, cu câţiva ani înainte de moarte, când s-a scris despre opera lui în cotidianul sucevean „Crai nou”, artistul, cu mare notorietate în Germania, a fost extrem de emoţionat.
Rudd Rybiczka s-a născut la Vaşcăuţi pe Ceremuş, în 26 martie 1911, şi a murit în Germania, la Kressbronn, în 6 octombrie 1998. Fiu al lui Leo şi al Elisabetei (născută Zukowski), Rudd Rybiczka a făcut liceul şi facultatea (de Ştiinţe Naturale!) la Cernăuţi, dar s-a dedicat, de tânăr, artelor plastice, grafica lui poposind prin cărţile Bucovinei, începând cu inegalabila „Tarot”, a lui Mircea Streinul, apărută în 1935. În spaţiul german, se spune că Rybiczka ar fi trăit la Cernăuţi până în 1937, dar era prezent, alături de Mircea Streinul, şi în 1938, şi în 1939, ilustrând ziarul „Suceava”, inclusiv cu portretele redactorilor, câteva dintre acestea reproduse şi în lucrarea monografică „Societatea Scriitorilor Bucovineni” (care număra, printre membrii ei, pe Rudd Rybiczka şi pe Ludovic Rybiczka, fratele lui Rudd, şi el un grafician talentat).
Prima expoziţie personală a lui Rudd Rybiczka, la Cernăuţi, s-a vernisat în toamna anului 1937, celelalte urmând un itinerariu de viaţă, pe ruta Bucureşti, Breslau, Stuttgart, Singen, plus încă alte 6 în Germania, unde critica de specialitate l-a comparat ba cu Albrecht Durer, ba cu sculptorul impresionist Barlach, ba cu „fantasticul Nolde”, două dintre lucrările lui, „Gânditoarea” (1957, care aminteşte, cumva, de „Melancolie” de Durer) şi, mai ales, „Rugul” (1962, o trimitere plastică directă la opera lui Mircea Streinul, închinată românilor care au suferit prin închisorile comuniste), reprezentând capodoperele lui Rudd (Rudolf) Rybiczka, un suflet profund românesc, găzduit într-un trup prin care curgea, într-o deplină armonie, sânge slav, evreiesc, german şi poate că şi un strop de sânge românesc.
Un alt mare nedreptăţit este pictorul „italian” Eugen Drăguţescu, născut la Iaşi, în 19 mai 1914 (1993, Roma), dar cu întreaga copilărie trăită la Vicovu de Jos şi cu studii liceale la Rădăuţi, alături de poeţii Mihai Horodnic, Iulian Vesper şi de viitorul publicist şi economist de marcă Ionel Negură, cu care va realiza, din postura de ilustrator, teribila revistă „Muguri” (1924-1926, dar revista apărusese în 1922). Au urmat studiile universitare, la Academia de Belle-Arte din Bucureşti (1932-1938), şi o primă expoziţie personală (după cele colective), în 1936, la Galeria Mozart din Bucureşti. În 1935, tinerii studenţi bucovineni de la „Gazeta Bucovinenilor” aveau să scrie că, „la expoziţia de pictură a tinerilor Drăguţescu şi Dobrian, organizată în Bucureşti, de la 28 Aprilie la 7 Mai, am remarcat un tablou, reprezentând o piaţă din Cernăuţi”.
În 1939, Eugen Drăguţescu a câştigat „Premiul Romei”, care i-a permis să studieze la Accademia din Romania, în Italia, revenind în Bucureşti, cu 6 lucrări, în 1940, la „Salonul Oficial de Toamnă”, şi, cu o personală, expusă şi la Ministerul Propagandei Naţionale, şi la Ateneu, în toamna anului 1943, când fostul lui coleg de la „Muguri” şi de la „Hurmuzachi”, Ionel Negură, îl reîntâlneşte şi se mândreşte, de parcă ar fi şi a lui, cu acea minunată expoziţie, în care Eugen Drăguţescu „ne înfăţişează, în desene, uleiuri şi acuarele, fructul inspiraţiei şi muncii sale din Italia (de unde s-a întors recent de tot, după răsunătoare succese), „profiluri italiene”, „copiii Italiei” şi colţuri din oraşele celebre ale artei italiene, al căror contur artistul îl redă impresionant de limpede prin linii, aducând o notă de originalitate în arta plastică românească, cum recunoaşte, cu îndreptăţită bucurie, critica de specialitate”.
În 1946, pictorul pleacă în Olanda, unde rămâne vreme de trei ani, apoi, în 1949, se întoarce în Italia, la Assisi, stabilindu-se, definitiv, la Roma, în 1959, pentru a lucra şi trăi în tumultul unei vieţi artistice autentice, şi ca portretist al clasicilor literaturii lumii, pe care-i desena pentru reeditarea operelor lor, dar şi ca portretist şi prieten al celor mai mulţi dintre scriitorii italieni, inclusiv al poetului Marino Piazzolla, al cărui portret îl reproducem.
Timp de o viaţă, acest mare pictor bucovinean (ştiinţa şi nervul desenului, precum şi armonia cromatică îl consacră drept bucovinean) a expus în Italia, în Olanda, în Elveţia, în Statele Unite, în Mexic etc. lucrări superbe, care balansează între limitele figurativului şi expresivităţi abstracte, dar în ţara lui nu-l mai ştie nimeni, cu atât mai puţin în Bucovina, cea atât de ignorantă cu fiii care cu adevărat o întrupează.
Dar nu toţi artiştii bucovineni au avut inspiraţia şi şansa lui Rudd Rybiczka sau a lui Eugen Drăguţescu de a pleca în spaţii spirituale vii, doldora de memorie fremătătoare, aşa că au fost măcinaţi, în Bucovina, de vreme, de insensibilitate, de necunoaştere. Unul dintre ei, poetul iconar şi pictorul Dimitrie Loghin, s-a irosit, a ars ca o lumânare tăinuită, la catedra Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava, iar noi, elevii lui de atunci, nu ştiam că Dimitrie Loghin trăise, cândva, superb, că făcuse, în 1935, un superb bust eminescian (pe care l-am reprodus pe coperta finală a acestei cărţi, cu gândul mărturisit că îl va şi turna cineva, ca să-l aşeze într-un oraş cu adevărat bucovinean), că publicase superbe poeme prin revistele iconarilor şi că, într-un „curier artistic”, publicat de Mircea Streinul, în ziarul „Suceava”, nr. 7, din 10 ianuarie 1939, pg. 2, desăvârşitul cărturar al Bucovinei şi tocmai de aceea ignoratul Mircea Streinul scria: „Domnii Vladimir Nichitovici, Parteniu Masichievici, Leon Hruşca, Vasile Ştefan, Dimitrie Loghin-Suceava şi Urbanski-Nieczuia sunt rugaţi să ne comunice adresa”.
Nu ştiu dacă Dimitrie Loghin a mai apucat să expună la Cernăuţi sau nu, dar, după Revoluţie, când s-a ridicat, pentru o clipă, perdeaua de pe uitare, am putut vedea opera unui pictor al luminii tulburător, apoi i-am văzut, călătorind prin satele noastre, doar două busturi discrete: „Vasile Todicescu”, dezvelit, în 1933, în Boteşti, şi „Învăţătorul erou Nicolae Stoleru”, dezvelit, în 1934, la Baia.
Dimitrie Loghin s-a născut pe graniţa Bucovinei, la Boteşti-Horodniceni, în 13 octombrie 1910 (m. 1982, Suceava). A urmat studii gimnaziale la Şcoala Normală din Fălticeni, iar din 1929 a fost studentul maeştrilor Ştefan Dimitrescu şi Nicolae N. Tonitza la Academia de Arte Frumoase din Iaşi. A fost profesor de desen la Botoşani (1935), apoi la Liceul „Ştefan cel Mare“ din Suceava, unde i-a urmat la catedră, din 1936, lui Ion Cârdei.
Lirica lui Dimitrie Loghin schiţează pe cer, în cea mai bună tradiţie iconaristă, „moluz cu stropi de sânge muiat în veac trecut”, deschizând „zarea înaltă versurilor ce se desprind” când „din stele plouă aur” şi „nu-i nimeni sub amurguri – doar Pan mai întristat”. Dimitrie Loghin doar schiţa, doar contura cu o rază de lumină clipele care întregesc o viaţă sau alta („ca aripile ziua se sbate în năvod”). Lirica lui, disimulată în culoarea pânzelor de după tăcere („şi şoimul de sub frunte în vise de-l mai scap / În ochi o lumânare de viziuni aprinde”), a rămas în paginile de dincolo de sine: „Încet, încet, tămâie-mă luceafăr duh etern, / Îmbracă-mă cu veghe cânt de greier – câmpeneşte, / În pulberea de rouă pat trupului aştern / Şi-o punte dimineţii care înmugureşte”.
După război, când poeţii Bucovinei ispăşeau pentru nevinovăţia metaforelor, Dimitrie Loghin n-a mai publicat nimic. L-am întâlnit, uneori, pe la şedinţele cenaclurilor sucevene, ba şi în paginile unei antologii, în care aşezase, din „Panerul cu rod” al vieţii sale, câte ceva din „zidirea asta revărsată din mister”.
Din textele aflate prin vechile reviste bucovinene („Revista Bucovinei”, nr. 4/1943, pg. 182), am să-i reproduc doar trei poeme, în care Dimitrie Loghin pictează cu cuvinte, opera lui, în întregul ei (fie că e vorba de artă plastică sau de literatură), cântând, vizualizând şi vibrând, simultan, de inefabilul liric:

Autoportret

Brăzdaţi cu ani, obrajii cu mâna-i şterg de praf.
Nutreţ de versuri gura cu buzele mai prinde
Şi şoimul de sub frunte în vise de-l mai scap
În ochi o lumânare de viziuni aprinde.

Seară în turnul Nebuise

Moluz cu stropi de sânge muiat în veac trecut.
Cetatea spre Suceava şi-arată sânul veşted,
Doar ploaia-i paşte fruntea – un corn prin ani căzut
Un bour de la poară îi plânge urma-n creştet.

Prevestire

Păunii întind foşnet şi curcubeie-n ramuri
Roteşte-n trunchiuri seva şi-o toamnă grea de rod,
Un corn răstoarnă-n codri singurătăţi – prin geamuri
Ca aripile ziua se sbate în năvod.

Dimitrie Loghin şi-a aflat, la Suceava, un maestru în Ioan Cârdei (şi poemele lor, scurte, concise, picturale, sunt înrudite), dar, ca şi Loghin, ca şi Cârdei, au existat, în Bucovina, şi alţi trăitori de frumos, pe care nu avem dreptul nici să-i ignorăm, nici să-i pierdem. Despre ei, am aflat puţine lucruri (la fel ca şi neostenitul slujitor al memoriei româneşti în Bucovina, Emil Satco, pe care-l rememorez, citându-l mereu, cu cea mai curată şi mai sinceră evlavie), dar vi le încredinţez aşa cum le-am aflat, cu tristeţea conştientizării faptului că nimeni nu o să mai caute veşti despre ei, nici „exegeţii” şi nici măcar rubedeniile naturale sau artistice (I.D.).

Bilan, Gheorghe

Ateneul Român din Suceava, care, încă din 6 Octombrie 1934, a luat hotărârea (la iniţiativa domnului prof. Ştefan Pavelescu) să ridice un bust marelui nostru folclorist şi temerar luptător naţionalist, pe vremuri de vitregă guvernare austriacă, Academicianul S. Fl. Marian, în grădina botanică a liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava, aduce la cunoştinţă publică următoarele:
În 2 Iunie 1935, s-a ţinut concurs pentru alegerea bustului. În faţa juriului (compus din domnii dr. Eusebie Popovici, prof. univ. Victor Morariu, Nicolae Caba, preşedintele Ateneului, doamnele Nuţa Marian-Cărăuşu şi Aglaia Botezat, Ştefan Pavelescu, Mihai Cărăuşu şi Ion R. Sbiera) s-au prezentat patru busturi, ale domnilor Gheorghe Bilan, V. Dumitriu-Leorda, prof. N. Dumitraş şi Iftimie Bârleanu.
Juriul a acceptat, după ce i s-au adus câteva modificări, cu unanimitate de voturi, bustul domnului Gheorghe Bilan, diplomat al Academiei de Bele Arte Bucureşti şi elevul domnului Oscar Han, bust care îndeplineşte toate exigenţele, atât de asemănare, cât şi în ce priveşte execuţia artistică.
Meritoria lucrare a domnului Gheorghe Bilan a şi fost trimisă la „Arta Română” Bucureşti, spre a fi turnată în bronz; desvelirea bustului va avea loc la începutul lui Octombrie 1935, în cadrul serbărilor jubiliare ale liceului „Ştefan cel Mare”.
Până atunci, domnul sculptor în piatră Mendiac va executa soclul, după schiţa domnului Gheorghe Bilan („Gazeta Bucovinenilor”, Anul II, nr. 18, 25 iulie 1935, pg. 4).
                                                         *
Bustul lui Simion Florea, opera sculptorului Stupcan Gheorghe Bilan, s-a desvelit, la 12 Octombrie 1935, la Suceava. („Gazeta Bucovinenilor”, Anul II, nr. 24, 1 Decembrie 1935, pg. 3).
*
Bustul lui Ciprian Porumbescu, pe care „Asociaţia intelectualilor” din Stupca a decis să-l desvelească, în 6 Iunie 1937, este opera domnului artist-sculptor Gheorghe Bilan, din Stupca, elevul maestrului Oscar Han. Bustul acesta va fi ridicat numai din contribuţia intelectualilor stupcani. („Gazeta Bucovinenilor”, Anul III, nr. 37, 1 septembrie 1936, pg. 3).

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: BILAN, GEORGE (17.V.1883, Stupca, districtul Gura Humorului, azi „C. Porumbescu” / Suceava-?), sculptor. Părinţii: Ilie şi Ileana (n. Nimiţan). Studii: Şcoala de arte şi meserii din Câmpulung Moldovenesc, cu profesorul Ion Pâşlea; Academia de Arte Frumoase din Bucureşti (elevul lui Paciurea, Oscar Han şi Corneliu Medrea). Lucrează în bronz, piatră, ghips. Busturi: S. Fl. Marian, Ştefan cel Mare, C. Porumbescu; opere inspirate din mitologia populară. Apreciat pentru portretistică. Prezent cu picturi şi sculpturi la Salonul Oficial (Bucureşti), Saloanele Ateneului Român etc.).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Format în ambianţa Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti şi în proximitatea lui Dimitrie Paciurea, Gheorghe Bilan a avut şansa de a primi lecţii artistice de maximă probitate profesională. Aici, rigoarea avea motivaţia deprinderii unui bun meşteşug, iar exemplul profesorului pe aceea a spiritului liber. Substanţa romantică a viziunii s-a concretizat în modelarea din perspectivă eroică şi monumentală a unor portrete de personalităţi, dar şi în interpretarea mai liberă a eposului popular. Dacă portretele lui Ciprian Porumbescu şi Simion Florea Marian se identifică prin datele fizionomicului, personajele din basmele populare româneşti nu sunt altceva decât materializări ale fantasticului. Departe de lumea Himerelor lui Paciurea, sculptorul se revendică mai cu seamă din modelul celorlalţi doi mentori: Oscar Han şi Cornel Medrea. Tratarea formelor are logica volumetriei şi substanţa narativă a basmului).

Boronska, Jadwiga

Doamna I. Boronska afirmă genul decorativ, pe care l-ar putea desăvârşi. S-ar pune, astfel, în acord cu ritmul timpului, lipsit de acele zorzoane, aşa cum îl găsim în arhitectura şi arta decorativă a vremii noastre (Eugen Pohonţu, „Consideraţiuni despre plastica anului 1932”, în „Junimea Literară”, nr. 7-12, iulie-decembrie 1932, pp. 337-340).
                                                        *
Doamna Boronska Jadwiga expune şaisprezece lucrări, în cari abordează, cu mult curaj, atât peisajul, cât şi portretul, şi reuşeşte, cu acelaşi talent feminin, să-şi impună sensibilitatea cromatică atât în pictarea florilor, cât şi în dificila compoziţie a unei idile (Idila din Locwicz-Polonia). Ceea ce trebuie să reţinem, însă, este faptul că doamna Boronska e singura care expune, în acest salon, un grup şi încă demn de meritată atenţie.
O plină de atmosferă „Vedere din Vatra Moldoviţei”, în care culorile degajă o discretă gamă de gris-albastru, dominant, de altfel, în mai toate tablourile doamnei Boronska; o „Bisericuţă” (de fapt, o troiţă catolică, nu e nici capelă), în care, din câteva trăsături de penel bine puse, culoare îţi spune o elegie autumnală, şi două portrete, în cari doamna Boronska tinde către o mai evidentă originalitate, îi dau, fără discuţie, dreptul să continue, dimpreună cu doamna Isidora Constantinovici-Hein (căci fructele expuse de domnul profesor Cârdeiu Ioan, care e sculptor în pictură, sunt cu adevărat natură moartă, ca să ne oprim mai mult asupra lor, deşi am avut prilejul să vedem, la domnul Cârdeiu, acasă, tablouri cari meritau să fie expuse şi pe cari domnia sa nu le-a învrednicit de salon), cuplul feminin de pictori, cari merită aceeaşi considerare, pe care ţi-o impun domnii Paul Verona şi Vladimir Zagorodnicov între domnii pictori (Traian Chelariu, „Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina”, în „Glasul Bucovinei”, Nr. 4717, 25 decembrie 1935, pp. 9-11).
                                                         *
Doamna Jadwiga Boronska, pictură veche, onorabilă în felul ei (Mircea Streinul, „Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).

Cârdei, Ioan

Un bust al lui Eminescu la Suceava. După ce, în 15 Octombrie 1933, Reuniunea muzicală dramatică „Ciprian Porumbescu” i-a ridicat autorului lui „Crai Nou” un bust, la Suceava, iar în 12 Octombrie 1935, „Ateneul Român” s-a achitat de-o sfântă datorie faţă de memoria folcloristului S. Fl. Marian, eternizându-l în bronz, lângă liceul „Ştefan cel Mare, de curând, a treia serată culturală din Suceava, „Liga Culturală” ne aduce îmbucurătoarea ştire că, la finele acestui an, va desveli un bust celui mai mare poet al Neamului, lui Mihai Eminescu. Bustul va fi executat de domnul prof. Ioan Cârdei, pictor şi sculptor. Liga a pus bazele acestui fond cu 1.000 lei, la care s-a adăugat Reuniunea muzicală dramatică „Ciprian Porumbescu”, cu altă mie de lei; la un loc, 2.000 lei.
Să fie într-un ceas bun!… Ofrandele se vor adresa S.S. Părintelui Toader Coclici, preşedintele Ligii, Suceava. E de remarcat că iniţiativa ridicării celor trei busturi îi revine domnului prof. Ştefan Pavelescu, care a depus şi cele mai mari strădanii pentru realizarea primelor două („Gazeta Bucovinenilor”, Anul III, nr. 27, 1 februarie 1936, pg. 3).
                                                       *
Ioan Cârdei, două copii bune. Aş dori să-l văd într-o expoziţie personală. Deocamdată, şovăiesc să mă hazardez în vreo concluzie definitivă (Mircea Streinul, „Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: CÂRDEI, ION (12.IX.1906, Smârdan, com. Suharău, Dorohoi / 10.XII.1970, Bucureşti), pictor; sculptor; poet. Părinţii sunt bucovineni, din Frătăuţii Noi (Rădăuţi). Urmează liceul la Dorohoi; Academia de Arte Frumoase în Iaşi (1925-1927) şi în Bucureşti (1927-1930), secţia pictură. Profesor de desen la Liceul „Ştefan cel Mare” în Suceava (1930-1936); la licee din Giurgiu, Cernăuţi, Bucureşti (1937-1962); lector universitar la Institutul Pedagogic de 3 ani Bucureşti (1962-1967). Colaborări cu grafică şi versuri în „Revista Bucovinei”, „Făt-Frumos” etc. Membru al Reuniunii muzical-dramatice „C. Porumbescu” din Suceava (1933); membru al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina (1943); al Societăţii Scriitorilor Bucovineni. În 1933, câştigă concursul pentru realizarea unui bust al compozitorului C. Porumbescu la Suceava, instalat în centrul oraşului. Autor a sute de tablouri, mii de desene şi sculpturi răspândite prin ţară; La Muzeul Literaturii Române se află aproximativ 5.000 desene (seturi tematice), ce reproduc artistic (riguros redate), case din Bucureşti, în care au trăit personalităţi literare. Prezent cu expoziţii personale şi la Saloane Oficiale).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Deopotrivă înzestrat pentru pictură şi sculptură, Ion Cârdei a avut toate calităţile unui bun colorist şi abilităţile unei manualităţi necesare sculpturii. Dacă memoria timpului a reţinut îndeosebi bustul lui Ciprian Porumbescu, amplasat în spaţiul public sucevean, nu pot fi nicidecum ignorate mapele cu desenele tematice create de-a lungul carierei. Ele trec dincolo de valoarea strict documentară şi se constituie în ipostaze sensibile asupra farmecului urban în ciclul destinat evocării caselor memoriale din Bucureşti, al altor edificii cu rezonanţă culturală şi istorică.
Fidelitatea exprimării subliniază cordialitatea raporturilor cu realul, buna artă a detaliilor revelatoare şi personalizante, emoţia dialogului cu un trecut devenit memorie. Casele, edificiile sunt pentru Ion Cârdei martorii tăcuţi ai unui veac ce s-a stins, dar continuă să trăiască prin gestul recuperator al artiştilor. În pictură, peisajul are ca dominantă motivul ctitoriilor bucovinene, tratat cu disciplină de arhitect şi cu sensibilitate de poet, după cum compoziţia de atmosferă sau portretul beneficiază de tratamentul unui intimist marcat de discreţie şi rafinament).

Cosmovici

Lucrările Domnului Cosmovici au transparenţă, lucru greu de realizat cu materialul opac al temperei. Coloritul este clar. Împerecheri ingenioase de culori vii, ce se împacă, totuşi. Tablourile-i sunt natură policromă, în haină de sărbătoare. Pictorul vădeşte o dexteritate tehnică remarcabilă.
Dacă dexteritatea este o calitate indiscutabilă, ea poate constitui şi un defect, atunci când depăşeşte cadrul sensibilităţii sincere, adecvată la motivul pictural ales. Prin tehnică fixată, prin exerciţii îndelungate, artistul poate realiza lucrări chiar şi în situaţii când nu încearcă emoţii faţă de subiectele din natură sau are alte emoţii, care cer mijloace de exprimare. În acest caz, opera este convenţională. Între numeroasele lucrări admirabile, prezentate de Domnul Cosmovici, sunt şi unele ce transpiră convenţionalism (Eugen Pohonţu, „Junimea Literară”, nr. 5-8, mai-august 1930, pp. 345-348).

Drăguţescu, Eugen

La expoziţia de pictură a tinerilor Drăguţescu şi Dobrian, organizată în Bucureşti, de la 28 Aprilie la 7 Mai, am remarcat un tablou, reprezentând o piaţă din Cernăuţi. („Gazeta Bucovinenilor”, Anul II, nr. 14, 15 mai 1935, pg. 4).
                                                        *
Prin însăşi deschiderea ei la Ministerul Propagandei Naţionale, imediat după ce se închisese la Ateneu (N.R.: ambele, în Bucureşti), înseamnă un triumf puţin cunoscut la noi, dar bine meritat pentru acest tânăr şi fin artist. Şi critica de artă este unanimă în aprecieri şi elogii.
Acest eveniment artistic marchează o semnificativă coincidenţă cu momentele fixate mai sus. Şi Eugen Drăguţescu a sorbit seva anilor de glorie a „Mugurilor” (N.R.: Revista literară a elevilor de la Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi” din Rădăuţi, condusă de Mihai Horodnic şi de Iulian Vesper). Copilăria şi-a petrecut-o în Vicovu de jos, satul natal al lui Ion Roşca, iar liceul l-a urmat (nu ştiu dacă în întregime) la Rădăuţi. Elev, mi se pare în clasa a patra, a fost deţinătorul rolului lui Brumărel, din piesa „Haiducii” a lui Mihai Horodnic, reprezentată la serbarea de pomenire, din 25 Noiembrie 1926, în Rădăuţi. Însăşi coperta şi cele mai multe desene ce ilustrează „Antologia Rădăuţeană” a lui E. Ar. Zaharia se datoresc lui Eugen Drăguţescu.
Expoziţia ne înfăţişează, în desene, uleiuri şi acuarele, fructul inspiraţiei şi muncii sale din Italia (de unde s-a întors recent de tot, după răsunătoare succese), „profiluri italiene”, „copiii Italiei” şi colţuri din oraşele celebre ale artei italiene, al căror contur artistul îl redă impresionant de limpede prin linii, aducând o notă de originalitate în arta plastică românească, cum recunoaşte, cu îndreptăţită bucurie, critica de specialitate (Ionel Negură, „Expoziţia pictorului Eugen Drăguţescu”, în „Revista Bucovinei”, Nr. 10, Octombrie 1943, Cernăuţi, pg. 504).

Dzierzek, Cornel

Cornel Dzierzek, o ieftină carte poştală: „Pace”, în care nu ştii ce să condamni întâi, prostul gust al subiectului sau coloritul neîndemânatic. „În umbră” nu spune nici el mare lucru. I-aş recomanda, acestui pictor, puţină nebunie… (Mircea Streinul, „Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2)

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: DZERDJIK, KORNELIU (7.I.1888, Hliviţa, Cernăuţi / 10.V.1965, Cernăuţi), pictor. A luat lecţii de pictură de la M. Ivasiuc (1904-1908). Studii libere de pictură între anii 1904-1908. A lucrat portrete şi peisaje, compoziţii tematice. Membru al Asociaţiei Artiştilor Plastici din Ucraina. Multe din tablourile sale proslăvesc viaţa în Uniunea Sovietică. Expoziţii între 1950-1951).

Ghiorghiu, C.

C. Ghiorghiu accentuează îndemânarea şi siguranţa pastei. Leagă şi unifică elementele diferite ale motivului. Fondul nu-i simplu decor sau mijloc de evidenţiere, ci corp comun şi integrant al subiectului (Eugen Pohonţu, „Consideraţiuni despre plastica anului 1932”, în „Junimea Literară”, nr. 7-12, iulie-decembrie 1932, pp. 337-340).

Giurgiuvanu, Radu

Expoziţie de pictură: Radu Giurgiuvanu. Mica sală a „Muzeului Industrial” ne-a adus o delicată surpriză, Duminică, în 24 Februarie 1926, cu ocazia inaugurării expoziţiei de pictură a modestului şi distinsului pictor Radu Giurgiuvanu.
Nu este prima oară când putem să apreciem simpaticele tablouri, lucrate cu conştiinţa şi mândria unui îndrăgostit de frumuseţile pe care ochiul de artist şi sufletul de copil al naturii ştie să le vadă, în orice colţ s-ar mişca. Ne cunoaştem şi suntem prieteni, de acum doi ani (N.R.: 1924), când am ştiut, la rândul său, să apreciem, după cum se cuvine, rodul muncii adevărate şi cinstite a unui artist cu viitor. Nu ştiu dacă fiecare ştie să înţeleagă şi să aprecieze însemnătatea câtorva clipe, petrecute într-un colţ plin de flori şi de soare, de curăţenie sufletească, în ciuda realismului şi materialismului întâlnit la fiecare pas. / Olt. („Junimea Literară”, 1926, pg. 106).

Gherghely

Aşa, în expoziţia Doamnei Gherghely, un tablou al „Magdalenei”, cu părul roşcat şi despletit, calcă domeniul de subiect şi culoare al pictorului francez J. Henner. Carnaţia stacojie şi rotunjimea ca o minge a încheieturilor ascuţite omeneşti vădesc influenţa lui Renoir evoluat. Van Gogh îşi are partea lui de cinste în tablourile cu gamă de galben. Acolo unde au încetat influenţele, arta personală este neînfiripată. Mă gândesc la ţăranca, de mare dimensiune, cu faţa bucălaie şi lăptoasă, cu nasul mic şi bărbie considerabilă, intitulată „Dulce Bucovină” dintr-un exces de atenţie, deloc flatantă pentru regiunea noastră (Eugen Pohonţu, „Junimea Literară”, nr. 5-8, mai-august 1930, pp. 345-348).

Hette, R. P.

Domnul Hette, partenerul sculptural al Domnului Cosmovici, aduce mai puţin convenţionalism şi mai multă sinceritate, dacă ni se permite o apropiere între aceste două genuri plastice.
Sculptura Domnului Hette este spontană, lipsită de migală şi de şlefuire până la lustru. Spontaneitatea nu este un lucru de neglijat în artă.
Se zice că un scriitor îşi trece opera prin 40 de etape de purificare. La început, construia după imboldul sufletesc, de care era cuprins. Alegerea cuvintelor, topica, sintaxa erau puse, deci, în slujba stărilor sufleteşti. În acest stadiu brut, opera era pusă într-un sertar. După trecere de vreme, îşi revedea manuscrisul, aducea modificări de redactare şi-l aşeza în sertarul al doilea. Operaţia se continua, astfel, până se ajungea la sertarul numărul 40, după care lucrarea putea fi tipărită. Exagerata grijă ca opera să fie impecabil construită nu e lipsită de partea ei de neajuns. Entuziasmul prim este diminuat, pe măsură ce creşte interesul pentru gramatică şi logică. Un orator, exprimându-se logic şi impecabil gramatical, este, în genere, un orator ce nu trezeşte entuziasm.
Oroarea contemporană pentru cizelarea extrem de muncită, ce înăbuşă spontaneitatea sentimentelor, a ajuns la cealaltă extremitate: cultul pentru primitivism.
În artă e necesară o anumită măsură, un anumit echilibru. Domnul Hette vădeşte măsură. Atâta spontaneitate cât e nevoie, nici mai mult, nici mai puţin. Ţine cumpăna între primitivism şi lustrangism (Eugen Pohonţu, „Junimea Literară”, nr. 5-8, mai-august 1930, pp. 345-348).
                                                          *
… Duminică, 7 Decembrie 1930, pe o vreme admirabilă ca de primăvară, s-a dezvelit, în parcul „Arboroasa”, din faţa Catedralei, bustul nemuritorului Eminescu. Înfăptuirea dorinţei de a-l avea acest bust, în oraşul şcolăritului lui Eminescu, i se datoreşte „Ligii culturale” secţia Cernăuţi, de subt preşedinţia domnului prof. univ. Dr. Vasile Gherasim.
O imensă mulţime de pioşi admiratori ai poetului era adunată în Catedrală, unde s-a săvârşit un parastas pentru odihna sufletului aceluia care a fost un fervent român şi un bun creştin…
Fondurile le-am adunat încet şi anevoios… Am publicat, în consecinţă, un concurs pentru ziua de 29 mai, cerând să se prezinte machete pentru un bust ce-l reprezintă pe maturul Eminescu, din timpul „Luceafărului”.
Din lucrările prezentate de opt artişti concurenţi (N.R.: inclusiv profesorul, poetul, pictorul şi sculptorul Dimitrie Loghin, din Suceava, a cărui machetă a fost prezentată, prin reproducere fotografică, în ziarul „Suceava”, nr. 46 din 27 februarie 1939, pg. 5), după o bună chibzuire, acea prezentată de artistul sculptor din Iaşi, anume domnul R. P. Hette, cu condiţia ca să mai facă unele modificări, ce i le-am indicat atunci. Bustul acesta, deci, , ultima realizare a proiectului prezentat de domnul Hette, atunci, iar soclul fu executat de domnul Carol Moscaliuc, întocmai după indicaţiile date de domnul Hette.
Comisiunea artiştilor, întruniţi la Ministerul Artelor, a aprobat lucrarea cu unanimitate de voturi, astfel că inaugurarea acestui bust se face după ce au fost împlinite toate formele şi după ce comitetul nostru poate să privească, cu cea mai sinceră satisfacţie sufletească, la o operă înfăptuită… (Vasile Gherasim, „Solemnitatea desvelirii bustului Mihai Eminescu la Cernăuţi”, în („Junimea Literară”, nr. 9-12, septembrie-decembrie 1930, pp. 401-410).

Klinghofer, Berthold

B. Klinghofer sculptează forma cu cărbune, după metode mai vechi; de altfel, nici portretele expuse nu-s de dată recentă (Eugen Pohonţu, „Consideraţiuni despre plastica anului 1932”, în „Junimea Literară”, nr. 7-12, iulie-decembrie 1932, pp. 337-340).
                                                         *
Berthold Klinghofer, un fantast al culorii. Slab în portret, uneori excepţional de interesant în peisagii. De reţinut 108, 112, 107, 120, 121. „Peisaj”-ul (121) e de o factură îndrăzneaţă, care-l impune definitiv pe B. Klinghofer (Mircea Streinul, „Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: KLINGHOFER, BERTHOLD (1893, Păltinoasa / ? Milano, Italia), pictor. Studiază matematica la Universitatea din Cernăuţi. Profesor de matematică şi desen la licee din Gura Humorului şi Cernăuţi. Pleacă, apoi, să studieze pictura la Academia de Arte Frumoase din Viena, la Paris (Academia „Grande Chaumiere”) şi Torino (Academia „Albertina”). Între 1920-1940 participă la expoziţii de pictură la Cernăuţi şi în alte oraşe ale ţării. În 1940 se stabileşte în Italia, unde devine un artist cunoscut. Lucrează peisaje pline de lirism şi emoţie artistică, portrete, nuduri, naturi statice, compoziţii, în manieră post-impresionistă. În operele sale descoperim ecouri din arta lui Corot şi Manet. Pornită de la o premisă impresionistă, opera lui B. K. Evoluează spre simbolism).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Scena artistică europeană înregistra, după 1910, lansarea unor manifestări artistice insurgente, iar altele se prefigurau ameninţătoare pentru cei cantonaţi în rigorile cam anoste ale mult hulitului academism. Art Nouveau-ul amplifica apetitul pentru decorativ, în timp ce Futurismul italian ameninţa cu incendierea muzeelor şi a tuturor operelor de artă preexistente. Deruta generală nu l-a atins prea tare pe Klinghofer, care era proiectat pentru stabilitate şi consecvenţă, rigoare şi oarece sentiment.
Unii au văzut în el semnele unui neoimpresionism, unde păstrează însă relaţia prin contur a formelor şi alternanţa definirii suprafeţei prin aplat-uri şi modelare cromatică. În fapt, arta pictorului consistă în manifestarea propriei identităţi în dialog cu imaginile naturii. Berthold Klinghofer pictează peisaje detaşat de primele emoţii şi euforia dialogului sau se mulţumeşte, alteori, cu vederi. Diferenţa dintre peisaj şi vedere se exprimă în gradul de libertate faţă de motiv. Localizarea geografică a motivelor nu ţine de topografie, cât de ataşamentul faţă de un loc. Ideea că se fac simţite ecouri din arta lui Corot şi a lui Manet echivalează cu asemănarea dintre aer şi pământ).

Kochanowska, Jadwiga

Doamna Kochanowska Jadwiga expune cinci peisagii (Traian Chelariu, „Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina”, în „Glasul Bucovinei”, Nr. 4717, 25 decembrie 1935, pp. 9-11).
                                                        *
Doamna Jadwiga Kochanowska expune tablouri curăţele (Mircea Streinul, „Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2)

Kopelmann, Leon

L. Kopelmann excelează în gravura cu subiecte adânc sociale, care impun prin idee şi amarul condensat în bietul suflet omenesc. Tehnica, însă, de astă dată, nu-i încearcă avânturi noi (Eugen Pohonţu, „Consideraţiuni despre plastica anului 1932”, în „Junimea Literară”, nr. 7-12, iulie-decembrie 1932, pp. 337-340).

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: KOPELMANN, LEON (25.V.1904, Vovcineţ, Lucavăţul de Sus, districtul Vijniţa / 8.IX.1982, Cernăuţi), pictor, grafician. Membru al A.A.P. din Ucraina. Absolvent al Academiei de Arte din Florenţa (1924-1928); Academia de Arte Frumoase din Bucureşti (1929-1931), cu Camil Ressu (desen şi caligrafie). Grafică de carte, afiş, gravură în lemn, acuarelă, ex-libris. Teme religioase (1920-1940), portrete, naturi moarte ş.a. (1940-1980). Expoziţii personale la Cernăuţi.

Krupensky, Maria

De la doamna Maria Krupensky aşteptăm să evolueze (Mircea Streinul, „Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).

Lipeţchi, Eusebiu

Eusebiu Lipeţchi, fotografii (Mircea Streinul, „Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: LIPETSKY, EUSEBIE (5.VI.1889, Verbăuţi, Zastavna / 18.VI.1970, Bazeruth, Germania), pictor. Absolvent al Academiei de Artă din Munchen. Pictor la Institutul Geografic Militar din Viena (1915-1918); profesor de caligrafie şi desen la Liceul Ucrainean din Cernăuţi (1919-1924). A pus bazele unei şcoli particulare de grafică şi desen, pe lângă Casa Naţională Ucraineană. În 1940 emigrează în Germania. A realizat o serie de portrete: „Autoportret”, „Portretul soţiei”, „Fata în liliachiu”, „Cap de fată” ş.a. Lucrări de factură academică).

Marciuc, Nicolae

Marciuc învinge dificultatea acvarelei. Dar să nu uite că dezrobirea şi facilităţile în artă nu vin numai prin talent, ci şi prin exerciţiu (Eugen Pohonţu, „Consideraţiuni despre plastica anului 1932”, în „Junimea Literară”, nr. 7-12, iulie-decembrie 1932, pp. 337-340).
                                                   *
Domnul N. Marciuc expune peisagii şi flori (Traian Chelariu, „Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina”, în „Glasul Bucovinei”, Nr. 4717, 25 decembrie 1935, pp. 9-11).

Masichievici, Parteniu

Admirabilele siluete de Parteniu Masichievici, care ar putea ilustra inspirat basmele fraţilor Grimm sau chiar pe Ispirescu. De ce nu încearcă acest lucru? Parteniu Masichievici e un fel de Walt Disney al nostru (Mircea Streinul, „Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).
                                                       *
Un gen plastic interesant e, desigur, acela al „Scherenschnitt”-ului („silhouette”). La noi, numai puţini artişti s-au ocupat de el.
Un adevărat maestru în acest domeniu trăieşte la Cernăuţi: pictorul Parteniu Masichievici. De-o rară sensibilitate, cu un perfect simţ al liniei, acest artist expune, în fiecare an, câteva lucrări din cele mai realizate.
În actualul salon de iarnă, despre care am scris în foiletonul ziarului nostru, am remarcat, din nou, micile opere ale lui Parteniu Masichievici, care ne introduce într-o fermecată lume a basmelor. I-am sugerat, cu toată căldura, să se pună în legătură cu vreo mare editură din capitală, ca să ilustreze câteva cărţi pentru copii, căci e unul dintre cei mai indicaţi pentru aceasta (Mircea Streinul, „Suceava”, nr. 7, 10 ianuarie 1939, pg. 2)..

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: MASICHIEVICI, PARTENI I. (7.II.1887, Cuciurul Mare, Cernăuţi / 20.IX.1952, Caransebeş), jurist, compozitor. Fiul unui preot ortodox. Urmează şcoala primară în Carapciu pe Ceremuş; liceul la Cernăuţi, unde studiază apoi dreptul şi muzica (armonia şi compoziţia), la Conservator. Obţinând licenţa în drept, este angajat la Camera de Comerţ. Îşi face un nume şi în domeniul componisticii, apoi ca pictor şi poet. A compus valsuri şi hore; a participat la expoziţii locale. A scris poezii în limba germană şi schiţe autobiografice, care zugrăvesc Bucovina dinaintea primului război mondial. După 1933 se dedică tot mai mult picturii. Devine membru al Asociaţiei pictorilor din Cernăuţi, alături de Leon Hruşca, Isidora Constantinovici, Nichitovici ş.a. A lucrat acuarelă, desen, decupaje din hârtie neagră; temele favorite fiind peisajul, florile, aspecte din viaţa socială. Majoritatea lucrărilor sunt păstrate în familie).

Mănescu, Elenuţa

Domnişoara Elenuţa Mănescu se remarcă printr-o caracteristică preferinţă pentru nuanţele de galben şi roz şi printr-o lirică tratare a profilurilor fine ale studiilor dumisale. Domnişoara Elenuţa Mănescu, în virtutea talentului de care dispune, s-ar putea cu succes afirma în rândul portretistelor noastre de valoare (Traian Chelariu, „Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina”, în „Glasul Bucovinei”, Nr. 4717, 25 decembrie 1935, pp. 9-11).
                                                        *
Doamna Elena Mănescu, pe drumul cel bun (Mircea Streinul, „Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).

Mândrilă, Anton

E vorba de Anton Mândrilă, unul din pictorii cei mai realizaţi ai ţinutului.
Poartă, în ţinută, superbia omului de la munte şi gestul, expresia îi rămân aspre, tari. Ani de-a rândul, s-a adâncit în viziunile sale plastice, din care cearcă a-şi crea o lume pură. S-a adâncit în studii lungi şi istovitoare de observaţii stricte şi de exaltată pasiune, mai ales pentru natura vie.
Acest om, necunoscut încă, a ştiut, fără program prestabilit, să fie deschizător de drumuri numai prin simplul fapt al muncii hăruite în ogorul artei lui. El este un pictor cu însuşiri de mare colorist, autor de peisagii, naturi moarte şi tablouri bisericeşti, toate tratate într-un stil de siguranţă şi distincţie. O adevărată forţă, în permanentă revărsare de viaţă, o copleşitoare surpriză, o izbândă a plasticei. Arta, pentru el, nu este numai o chemare divină, dar şi o chemare la muncă. Pânzele lui sunt expresia unui echilibru spiritual, al unei sănătăţi sufleteşti.
Acest artist autentic adună mereu, leagă un vast şi bogat material, care se revarsă copleşitor pe câţiva metri de pânză. În veşnică primenire, în căutarea altei expresii, în luptă cu grele probleme în fiecare linie, în fiecare culoare, Anton Mândrilă plânge, râde, suferă, se sbuciumă, trăieşte. Peisagiile lui, oamenii lui nu sunt din Câmpulung, de pe Rarău ori din alte colţuri ale dulcei Bucovine, ci rămân ale vieţii de peste tot locul, sunt peisagii, oameni şi-atât. Ale lui, numai ale lui, ale mărturisirilor lui sufleteşti. Adevărurile ce le spun aici, fără înconjur, se vor ilustra, mai desăvârşit ca niciodată (ştiu de ce anticipez), în expoziţia ce ni se va vesti cât de curând. Dacă, acum, a trebuit să mă mărginesc la un cadru mic, voi adăuga, atunci, contribuţii mai ample la cunoaşterea personalităţii lui Anton Mândrilă. (Vasile Forminte-Ulian, „Anton Mândrilă”, în „Suceava”, nr. 26, 3 februarie 1939, pg. 2).

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: MÂNDRILĂ, ANTONIE (15.I.1898, Câmpulung Moldovenesc / 22.VIII.1951, Bucureşti), pictor amator. Părinţii: Ioan şi Paraschiva (n. Ulian). Înzestrat cu talent, a realizat portrete, flori, peisaje, naturi statice.

Rainer, E.

E. Rainer are rapiditate şi ochi de-o justeţe uimitoare în linie şi valori. Păcat că-i rutinar în colorit; pretutindeni, aceeaşi reţetă inamovibilă pe pecii de motive (Eugen Pohonţu, „Consideraţiuni despre plastica anului 1932”, în „Junimea Literară”, nr. 7-12, iulie-decembrie 1932, pp. 337-340).
                                                         *
Domnul E. Rainer se remarcă, în primul rând, printr-un sobru „Cap” (studiu). „Cimitir vechiu” e literatură şi ştiţi de ce? Fiindcă domnul Rainer a introdus, în primul plan, nenorocita dumisale figură de bătrân gârbov. Cât de altfel ar fi fost totul, dacă cimitirul vechi rămânea pur peisaj de toamnă şi nu alegorie! (Traian Chelariu, „Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina”, în „Glasul Bucovinei”, Nr. 4717, 25 decembrie 1935, pp. 9-11).
                                                         *
E. Rainer, abil (Mircea Streinul, „Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).

Rosenstock, I. M.

Domnişoara I. Rosenstock dovedeşte o rafinată inteligenţă. Domnia sa reuşeşte, în „Cactee”, să realizeze o scară de nuanţe de verde sugestiv, discret, şi armonizat. Are spaţiu şi simţ al materiei tratate. „Crysanteme” e o bine studiată succesiune de planuri cromatice, cari, în afară de faptul că redau, adequat şi distinct, sticla, mai impune prin proporţie şi bună dispoziţie a tonurilor de galben auriu şi lila, pe fond gălbui-deschis, de verde închis şi, totuşi, viu, şi de transparenţă a sticlei (Traian Chelariu, „Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina”, în „Glasul Bucovinei”, Nr. 4717, 25 decembrie 1935, pp. 9-11).
                                                         *
Remarc „Ţăranca” domnişoarei I. M. Rosenstock (Mircea Streinul, „Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).

Sârghie, H. Ion

A apărut „Sculptura în lemn”, partea I-a, de Ion H. Sârghie, profesor şi sculptor bucovinean. O lucrare de specialitate de necontestată valoare, cu 72 tablouri în text, hârtie velină şi un tipar extrem de îngrijit. Preţul 100 lei. („Gazeta Bucovinenilor”, Anul I, nr. 4-5, 16-30 decembrie 1934, pg. 6).

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: SÂRGHIE, IOAN H. (8.III.1893, Pârteştii de Jos, Gura Humorului / 17.XII.1971, Câmpulung Moldovenesc), sculptor. Părinţi: Haralambie (notar comunal) şi Ecaterina (n. Şuhani). Studii: Şcoala primară, la Ilişeşti (1900-1907); două clase la Liceul din Suceava, continuate la Liceul „Aron Pumnul” din Cernăuţi (1908-1912); bursier la Şcoala Superioară de Arte şi Meserii Bucureşti (1912-1914). După o perioadă de practică la Fabrica „Portois Fix” din Viena, revine la Bucureşti, unde susţine examenul de absolvire. Desenator la firma Haug din Bucureşti (1915), sculptor de mobilă stil la atelierul lui Constantin Dimitriu din Bucureşti; voluntar în contingentul românilor Bucovineni. Autorităţile habsburgice îl judecă, în lipsă, pentru trădare şi-l condamnă la moarte. După unire se întoarce, cu familia, la Ilişeşti. Profesor-maestru, sculptură lemn, la Şcoala de Arte şi Meserii Timişoara (1924-1926); profesor şi director la Şcoala de Arte şi Meserii din Vijniţa (1926-1934); susţine examenul de capacitate (1934); profesor la Şcoala de Arte şi Meserii din Câmpulung Moldovenesc (1934-1948); pensionat pe caz de boală, după care revine în activitate, îndeplinind funcţia de director. Pensionat, în 1966. Execută lucrări de sculptură în lemn: portrete, obiecte de cult, obiecte de mobilier, piese ornamentale. Unele dintre ele fac obiectul unor expoziţii personale. În 1970 şi-a deschis o expoziţie permanentă în propria-i casă. 35 piese au fost achiziţionate de Muzeul Lemnului din Câmpulung Moldovenesc. A publicat o serie de lucrări, între care „Sculptura în lemn” (1934) rămâne reprezentativă pentru domeniul respectiv. Artistul a fost distins cu diferite premii).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Exersat îndeosebi ca profesor-maestru la Şcolile de Arte şi Meserii, vocaţia sculptorului Ioan Sârghie s-a împlinit în două planuri: didactică şi de creaţie artistică. Fireşte că cea dintâi i-a permis să pregătească buni profesionişti în arta lemnului, într-un spaţiu cultural definit covârşitor prin astfel de lucruri, cea de a doua acordându-i un onorant loc între artiştii genului. Pe teritoriul ierarhizărilor posibile, este dezagreabil să asociezi un artist de la începutul veacului trecut cu un artist marcat de frisoanele postmodernităţii artistice.
Judecat pe orizontala timpului în care a comunicat artistic, se impune observaţia că însuşirile nu-i lipseau şi că unele opere, dincolo de retorica lor, supravieţuiesc prin arta proporţiilor, a tratării volumului şi, în general, a expresiei portretistice. În ordinea amintită, unele portrete evocă idolii comunismului de mai târziu, dar ceea ce rezistă, dincolo de conjuncturile istoriei, sunt figurile emblematice ale sanctuarului eroic românesc. Ştefan cel Mare a fost pentru sculptor un subiect, dar mai ales o profesiune de credinţă).

Seleschi, Maria

Doamna Maria Seleschi expune, printre altele, o „Bătrâna cu lumânare” (Traian Chelariu, „Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina”, în „Glasul Bucovinei”, Nr. 4717, 25 decembrie 1935, pp. 9-11)

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: SELESCHI, MARIA (24.IX.1870, Cernăuţi / 26.III.1955, Turda), pictor. Studii la Academia de Arte Frumoase din Praga (1908). Lucrează peisaje, portrete, copii după picturi celebre. A avut expoziţii organizate de Societatea pictorilor din Bucovina).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Anvergura artistică a pictoriţei Maria Seleschi se raportează la orizontul cultural bucovinean şi la limitele academismului ca exprimare plastică. O astfel de constatare are menirea de a situa parcursul artistic în parametrii fireşti ai exerciţiului critic şi a sesiza unele elemente ce pot fi reţinute pentru viitor. Asemenea unor maeştrii ai săi praghezi, exersează cu insistenţă pe tema portretului şi obţine notabile rezultate cu ceea ce era pe gustul epocii: Capul de expresie. Pictează cu sensibilitate şi înţelegere Cap de copil din Botoşana, Cap de bărbat, dar şi unele lucrări mai libere şi mai credibil-expresive: Zoe Hacman, Portret de femeie, Fetiţă cu flori. În asemenea lucrări, sesizăm licărul unei preocupări pentru definirea caracterologică, marca distinctă a etnicităţii, uimirea copilăriei).

Ştefan, Vasile

Actuala expoziţie a pictorilor bucovineni aduce o certă consacrare: Vasile Ştefan, un talent cu adevărat puternic.
Plecând de la un desemn neşovăitor, acest pictor îl depăşeşte prin culoare. Las la o parte consideraţiile generale, pe care le-aş putea aplica la V. Ştefan şi trec la tablourile lui, alegând, dintru început, o rară natură moartă, realizată major în verde şi violet puternic, tur de forţă pentru orice pictor.
Acvarelele, deşi sunt bune, n-au reuşit să mă intereseze, căci distonează neplăcut (evident, numai prin materialul plastic) de celelalte tablouri. Lucruri definitive: „Horecea” (în care lipsesc doar stihiile lui Drumur), „Ţeţina 2” şi „Balcic 1”. Foarte merituoase, celelalte uleiuri. „Pieta”, în orice caz, o îndrăzneaţă compoziţie, în care notez un cer greu, de plumb, în stranie armonie cu roşul de sub capul lui Hristos.
Regretăm că Vasile Ştefan n-a expus şi celelalte lucrări ale sale, îndeosebi un „Cernăuţi, oraşul dintre ceţuri”, văzut de la înălţime.
Continuând în aceeaşi vigoare, Vasile Ştefan are toate şansele să poată sta, odată şi odată, alături de Petraşcu în plastica românească (Mircea Streinul, „Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: VASILE, ŞTEFAN (22.XI.1905, com. Băluşeni, jud. Botoşani / ? Bucureşti), pictor. Membru al U.A.P. Studii, la Academia de Arte Frumoase, Iaşi (1925-1929). Profesor la Cernăuţi, la Liceul „Aron Pumnul” şi Seminarul Pedagogic. Membru al Societăţii Pictorilor Bucovineni. În 1939 face o călătorie de studii în Franţa. Stabilit în Bucureşti; expune la saloane oficiale, la manifestările „Tinerimii artistice”, la anualele de pictură. Lucrează pictură în ulei (compoziţia istorică surprinde corect mesajul pe care pictorul vrea să-l transmită privitorului; peisajele, adevărate studii după natură, se disting prin echilibrul între umbre şi lumini, echilibru pe care îl întâlnim, de fapt, în întreaga sa operă). Apreciat de criticul I. Frunzetti. Expoziţie retrospectivă, în 1975, la Bucureşti).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Colorist vivace şi mereu animat de sentimentul definitivului, face pictură cu verva unui febril, sedus de marele mister al naturii în ipostazele ei triumfale sau umile. Pictorul are un continuu nesaţ de a picta spectacolul lumii, atras, ca veneţienii altădată, de fulguranta strălucire a apei în asfinţit. Tablourile lui degajă o volatilitate mereu animată de solaritatea unor aştri imaginari. Bogăţia reflexelor dinamizează potenţele secrete ale culorii pe baza unui scenariu grafic mereu surprinzător. Colorismul lui are vitalitatea imaginativă a unui vizual pur, sensibil şi ataşat stărilor de jubilaţie, de adoraţie chiar a naturii. În prelungitele dialoguri cu realitatea a aflat că lumina taborică are sensul revelaţiei. Practic, sfinţenia luminii miraculoase face ca suprafaţa tabloului să exulte ca urmare a unei tandre mângâieri.
Natura nu-l pune niciodată în situaţia de a se uimi, ci mai degrabă determină complexe stări de hedonism spiritual, simţindu-se, ca şi Luchian, un ales. Dar, dacă Luchian privea dramatismul culorii, Vasile Ştefan doar bucuriile ei. Pictor în toată fibra fiinţei sale, Vasile Ştefan a celebrat ca un preot cu har în altarul frumuseţii naturii. Pictura i-a oferit prilejul să fie fericit şi să-i fericească pe alţii. În spaţiul vast al naturii, tinere nubile pozează în splendoarea senzualei lor nudităţi şi scena nu cunoaşte nici o clipă tentaţia frivolităţii. Ştefan Vasile este artistul căruia memoria colectivă îi datorează încă foarte mult, el fiind, în fapt, unul dintre marii noştri interbelici).

Topor-Tarnovietzky, Maria

Autocriticismul ce i-a lipsit Domnului Hruşca l-a avut, în acest an, Doamna Maria Topor-Tarnovietzky. Timp de aproape cinci ani, a fost absentă din manifestările plastice bucovinene. Expoziţia dumisale a fost, acum, o revelaţie. Sensibilitatea artistică e adecvată fiecărui motiv. Expoziţia a fost prea bună ca să insistăm, aici, asupra câtorva scăderi, ce le-am schiţat destul de dur cu altă ocazie. Pe lângă acordarea tehnică la stările sufleteşti, se adaogă gustul cu care motivul este pus în pânză. Multă înţelegere. Utilizează spaţii necolorate sau colorate puţin, cu efecte minunate. În muzică, pauzele uneori destul de lungi, ca durată, nu strică unităţii componistice, fiindcă auditorul, odată prins în mrejele ritmului, completează tainic mai departe ceea ce lipseşte. Acelaşi lucru, şi în pictură, cu deosebirea că golul de timp este, aici, spaţiul gol.
Artista stăruie în portret. Portretul este specie dificilă. Trebuie împăcate tehnica cu asemănarea. Artista este aproape de concilierea lor. Are portrete bune, după cum bune portrete are şi celălalt iubitor de portret: Domnul Hruşca (Eugen Pohonţu, „Junimea Literară”, nr. 5-8, mai-august 1930, pp. 345-348).

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: TARNOVEŢCHI, MARIA (TOPOR) (? / ?), pictor. Profesoară de desen la Cernăuţi. Între 1920-1940, participă cu picturi la expoziţii organizate în acest oraş).

Ţintă, E.

E. Ţintă, impresionist de talie pură, acrobaţeşte cuţitul, pensula şi culoarea în sensuri şi stratificări multiple şi dulci (Eugen Pohonţu, „Consideraţiuni despre plastica anului 1932” („Junimea Literară”, nr. 7-12, iulie-decembrie 1932, pp. 337-340).

Veslovschi-Niţescu, Vera

Expoziţia Veslovschi Niţescu. De la expoziţia lui Kolnic (doi ani, aproape), n-am mai văzut, în Cernăuţi, ceva remarcabil, din punct de vedere artistic-plastic. Pânzele doamnei Niţescu-Veslovschi fac să vibreze sufletul, ceea ce constituie garanţia unei arte inspirate, sinceră.
Marea calitate, însă, a acestei artiste, pentru noi, e că simte româneşte. De după război, au răsărit o puzderie de pictoraşi şi pe la noi, cari s-au repezit prin muzeele de la Paris (îndeosebi, cele din Bulevardul Montparnasse…), apoi s-au întors, repejor, în ţară, fiecare cu câte un „styl afirmat personal”. Nimic românesc, însă! Ceea ce cred că întrevăd în realizările doamnei Veslovschi Niţescu este tocmai această atmosferă intimă caldă, sănătoasă; această eleganţă a liniilor şi armonia tonală a coloritului, care ar putea fi învinuit de timiditate, dacă nu s-ar şti aprecia tocmai delicateţea unui suflet feminin, modest şi iubitor…
Păcat că cetăţenii Cernăuţului, renumiţi ca iubitori de muzică, cremvurşti, cafea cu lapte, nu ştiu să aprecieze şi artele plastice, încât vizitatorii acestui fel de manifestări artistice sunt de un mic procent şi mereu aceiaşi.
Dar unde sunt şcolile, profesori, elevi? / Paje („Junimea literară”, 1928, pg. 287)
                                                        *
Expoziţie: Domnul Jean Niţescu, soţul doamnei Vera Veslovschi-Niţescu, pictor de mare valoare şi domnia sa, a deschis, la 1 Mai 1935, expoziţia lucrărilor sale în sala Dalles.
Domnia sa expune 11 portrete-figuri, 14 nud-studii, 10 compoziţii-grupuri şi 35 de peisagii diferite, majoritatea reprezentând scene, peisagii şi tipuri de ţărani munteni din Bucovina.
Cititorii noştri şi, în special, Bucovinenii sunt rugaţi să viziteze această expoziţie, unde vor găsi o adevărată reconfortare sufletească. („Gazeta Bucovinenilor”, Anul II, nr. 14, 15 mai 1935, pg. 1).

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: VESLOVSCHI-NIŢESCU, VERA (10.IX.1901, Câmpulung Moldovenesc / 3.VIII.1974, Bucureşti), pictor. Studii de pictură la Brno (1915-1916), după care se înscrie la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti pe care o absolvă în 1924. Pleacă la Paris pentru a-şi continua studiile la Academia Julian (1924-1926). În capitala Franţei expune lucrări la Salonul Oficial şi la Salonul Societăţii Naţionale. Revenită în ţară îşi continuă activitatea la Craiova (1927-1929) şi Bucureşti (1929-1974). Membră a Asociaţiei „Tinerimea artistică” şi a cenaclului „Ion Andreescu” din Bucureşti. A lucrat pictură în ulei (portret, natură statică, flori), în cadrele realismului figurativ naţional. A pictat, cu delicateţe, figuri de tineri şi tinere, atrasă de frumuseţea fizică a corpului uman, pe care a căutat s-o redea cu ajutorul culorilor. Bucovina i-a fost un permanent izvor de inspiraţie. A avut expoziţii personale şi de grup).

Wedeniwsky, N.

Domnul N. Wedeniwsky expune, printre altele, un autoportret (Traian Chelariu, „Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina”, în „Glasul Bucovinei”, Nr. 4717, 25 decembrie 1935, pp. 9-11).

5. Aristocraţii frumosului

Odată cu Radu Giurgiuveanu, Leon Hruşca şi Paul Verona, în Cernăuţi începe să se afirme o aristocraţie a frumosului, care capătă contur şi se afirmă, drept grupare artistică oarecum distinctă, începând din toamna anului 1931, când, datorită eforturilor profesorului-căpitan Eugen Pohonţu şi ale pictorilor Giurgiuveanu şi Verona, se organizează, după model nemţesc, un adevărat „Octombrie de Bucovina” românesc, respectiv Salonul de Toamnă, cu intenţia declarată de a se ajunge, în curând (dar mult mai durează „curând”-ul la români!), şi la un Salon de Iarnă, cele două manifestări de artă obligând, practic, oficialităţile (şi ce oficialităţi aveau Cernăuţii!), să caute soluţii pentru construirea unui spaţiu expoziţional adecvat şi, drept anexă, a câtorva ateliere, care să fie puse la dispoziţia artiştilor.
Expoziţiile, în Cernăuţi, se făceau, de prin 1906, în spaţii improprii, drept aglomerări de lucrări pe pereţi slab luminaţi, dar se pare că şi „tradiţia” aceasta avea un oarecare farmec, din moment ce Vladimir Nichitovici avea să o folosească şi în vremuri mai bune.
Odată cu salonul de toamnă din 1931, se afirmă, la Cernăuţi, o adevărată aristocraţie a frumosului, recunoscută ca atare şi în vremurile istorice ale Bucovinei, şi în vremurile de după aceea, în care, şi de o parte, şi de alta ale sârmei ghimpate, creaţia începe şi se sfârşeşte cu suficienţii impuşi de bolşevism şi care nu au memorie, nu au rădăcini, ci doar plutirea aceea stranie de balon colorat, regăsibilă mai ales în lumea poeticească, în trândăvia scremută a versificărilor albe.
Apariţia, prin afirmare, a unei noi generaţii de artişti plastici, şcoliţi şi răsşcoliţi, în tehnică şi în cultură artistică, prin diverse academii europene de arte frumoase, determină şi afirmarea unor trăitori ai frumosului, precum Eugen Pohonţu, Traian Chelariu sau Mircea Streinul, care, foarte curând, datorită subiectivităţii, vor duce şi la închegarea unei vieţi artistice unitare la Cernăuţi, dar şi la o dezbinare teribilă între artişti, „mărul discordiei” fiind George Lowendal, un adevărat Maiakovski al picturii, care, sub aparenţa de cuminţenie iconografică, produce o adevărată revoluţie în pictura bucovineană, una „în gura mare”, care îi transformă pe trăitorii de frumos, şi, în primul rând, pe Pohonţu, în critici. Dar nici măcar Mircea Streinul nu poate evita acest risc, el fiind partizanul unui Esenin al penelului, Vladimir Zagorodnicov, şi, datorită exagerărilor agresive, ba chiar insolente ale lui Pohonţu, un anti-Lowendal, deşi, în lăuntric, îl preţuia pe năvalnicul leningrădean.
Eugen Pohonţu însemna, prin profesie şi prin viaţa lui socială, lustrul clipei, personajul care îşi durează numele pe opera altora, în vreme ce Streinul, care era o vâlvătaie artistică, pe neaşteptate străfulgerată pe cerul Bucovinei, detesta ierarhizările până la a comite ierarhizări şi adora orice gest creator, prin care patrimoniul spiritualităţii bucovinene avea de câştigat. Tocmai de asta, Mircea Streinul, ca şi în cazul lui Teofil Lianu, ajunge să exagereze în privinţa valorii operei lui Vladimir Nichitovici, ba mai antrenează după sine şi o întreagă generaţie scriitoricească şi artistică întru omagierea lui Nichitovici. Gestul este superb, fără îndoială, şi nu cred că vreun alt pictor român în viaţă a avut, în vreun moment aniversar, elogii din partea tinerilor scriitori şi din partea marilor artişti ai vremii sale, aşa cum s-a întâmplat, după cum veţi vedea în paginile care urmează, cu Vladimir Nichitovici, admirabil profesor cernăuţean şi, mai târziu, din postura de primar al Iacobenilor, un om care avea să-şi vadă visul de a construi o casă de creaţie pentru artiştii plastici aproape împlinit, apoi spulberat de vâltoarea războiului. Dacă visul lui Nichitovici ar fi fost dus până la capăt, Iacobenii s-ar fi ales cu cel mai reprezentativ muzeu al artei plastice bucovinene. Dacă, măcar în anii aceştia sau în cei care vor urma, ar mai exista, în Bucovina, un Vladimir Nichitovici şi un Mircea Streinul, muzeul acela ar deveni realitate, iar artele plastice bucovinene ar reînvia cu vigoarea perioadei interbelice.
Despre aristocraţii frumosului (poetul E. Ar. Zaharia îi numise pe iconari „aristocraţii simţirii”, şi tocmai de asta sintagma derivată mi se pare suficient de sugestivă), despre aristocraţii frumosului s-au scris pagini memorabile, pe care le voi reproduce, fără alte comentarii (I.D.).

Vladimir NICHITOVICI

(28.09.1890, Rădăuţi – 1979, Iacobeni)

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: NICHITOVICI, VLADIMIR (28.IX.1890, Rădăuţi / 1979), pictor de formaţie clasică. Licenţiat în Drept, Istorie şi Geografie. Profesor la Liceul Particular nr. 1 „Em. Grigorovitza” din Cernăuţi. Prezent la manifestările de artă organizate de Asociaţia Pictorilor Bucovineni. Adevărat „poet al paletei”, acest artist înzestrat a pictat, într-o cromatică vie, peisaje din Bucovina. Din lucrările sale: „Prin munţii Bucovinei”, „Pârâu de munte”, „Vedere din Şipotele Sucevei”, „Cascadă 2” etc.).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Cunoscut în spaţiul cultural bucovinean, pictorul a insistat în creaţie asupra artei peisajului. S-a manifestat ca un hedonist care ştie că dialogul vizual poate genera suportul intimităţilor confesive ale unui cuplu în care partenerii ştiu să ofere, dar să şi primească. Tratarea plastică a peisajului mizează pe regulile de autoritate ale instrumentarului clasic, fără excesele unei fantezii scăpată de sub controlul intelectivului. Senine şi armonioase, viziunile pictorului fac din întâlniri cu natura momente stenice, irepetabile, şi stau sub semnul cordialităţii. Sunt, altfel spus, colocvial-reciproce confesiuni, unde nota lirică nu poate fi exclusă. Pictând cu o evidentă plăcere, Vladimir Nichitovici a avut şansa de a convinge şi de a rămâne, astfel, în conştiinţa concitadinilor).

Domnul Nichitovici nu este tributarul influenţelor. Şcoleşte pe cont propriu. E la prima expoziţie. Constatăm divorţ între eventuala dumisale sensibilitate de artist şi mijloacele de exprimare de care dispune.
În literatură, trecerea nesimţită de la o situaţie la alta se face prin mijlocirea ideilor şi a cuvintelor de legătură, ce asigură unitatea lucrării. În pictură, mijlocirea dintre culorile disparate, stridente, dintre subiect şi mediul înconjurător, se face cu ajutorul reflexelor (penetraţia reciprocă a unei culori în alta). Unele din tablourile cu flori ale domnului Nichitovici sunt tăioase, nu se armonizează cu fondul, din cauza lipsei reflexelor şi, mai ales, a lipsei de valori juste ale tonurilor. Tonurile de aceeaşi valoare stau pe acelaşi plan, nu reliefează.
Valoarea tonului şi trăsătura bine găsită echivalează, în poezie, cu cuvântul pregnant, iar în teatru, cu gestul bine sintetizat. Gestul sintetic subliniază o situaţie mai bine decât dacă s-ar întrebuinţa un surplus de mişcări succesive. În poezie, cuvântul pregnant sugerează o imagine, o stare sufletească mai bine decât o interminabilă perifrază, umplutură cu efect diluat, deşi ar putea spune acelaşi lucru.
Domnul Nichitovici are culoarea migălită. Trăsăturile bat pe loc (Minuţiozitatea Domniei sale a fost socotită de unii drept realism. Detaliul şi minuţiozitatea nu sunt atributele esenţiale ale realismului. Realismul constă în preferinţa de a înfăţişa viaţa aşa cum este, banală şi urâtă. Între realismul pictural şi cel literar nu este altă deosebire decât aceea a mijloacelor prin care se realizează aceste două arte diferite). O trăsătură sintetizată şi o tonalitate sigură ar fi produs efecte mult mai mari. Se ajunge la acest lucru numai atunci când între ceea ce simţim şi ceea ce vrem este acord cu ceea ce putem. Şi o putem în general, în măsura în care am căpătat dexteritatea prin exerciţiu.
Domnul Nichitovici este bine intenţionat, lucrează fără răgaz şi are auspicii de devenire. / Eugen Pohonţu („Junimea Literară”, nr. 5-8, mai-august 1930, pp. 345-348).
                                                         *
Domnul Vladimir Nichitovici, cel mai bogat în lucrări, douăzeci, în total, are trei peisagii /”Din Grădina Publică”, „Toamna în Grădina Publică” şi „Spre seară”), cari îi arată drumul pe care ar trebui numai să meargă până la capăt ca să scape de migala obositoare, la care l-a condamnat tehnica dumisale de aquarelist petit-bourgerois. / Traian Chelariu („Glasul Bucovinei”, Nr. 4717, 25 decembrie 1935, pp. 9-11).
                                                          *
Pictorul Vladimir Nichitovici, unul din fruntaşii vechei garde a plasticii bucovinene, al cărui colorit completează fericit un desemn din cele mai minuţioase, pregăteşte o expoziţie personală.
Cu toate că, în timpul din urmă, arta lui Vladimir Nichitovici a fost (atât de pe nedrept!) atacată (şi sunt sigur că atacurile au fost interesate), tablourile acestui maestru continuă să atragă prin sinceritatea lor şi prin atmosfera de basm, pe care nici un fals modernism, fie chiar… loewendalist, n-o poate devaloriza („Suceava”, nr. 5, 6 ianuarie 1939, pg. 2).
                                                       *
Aseară, traversând Piaţa Unirii, am văzut, deodată, o arătare ciudată, şchioapă, care, şotânc-şotânc, se grăbea spre strada Brâncoveanu.
„Hei!, i-am strigat. Nu cumva ne cunoaştem, coane Barbă-Cot?”.
Arătarea s-a oprit, uitându-se bănuitor la mine; apoi, faţa i se lumină ca şi cum ar fi trecut o rază de lună peste ea.
„Mata eşti? Credeam că s-a luat vreun poliţist după mine…Am fugit dintr-o carte de poveşti şi proprietarul ei m-a reclamat la domnu’ Bolocan!”.
„Ştii ce? Vino într-o carte de-a mea!…”.
„Mulţumesc, însă am un plan mai bun. Mă duc la „Salonul de iarnă”, să m-ascund într-un tablou de Nichitovici. Vrei să mă conduci pân-acolo?”.
„Mai e vorbă?!”.
Ajungând la expoziţie, piticul şi-a luat rămas-bun de la mine, a făcut un salt şi… iată-l într-un tablou. Încă puţin şi Barbă-Cot a şi dispărut între nişte brazi! Întocmai ca un erou al lui Andersen…
                                                        *
Munţii se înalţă ca-ntr-o legendă cu pajere de aur. Nourii curg leneşi peste culmi şi brazii îşi freamătă verdea eternitate. Minunatele, calmele dumbrăvi! Oare piticii nu se-adună la sfat acolo? Căci totul e de poveste şi isvoarele murmură cu plâns mic de doină…
Astfel sunt tablourile profesorului Nichitovici!
Peisagii admirabile, dintre cele mai frumoase ale Bucovinei.
Pictor de educaţie clasică, Vladimir Nichitovici îşi alege în consecinţă subiectele: viziuni limpezi, grandioase, pe cari le tratează larg, după un desen minuţios, perfect, de-o siguranţă puţin întâlnită.
Întotdeauna, generos în culoare, evită, totuşi, efectele imediate, aşa că nu vom găsi niciodată stridenţe în tablourile profesorului Nichitovici. Priviţi câtă armonie, de pildă, în „Prin munţii Bucovinei”, „Pârâu de munte” sau „Vedere din Şipotele Sucevei” (expuse în „Salonul de iarnă”).
„Cascadă 2” (No. 49) e o capodoperă, în care maestrul se întrece pe sine însuşi. Atrag atenţia, mai ales, asupra felului în care e tratată apa, element atât de dificil în pictură, şi vă veţi convinge că Vladimir Nichitovici e un mare maestru. „Cascadă 2”, în care autorul încearcă (şi cu cât succes!) o manieră mai nouă, e o culminaţie a acestui sobru artist.
Întru toate remarcabil e şi „De pe Dominic”, de-o suavă poezie hibernală, căci Vladimir Nichitovici cunoaşte şi toate tainele pastelului, pe care-l utilizează cu o desăvârşită măiestrie.
                                                         *
Vladimir Nichitovici, pe care am avut fericirea să-l cunosc şi ca profesor, un profesor drept, bun şi cu dragoste de specialitatea sa, a fost atacat, nu prea de mult, pentru… cinstea lui artistică. Da, se-ntâmplă şi astfel de lucruri… Astăzi, vreau să lămuresc pe cei ce, din întâmplare, cunosc atacurile respective: Vladimir Nichitovici a fost înjurat nu pentru că ar fi pictor slab, ceea ce nu e cazul, ci pentru că tablourile lui se vindeau, pe când altele, bune în felul lor, dar de provenienţă oarecum galiţiană, mucezeau prin cotloane.
Vladimir Nichitovici a fost, totdeauna, duşmanul unor anumite moravuri gazetăreşti. Şi nici că se poate altfel; căci e un pictor prea valoros, ca să meargă, pentru a-şi vinde tablourile, la micile şi murdarele notiţe de reclamă, câştigate prin bani sau chiar prin alte „remuneraţii”.
Vladimir Nichitovici, care, ca profesor, a educat atâtea generaţii de cunoscători ai plasticei, a depăşit, de mult, diletantismul. În plină maturitate, Vladimir Nichitovici se poate mândri că arta sa a parcurs un drum drept, fără ezitări de diletant. Peisaj, portret sau floare, toate sunt frumoase la acest poet al paletei, ceea ce e un mare dar al zeilor.
De admirabile calităţi sufleteşti, Vladimir Nichitovici e admirabil şi în creaţiile sale. Într-un timp când pictura se află la periculoase răscruci, tablourile profesorului Vladimir Nichitovici sunt un model de măiestrie tehnică, de grandoare a subiectului, de cuminţenie a tratării, aşa că, fără nici o ezitare, acest artist trebuie considerat ca un adevărat vrăjitor al penelului, ca un neîntrecut peisagist şi, în cele din urmă, ca un clasic al culorii.
În pictura românească, Vladimir Nichitovici şi-a cucerit un loc de onoare! / Mircea Streinul („Un poet al paletei: Vladimir Nichitovici”, în „Suceava”, nr. 14, 18 ianuarie 1939, pg. 2).
                                                           *
În pictura bucovineană, maestrul Vladimir Nichitovici e un nume consacrat.
În foiletonul pe care l-am închinat, nu de mult, acestui visător al paletei, am analizat câteva aspecte din bogata şi sugestiva lui operă.
Arătam, acolo, că Vladimir Nichitovici e un adevărat poet în pictura sa, care evocă întreaga frumuseţă a peisagiului bucovinean.
Om de imens bun-simţ (vai, dacă toţi pictorii noştri ar avea bun-simţul lui Vladimir Nichitovici!), el a lucrat, întotdeauna, pentru unitatea spirituală a artiştilor plastici din Bucovina, iniţiind, împreună cu alţi oameni de mult suflet, o asociaţie profesională, care-a dat cele mai frumoase rezultate.
Astăzi, Vladimir Nichitovici e primar la Iacobeni, admirabila noastră localitate carpatină.
La Iacobeni, Vladimir Nichitovici se gândeşte să facă lucruri mari pentru pictorii arboroseni. Între altele, intenţionează să facă o casă de odihnă pentru pictorii din Ţinutul Suceava (N.R.: aşa i se spunea, oficial, Bucovinei, pe vremea dictaturii carliste), care, astfel, ar avea prilejul să-şi împrospăteze, cu minunate peisagii, viziunea. În felul acesta, ar avea de câştigat nu numai artiştii plastici, ci şi frumoasa localitate a Iacobenilor.
Prefectura de Câmpulung îi va acorda, desigur, întregul sprijin.
În ce priveşte arta lui Vladimir Nichitovici, ea se bucură de preţuirea tuturor cunoscătorilor, întrunind o impresionantă unanimitate.
Astăzi, Vladimir Nichitovici lucrează la o epopee plastică a munţilor noştri. Va fi o simfonie de culoare, o operă menită să smulgă munţilor carpatini tot farmecul uriaşelor culmi, toată culoarea brazilor şi tot azurul calmelor ceruri, unduite peste uriaşele stânci.
Vladimir Nichitovici rămâne, prin excelenţă, evocatorul munţilor şi-al isvoarelor. Acesta e specificul lui. Munţii şi isvoarele lui Vladimir Nichitovici, s-ar putea spune, fac concurenţă naturii…
Noi, tinerii scriitori bucovineni, îi aducem lui Vladimir Nichitovici urarea să-şi continue, cu acelaşi entuziasm şi cu acelaşi mare talent, opera, operă care, integrată în sufletul arborosean, continuă o superbă tradiţie artistică. / Mircea Streinul („Profesorul Vladimir Nichitovici, pictorul şi omul”, în „Suceava”, nr. 52, 6 martie 1939, pg. 3).
                                                       *
Sta pitită printre crengile unei răchite, deasupra luciului de-argint al apei, deasupra jocului vrăjit al peştilor, deasupra poveştii neînţelese a sclipirii umbrelor purtate de unde, leagăn şi, totuşi, barcă spre tărâmurile necunoscute ale viitorului.
Muşchii înnodaseră covor umed pe margini şi fiecare pas se ghicea în tresăririle mute, tot mai mute, ale trunchiului.
Omul îşi mângâia picioarele în praful cărării. Se bucura. Şi binecuvânta mâna măiastră a semenului, pe cărarea de dincolo de punte.
Departe, înfrânt de dorinţe, povârnit sub freamătul aşteptatului mâine, îi uita farmecul…
Omul păşea, înfrânt de dorinţe, povârnit sub freamătul aşteptatului mâine, ducând în suflet, nebănuite, comorile punţilor prezentului.
Fiecare bătaie a ornicului era o punte. O punte deasupra pârâului cu jocuri de peşti şi, totuşi, deasupra adâncii prăpastii a vieţii. / Aurel Fediuc („Puntea / Domnului profesor Vladimir Nichitovici”, în pagina lui Mircea Streinul, „Profesorul Vladimir Nichitovici, pictorul şi omul”, „Suceava”, nr. 52, 6 martie 1939, pg. 3).
                                                         *
Pictorului de distinsă şi bucovineană factură, adeziunea cea mai integrală, în lupta de cucerire a frumosului.
Dea bunul Dumnezeu biruinţă definitivă artistului Vladimir Nichitovici, spre mândria acestui neam. / Procopie-Milişte („Lui Vladimir Nichitovici”, în pagina lui Mircea Streinul, „Profesorul Vladimir Nichitovici, pictorul şi omul”, „Suceava”, nr. 52, 6 martie 1939, pg. 3).
                                                         *
O primăvară cu început de vis…
La marginea satului, se despărţeau două lumi: cea de lemn şi cea de lut…
Iarba ştergea nume uitate pe cruci, spălate de rouă, de ploi sau de brumă…
Linişte. Puteai să-ţi auzi gândul…
Poate un străin?…
Un cânt sau un plâns sfinţea ceaţa, în care se dizolvau, ca într-un poem de Streinul, stejarii.
Câteva frunze, rămase din toamnă, fâlfâiau ca nişte batiste-nsângerate depărtării…
O groapă nou săpată… Pământul jilav aştepta primenire, un trup vânturat să înnoiască bogăţiile Tale, să le hrănească…
O groapă aşteaptă… Pe cine?
Linişte…
Puteai să-ţi auzi gândul…
O primăvară cu început de vis… / Neculai Tăutu („Pastel / Domnului profesor Vladimir Nichitovici”, în pagina lui Mircea Streinul, „Profesorul Vladimir Nichitovici, pictorul şi omul”, „Suceava”, nr. 52, 6 martie 1939, pg. 3).
                                                          *
Tablourile lui Vladimir Nichitovici reprezintă peisagii bucovinene, al căror realism e redat cu naturaleţe fină şi cu fericită îmbinare de culori.
Pictor, în sensul desăvârşit al cuvântului, Vladimir Nichitovici şi-a câştigat, în arta românească, un loc de onoare, spre mândria acestor plaiuri de vis şi lumină. / Adrian Bondar („Vladimir Nichitovici, pictorul peisagiului bucovinean”, în pagina lui Mircea Streinul, „Profesorul Vladimir Nichitovici, pictorul şi omul”, „Suceava”, nr. 52, 6 martie 1939, pg. 3).
                                                          *
Trecând, într-o dimineaţă de iarnă, pe stradă, l-am observat pe Nichita al nostru, stând lângă catedrală şi privind cu dragoste grădina Arboroasa, acoperită de zăpadă multă.
Am observat, personal, că, întotdeauna, când pictează, zâmbeşte, pune multă dragoste, desmierdând cu ochii priveliştea.
E mereu nefericit că, din lipsă de timp, nu poate picta tot ce-i place.
A fost, întotdeauna, conservator în pictură şi oricărei influenţe, venită din afară, nu i-a cedat deloc sau numai parţial.
E constant, în ce priveşte execuţia picturii sale. Bun camarad, nu e invidios, doar la expoziţiile comune vrea să aibă, întotdeauna, un perete, ocupat în întregime, şi, anii trecuţi, parcă l-ar fi monopolizat… / Vladimir Zagorodnicov („Cuvintele unui pictor”, în pagina lui Mircea Streinul, „Profesorul Vladimir Nichitovici, pictorul şi omul”, „Suceava”, nr. 52, 6 martie 1939, pg. 3).

Leon HRUŞCA

(22.02.1895, Cernăuţi – 18.09.1961, Cluj-Napoca)

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: HRUŞCĂ, LEON-ANTON (Hruszka) (22.II.1895, Cernăuţi / 18.IX.1961, Cluj-Napoca), pictor. Studii de pictură, începute la Academia de Arte Frumoase din Viena. Izbucnind primul război mondial, termină studiile la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti (1925). Profesor de desen la Liceul „Aron Pumnul” din Cernăuţi, la liceul din Suceava, apoi la şcoli din Bucureşti, Abrud, Deta-Timişoara, Focşani. Lucrează peisaje, portrete, capete de expresie. A avut expoziţii personale la Cernăuţi (1920, 1926, 1927, 1930 şi 1942), la Ateneul Român din Bucureşti (1942), la Abrud (1945), Cluj (1946 şi 1958), Turda (1947). Participă la Salonul Oficial Bucureşti (decembrie 1929 / ianuarie 1930), Ateneul Român din Bucureşti (1930); Salonul de toamnă Cernăuţi (1932); Focşani (1950-1955); Bucureşti (1952); Iaşi (1954). Premiul Academiei de Arte Frumoase din Iaşi (1945), la Salonul Oficial al Moldovei. La Complexul Muzeal Bucovina din Suceava se află 3 lucrări ale pictorului: „Portret de femeie”, „Rouă cu flori”, „Copilă”. Cele mai multe lucrări s-au păstrat la moştenitorii pictorului).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Precocitatea artistică a pictorului va fi confirmată încă din timpul liceului şi-i va permite o abordare detaşată a autorităţii maeştrilor de la Academiile de artă din Viena şi Bucureşti. Acest statut profesional va fi menţinut pe tot parcursul vieţii, fapt cu implicaţii majore în edificarea operei. Ca orice artist român din perioada interbelică, va resimţi presiunea modelului impresionist în peisaje şi pe cel cu tentă academică în portrete. Putem spune că rigoarea germană este compatibilă construcţiei personajului, în timp ce claritatea franceză şade bine aventurii solitare în natură. Nu este un creator de peisaje, ci, mai cu seamă, un spectator fermecat de motiv. Se abandonează în vastitatea naturii şi se simte bine. Rareori, se revoltă cezanneean şi are vagi tentative de construcţie a spaţiului.
Culoarea exprimă omogenitatea logică a armonicului şi subtilitatea unui liric. În general, se simte la largul său în raport cu variile medii naturale şi se adaptează desfăşurării molcomelor culmi ale Obcinilor Bucovinei, dar şi în relaţie cu Ţara de Piatră a Apusenilor. Locurile prin care a trecut se regăsesc în pictura lui şi traseele existenţei devin parcurs artistic. Plute pe Bistriţa, Iarna la Cluj, Detunata sunt edificatoare pentru aspiraţiile şi posibilităţile artistului. În portrete, nu flatează modelul, dar nici nu-l striveşte sub efectul unor arzătoare ecleraje. Leon Hruşca ar putea beneficia de un tratament critic mai insistent, în sensul valorificării operei printr-o retrospectivă cu lucrări bine selectate, capabile să configureze profilul unui creator).

Domnul Hruşca este un pictor de talent şi plin de nădejdi. Suntem convinşi. Tablourile sale din acest an, însă, denotă graba lucrativă, ca să poată avea la timp numărul de tablouri necesar unei expoziţii. Interesul mercantil poate dăuna artistului. Şi dorim revenirea vechiului control autocritic, pentru ca pe linia de evoluare să însemne crescendo popasuri lăudabile de progres.
Totuşi, trebuie remarcate cele câteva pânze de iarnă şi toamnă, în gamă violetă, pline de atmosferă, încât simţi umiditatea reumatică, penetrantă a anotimpului. / Eugen Pohonţu („Plastica sezonului trecut / 1931”, în „Junimea Literară”, nr. 5-8, mai-august 1930, pp. 345-348).
                                                          *
Pictura Bucovineană, descinzând ca valoare obiectiv-artistică din Epaminonda Bucevschi, a dat, înainte de război, două elemente de suprafaţă: Maximovici şi Arhip Roşca. Primul, în compoziţii uneori prea dulceag tratate, poate din lipsa unei culturi suficiente, e, totuşi, meritoriu. Al doilea, care se anunţa ca o adevărată forţă plastică, n-a reuşit să ajungă la desăvârşire din cauza morţii timpurii. Cine ştie… Dacă Arhip Roşca trăia, ajungea, poate, un mare maestru, care să continue cu succes linia inaugurată de Epaminonda Bucevschi. În orice caz, Arhip Roşca e, în pictură, corespondenţa compozitorului Ciprian Porumbescu (şi cred că Anton Roşca, fratele regretatului artist, ar trebui să adune într-o carte toate câte şi le aminteşte despre el).
După războiul mondial, pictura bucovineană a luat un avânt care ar fi comparabil cu acela al literaturii arborosene.
S-au impus câteva valori sigure, ca doamna Constantinovici-Hein, şi, astăzi, saloanele artiştilor plastici aduc adevărate revelaţii.
În conicele noastre plastice, ne vom ocupa, însă fără a ierarhiza în nici un fel, de pictorii care s-au conturat mai personal în Ţinutul Suceava.
Unul din ei e, cu certitudine, Leon Hruşca.
Desenator sigur pe tratarea liniară pe care o dă obiectului, Leon Hruşca îşi poate permite să interpreteze, printr-o viziune proprie, planurile artistice.
Trecând de la desen la culoare, el se afirmă şi aici, utilizând cu îndrăzneală cele mai variate nuanţe.
Perfect portretist (remarc pastelul care-l înfăţişează pe I. P. S. S. Mitropolitul Visarion, un tablou dintre cele mai valoroase), Leon Hruşca nu e mai puţin mare în peisagiu.
Ceea ce ni-l apropie îndeosebi, şi de aceea Leon Hruşca are, întotdeauna, ceea ce se prezintă destul de rar, succes la public, e că ştie să creeze atmosferă, un dar pe care numai puţini artişti îl stăpânesc. Remarcăm îndeosebi o „Iarnă”, cred că pe malul Prutului, din colecţia profesorului Dr. N. Tcaciuc-Albu, în care găsim întreg meşteşugul lui Hruşca. Desen viguros, justă dozare a albului, atmosferă de vis. O „Iarnă” care trăieşte, care te invită la meditare, o „Iarnă” în care, ca să spunem aşa, simţim omătul şi copacii profilaţi pe-o perspectivă minunat de adâncă.
Leon Hruşca a prins, în numeroase uleiuri, specificul Cernăuţilor (nu trecem cu vederea nici peste acvarelele din Suceava); lucrând în griuri armonios gradate la diferitele sale ierni, a fixat parcă toate negurile acestui oraş atât de pitoresc şi variat.
Adânc lucrate şi aspectele Dominicului solemn şi autumnal. Am dori, date fiind posibilităţile lui Hruşca, să lucreze la câteva perspective ale Cernăuţilor (îndeosebi de pe Dealul Viilor şi de pe culmea Dominicului), utilizând un desen minuţios, gen Breughel, evident: fără să-şi modifice viziunea personală.
Atât în desen, cât şi în culoare, Leon Hruşca, fără a fi de o anumită noutate (stridentă, deci lipsită de gust), aduce aportul preţios al unei viguroase viziuni personale, care-l aşează între maeştrii plasticei contemporane din România.
Plurilateral în motive (portret, peisagiu şi flori), Leon Hruşca e plurilateral şi-n mareie de creion, cărbune, pastel, acuarelă, tempera, ulei. În toate, la fel de propriu.
Uleiurile (ca acele stânci din colecţia Dr. Adolf Schmidt) încoronează posibilităţile plastice ale lui Leon Hruşca. Ele sunt de o tărie admirabilă în culoare şi evidenţiază toate calităţile pictoralului.
Timpul va valorifica talentul lui Leon Hruşca. Noi anticipăm şi credem că nu greşim întru nimic, afirmând că avem în faţa noastră un pictor cu mare viitor. / Mircea Streinul („Suceava”, nr. 10, 13 ianuarie 1939, pg. 2).
                                                        *
Din iniţiativa cercului „Bucovina Literară”, s-a inaugurat prima expoziţie de pictură, de după Reîntregire, din Cernăuţi, aceea a domnului Leon Hruşca.
Despre pictorul Hruşca condeiul te îndeamnă uşor să scrii. Ochiul, prins în mirajul culorii, cheamă inima şi mai puţin raţiunea critică.
De aceea, vom judeca lucrările expuse cu subiectivitate voită. Cine se joacă, primăvara, cu fluturi se zice a fi copil. Pentru că noţiunea de copil înglobează inconştienţa, siguranţa, impetuozitatea cu toate farmecele proprii.
A acuza pe un mânuitor al penelului de copilărie este, în acelaşi timp, un sublim omagiu şi un lucru riscant.
Când cineva spune drept ceea ce vede, aşa cum vede, mărturiseşte simplu tot ce aude, aşa cum a sesizat cu propriile lui simţiri, se cheamă a fi un caracter, adică un om lipsit de contingenţe şi scrupule convenţionale.
În pictura lui Hruşca, obiectul notei noastre, se pare că ne întâlnim cu un fel de alungător de fluturi.
Culori vii, chipuri dragi de copii cuminţi, peisagii cu revărsări de lumină, portrete de codane, capete de expresie, studii în creion şi cărbune, pastel şi ulei, toate izvorâte plastic cu nevinovata sinceritate a ochiului şi simplitatea caldă a meşteşugului, pornit şi condus de unica lege a inimii.
E în pictura lui Leon Hruşca ceva nedefinit: când un vădit accent de urcare către „academic”, către „lege”, când o impetuoasă şi riscată întoarcere către desen simplu, către sine.
Estomparea detaliului, fuga fricoasă de „fotografie”, face pe profesorul Hruşca să exerseze, câteodată, ca, imediat, grija de a nu cădea în simplă înmănunchiere de umbre şi lumini să-l fugărească pe făgaşul celeilalte extreme.
Două piese, „Violonistul” şi „Cap de beţiv”, sunt lucrate cu metode moderne de expresie plastică şi lasă să se întrezărească drumul nou, spre care se îndreaptă pictorul.
Rămâne, totuşi, întrebarea dacă arta, în genere, şi arta plastică de care vorbim nu trebuie să fie şi altceva decât expresia inimii; nu este sau nu trebuie să fie arta şi raţiune, trecută prin focul catalizator al inimii, pentru ca să se numească artă? / Gheorghe Noveanu („Expoziţia de pictură Leon Hruşca”, în „Revista Bucovinei”. Nr. 8, August 1943, Cernăuţi, pp. 403, 404).

Paul VERONA

(09.04.1897, Herţa – 15.01.1966, Bucureşti)

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: VERONA, PAUL (9.IV.1897, Herţa, jud. Dorohoi / 15.I.1966, Bucureşti), pictor. Studii liceale, Facultatea de Drept (1914-1919) şi Şcoala de Belle Arte din Iaşi. La ultima, l-a avut ca profesor pe unchiul său, pictorul Arthur Verona. Între 1919 şi 1921, a studiat la Academia „Julien” din Paris. Întors în ţară, va activa, o perioadă destul de mare, la Cernăuţi, unde pune bazele Societăţii Artiştilor Plastici din Bucovina, al cărei preşedinte va fi între 1931-1934 (N.R.: domnul Emil Satco a preluat o informaţie greşită, de altfel notorie în publicistica de azi; Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina s-a înfiinţat, „Duminică, 31 ianuarie 1932”, cu preşedinţie, pe un an, Paul Verona; SAAAPB a funcţionat şi în 1939, după cum mărturiseşte Mircea Streinul). În 1924, expune lucrări de pictură la Salonul Oficial din Bucureşti. Colaborează cu cronici la „Viaţa Românească”. Autor al unor, aparţinând curentului impresionist (portrete, peisaje, flori ş.a.). Fin colorist, stăpân pe arta interpretării umbrelor şi luminilor, a acordurilor cromatice. Începând cu 1924 (N.R.: de fapt, din 1927), este prezent la toate manifestările de pictură din Cernăuţi. În 1938, are prima expoziţie personală. Din 1940, îl aflăm la Bucureşti, unde, până la dispariţia sa, va mai avea zece expoziţii personale).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Comentariile despre Paul Verona, indiferent dacă aparţin unor specialişti sau prieteni apropiaţi, se întâlnesc atunci când, unanim, este relevată spontaneitatea pictorului. Acest mod de a surprinde impresii pasagere şi a contura imaginea lor definitivă ţine de capacitatea percepţiei vizuale de a cuprinde mişcarea şi emoţia. Mărturie elocventă, mapele cu desene alb-negru sau desenele colorate dezvăluie o lume a sensibilului unde atmosfera şi trecerile tonale de o delicată naturaleţe sunt expresia unui rafinat. Autoportretul de tinereţe, acuarelat şi cu mici intervenţii de creion colorat, ilustrează, dincolo de datele exterioare ale fizionomicului, pulsiunile vitale ale unui spirit de o vibrantă umanitate. Eleganţa personajului se resimte în atitudine, în lejeritatea bonomă a expresiei, în aerul vag melancolic al ochilor. În ansamblul ei, imaginea artistului enunţă o decisă opţiune pentru armonie şi echilibru ca mod de a fi, curiozitate şi interes ca direcţie de evoluţie în artă).
Calităţile desenatorului, indiferent că sunt simple note sau elaborări mai atente şi asociate culorii, definesc o strategie de lucru şi disponibilitatea de a balansa între seducţiile imprevizibile ale comportamentului impresionist şi rigorile desenului ca structură prealabilă tratamentului plastic postimpresionist. Deseori, a lucrat în priză directă, fascinat de ritmurile imanente ale peisajului prin care avea acces la muzica sferelor. Organizarea fiecărui tablou era atent cumpănită, ca nu cumva să fie bruscat echilibrul formelor sau muzicalitatea ansamblului. Lecţia franceză a clarităţii i-a permis să definească masele de culoare, astfel încât suculenţa materiei cromatice să confere aspectul onctuos al suprafeţei inteligent vibrată. Pădure la Herţa, peisajele dobrogene sau bucureştene, periferiile pitoreşti, iernile fabuloase, imaginile de pe Valea Prahovei, naturile statice, florile atestă, exponenţial, calităţile de marcă ale unui colorist sedus de sonorităţile luminii).

Cu sediul împărţit între Cernăuţi şi moşia Herţa, cu ocupaţii ce-l fură stabilităţii, nu însă şi artei, pictorul Paul Verona pătrunde, totuşi, discret şi sigur, mişcarea plastică din nord de Ţară.
Născut la Herţa, în 1897 (N.R.: 6 aprilie; a murit, în 15 ianuarie 1966, la Bucureşti), e crescut în prielnică atmosferă sufletească… picturală. Tatăl său este artist, din cei ce lucrează pentru sine, cu satisfacţia ce-o dă fixarea momentelor pasagere din îmbelşugata poezie oferită de natură. Alături, îl are pe unchiul Artur, pictor, demult, bine reputat. Cu dânsul începe, din copilărie, să i se dezvăluie misterele artei.
Urmează „Şcoala de Arte Frumoase din Iaşi. Şi, fiindcă creaţia valoroasă e mult sau puţin caducă fără cultură, adaogă, la instrucţia profesională, studii universitare. Urmează, apoi, cursul liber de desemn, la „Academia Julien” din Paris. Are, printre alţii, profesori de talia lui Pierre Laurens.
Cu astfel de pregătire, se găseşte pregătit să se pregătească pentru manifestări definitive. Expune la diferite saloane şi are expoziţii personale la Bucureşti.
Legătura cu Bucovina începe în 1927, cu-o expoziţie, organizată, în luna Februarie, dimpreună cu R. Giurgiuveanu, şi se accentuează cu prilejul Salonului de toamnă Bucovinean, din Octombrie 1931. A expus şi a ajutat la realizarea acestei manifestări. Iar când, în Ianuarie 1932, pictorii regiunii s-au constituit în Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice în Bucovina, Paul Verona este ales, pe timp de un an, preşedinte al acestei societăţi.
În ce priveşte arta, Paul Verona este un impresionist pur, un impresionist dârz, din cei care refuză să-şi cufunde tehnica în apele turburi ale modernismului de nu ştii ce şi nu ştii unde. Învinge compoziţia, neglijează portretul, preferă constant nudul şi peisagiul cu adagiul flori. Aceste îi deschid larg drumul posibilităţilor sale coloristice, fiindcă Paul Verona este, în prima linie, colorist, preocupat de justeţea tonurilor şi de realizarea armoniilor, prin variaţiuni de nuanţe şi tonalităţi abundente. Ai spune că arta lui este acea a unui muzicant, cântată, cu adresă, pe o claviatură de note-culori, fără ca să existe preferinţa unui anumit tempo, a unei anumite măsuri, game sau note. Cu toate şi din toate, spre mângâietoare desfătare vizuală. / Eugen Pohonţu („Junimea Literară”, nr. 1-6, ianuarie-iunie 1932, pp. 35-38).
                                                          *
P. Verona, colorist cu aptitudini fireşti, neglijent uneori (neglijenţă din care artiştii îşi fac titlu de cinste, prin ceea ce numesc „neglijenţă artistică”), cu desemn aproximativ, se încumetă în compoziţii de dimensiuni mari şi de care se achită cum poate. Crede în creaţiile de inspiraţie muncită până la transpiraţie şi că arta adevărată nu trebuie să trăiască, invariabil, din lucrări momentane.
Ne însuşim credinţa. Pictura, pentru prestigiul ei, trebuie să părăsească făgaşul comod al florilor, al peisagiilor fugitive, mai ales când se rezumă la schiţă şi atitudini ce bat mereu acelaşi drum. / Eugen Pohonţu („Junimea Literară”, nr. 7-12, iulie-decembrie 1932, pp. 337-340).
                                                        *
Cea mai savantă paletă o are, fără îndoială, domnul profesor Paul Verona. Spunem savantă, fiindcă domnia sa ştie ce vrea şi vrea ce ştie. Fire de om fin şi cult, acest pictor se trădează, în consecinţă, şi-n opera sa, fluctuând între un calm aproape rigid, ca în „Poarta”, şi între căldura şi bucuria culorilor cu mult rafinament alăturate, ca în „Interior”.
Acest „Interior” poate fi o adevărată lecţie de pictură pentru colegii domnului Verona. „Interior” e lucrarea pictorului pentru propria sa încântare. Roşul, acest felinar, care atrage pe toţi naivii, şi-a pierdut, la domnul Paul Verona, calitatea proastă şi, pus în curcubeul tonurilor vecine, cântă o melodie senină, în jurul căreia vibrează, policrom acompaniament, liniile şi suprafeţele obiectelor, de la statueta în alb, deasupra safeului gălbui, şi până la albul mărginind limpezimea aerului abia indicat de afară. Perdeaua poartă toate reflexele, la fel, parchetul şi fondul, în afară, bineînţeles, de roşul împărţit cu dărnicie. Domnul Verona nu are nevoie de lecţii, totuşi, ne permitem a-l contrazice, acolo unde, în „Mănăstirea Moldoviţei”, întrebuinţează culori terne.
Deosebită bucurie ne-a prilejuit liricul dumisale „Pârâu” (iarna) şi „Iarna”, propriu numită. Atâta culoare nu înţelege să pună orice pictor într-un peisaj de iarnă. / Traian Chelariu („Glasul Bucovinei”, Nr. 4717, 25 decembrie 1935, pp. 9-11).
                                                        *
Paul Verona, uneori prea încărcat. Nu înţeleg de ce aleargă atâta pictorii români după Norvegii, Veneţii şi alte străinătăţi (cât de fade, uneori!), când au Cernăuţii, Dumbrava Roşie (e un merit al lui Vasile Ştefan că a descoperit-o), Vijniţe şi Adâncate la îndemână. Oare trebuie să vină străinii să ne arate cât de frumoasă e Bucovina? Revenind la Paul Verona, regăsesc vechile lui calităţi de culoare şi exuberanţă de linii, care l-au impus de mult. În concluzie, un pictor cu care ne putem mândri şi care nu mai are nevoie de calificative. / Mircea Streinul („Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).

George LOWENDAL

(10.05.1897, St. Petersburg – 18.02.1964, Bucureşti)

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: LOWENDAL, George (27.IV/10.V.1897, Sankt Petersburg / 18.II.1964, Bucureşti), pictor. Studii, la Academia de Belle Arte din Sankt Petersburg. Atras irezistibil de teatru (dramatic şi liric), de pictură, de gazetărie ş.a. A fost regizor, maestru de balet, director de scenă, actor etc. A lucrat la Teatrul Buff din Chişinău (1918-1922), la diverse teatre din Bucureşti (1922-1926), la Teatrul Naţional din Cernăuţi (1926-1937), la Teatrul din Craiova (1942-1943). Profesor la Institutul „Nicolae Grigorescu”, Bucureşti (1950-1957), şi la Şcoala Populară de Artă din Suceava. A excelat ca portretist, fiind un adevărat zugrav al sufletului oamenilor. Chipurile de ţărani din Bucovina, remarcabile prin acuitatea observaţiei, expresivitatea desenului ilustrând veşnica dramă a ţăranului român, măcinat de suferinţe şi lipsuri, în luptă cu greutăţile vieţii, impresionează profund. La fel de valoroase sunt şi portretele unor personalităţi, precum Gala Galaction, Radu Boureanu, N. D. Cocea, Liviu Rebreanu ş.a. G.L. are şi lucrări de artă monumentală. Este, în acelaşi timp, autorul unui volum de poezii. Prezent în numeroase expoziţii personale şi colective).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Ca un veritabil om de Renaştere, George Lowendal a aspirat spre modelul uomo universale. A făcut de toate şi a făcut bine. Talentul lui plural a dovedit că, în sfera spiritualului, marile arte se pot întâlni în substanţa unor exprimări marcate de talent şi de generoase deschideri artistice. Vocaţia umanistă a pictorului s-a potenţat continuu prin exerciţiile de admiraţie în raport cu capodoperele lumii. Disponibil pentru teatru, muzică, balet, regie, publicistică, arte vizuale, s-a dovedit un veritabil aristocrat, nu numai în ordinea genetică a familiei, cât, mai ales, în cea a spiritului. Pictura n-a fost pentru artist ceea ce numim îndeobşte violon d’Ingres, ci vocaţia fundamentală. Percepţia nuanţată a spaţiului, exprimarea lui în tectonica unei linii sau a unei atent cumpănite tuşe de culoare au devenit, cu fiecare nouă lucrare, un argument asupra constituirii unei viziuni originale şi a coerenţei stilistice a operei.
Un loc comun ne agasează cu observaţia că Lowendal este monograful Bucovinei. Se reduce, prin astfel de evaluări, ansamblul unei creaţii cu mult mai vastă şi mai nuanţată decât o ilustrează o formulă sau alta. Trebuie precizat că ataşamentul faţă de oamenii şi locurile Bucovinei, marcat de abundenta utilizare a unor astfel de pretexte artistice, sugerează raportul cauză-efect, cu precizarea că statutul unui artist este dat de calitatea demersului, iar nu de calitatea şi identitatea subiectelor abordate. Astfel, Lowendal, fiind, fără îndoială, un creator proteic, are şi meritul, între altele, de a fi cronicarul în imagini al spaţiului bucovinean.
Latura etnografică a percepţiei sale artistice exploatează patrimoniul de artă şi civilizaţie rurală, exprimată într-o excepţională varietate de semne, simboluri, obiecte utilitare, vestimentaţie, arhitectură etc. ca manifestare inechivocă a identităţii naţionale şi umane. Chipurile de ţărani din Bucovina sunt expresii monumentale şi definitive ale nobleţii trudei şi accesul la dialogul transcendental, la eternitatea înţeleasă din perspectivă mioritică. Restul ţine de recuzita unei montări cu efect emoţional major. Lowendal a intuit măreţia simplă a acestor bărbaţi şi femei, anonimi, dar unici. Elogiul tăriei lor de caracter, moralităţii ca sinteză elocventă a umanului, asumarea senină a destinului le conferă, simbolic, în viziunea pictorului, dreptul de a figura în frescele lăcaşurilor de cult. A simţit arhaitatea frustă şi a exprimat-o fără echivoc, apelând la limbajul direct, realist, unde observaţia trece dincolo de aparenţe şi ajunge în zonele definitivului. Prezentul devine, prin artă, memorie. Peisajele lui, naturile statice, se subsumează acestui Pantheon rural, unde pictorul a aşezat, pentru totdeauna, spiritul şi veşnicia Bucovinei).

Cariera armelor a înăbuşit, timp de generaţii, înclinaţiile către pictură, existente în familia artistului, pentru ca aceste dispoziţii să se elibereze şi să se condenseze în cel ce este Baron Georg Lovendal, născut în St. Petersburg, în ziua de 10 Mai 1897.
A urmat, câtva timp, cursurile Academiei de Arte Frumoase din oraşul natal, având profesori pe Baron Stieglitz şi pe renumitul Seidenberg. Influenţa lor o socoate, însă, fără importanţă. Cu piozitate, toată recunoştinţa sa se îndreaptă către pictorul Alex. Petrovici Alexandrof, actualmente în Soroca, care l-a condus pe căile ce le străbate tumultuos astăzi.
Viaţa lui Lovendal, la începuturile ei, prezintă unele peripeţii. În timpul războiului, este actor, director de scenă într-un teatru din provincie, cântăreţ de operetă etc. În anul 1915, ajunge să lucreze ca pictor scenograf, la Teatrul Prinţului Oldenburg, din Petersburg. Revoluţia rusească îl face să se refugieze, în 1918, la Chişinău. Lucrează la Teatrul Buff. Colindă oraşele Basarabiei. În 1922, trece la Bucureşti, unde desfăşoară o răsfirată activitate decorativă la teatrele „Regina Maria”, „Eforie”, „Carol cel Mare”, „Grădina Blanduziei”, „Cărăbuş” etc., pentru ca, în cele din urmă, să se oprească, în 1926, la Teatrul Naţional din Cernăuţi.
Nu ştiu dacă, în toţi cei 14 ani, de când este Român, a făcut mai mult decât în ultimii 6 ani, de când este la Cernăuţi.
În stagiunea teatrală a anului 1926-1927, bunăoară, a fost atât de activ, a adus atâta noutate de înscenare, încât ziarele, în unanimitate, puteau pe drept să afirme că teatrul nostru a intrat într-o nouă fază şi că succesele ce recoltează se datoresc, în măsură largă, decorurilor lui Lovendal.
Rătăcit, în timp şi spaţiu, dintr-o lume de veridică boemie, ce nu se mai găseşte decât în cartea cu trecută vâlvă a lui H. Murger, Lovendal se complace într-o viaţă totalmente lipsită de prevedere şi simţ practic, din care nu se trezeşte decât atunci când realitatea dură îl încolţeşte prea hain. Spirit vioi, rapid, îndrăzneţ şi independent. Fire bonomă, entuziastă, gata să se devoteze, cu trup şi suflet, unei idei frumoase, unei chestiuni ce-i convine. Fire excesivă, gata să treacă mobil, mediocru, de la exagerarea pozitivă, la cea negativă, fără ca să păstreze reminiscenţele stării anterioare. Considerabilă putere de muncă. În accesele de creaţie, se uită pe sine, până la completa neglijare a cerinţelor vitale. Însuşirile acestea sunt în stare să-i lămurească creaţia.
Lucrează mult. Prin exerciţiu şi prin temperament, stăpâneşte abilităţi excepţionale. Nu-i pic de exagerare în afirmarea că este desenator desăvârşit. Sensibilitatea sa se îndreaptă, cu voluptate, spre linie şi trăsătură, copleşind, tranşant, sensibilitatea coloristică. Culoare prezintă, uneori, violenţe şi astringenţe coloristice, armonii de altfel greu de înfăptuit cu tonuri crude, virgine. În lucrări cu caracter cubist, însă, artistul ne-a dovedit că dezideratele unei astfel de armonii sunt posibile, fireşti şi că le poate realiza cu virtuozitate. Întinderea pastei, excesiv de viguroasă, nu este maniera imutabilă a lui Lovendal, fiindcă găsim şi tehnică liniştită quasi-clasică, unde desemnul îşi recapătă importanţa primordială.
În alegerea subiectului, în compoziţie, în culoare şi tratare, Lovendal, cu inepuizabilele sale resurse şi cu demoniaca frământare lăuntrică, galopează revoluţionar ineditul, de se uită, nedumeriţi şi cruciţi, cei ce cată din urmă. / Eugen Pohonţu („Pictorii noştri: Georg Lovendal”, în „Junimea Literară”, nr. 1-6, ianuarie-iunie 1932, pp. 38-41).
                                                          *
G. Lovendal şi-a etalat o gamă întreagă de posibilităţi creatoare, fără să le fi epuizat, nădăjduim, pe toate. Caută mereu, totdeauna cu urmarea că e departe. Dacă din punct de vedere al compoziţiei şi desenului este mai mult decât un talent obişnuit, coloritul său, însă, este artificiu de om ce ştie, dar nu simte organic armonia. / Eugen Pohonţu („Consideraţiuni despre plastica anului 1932”, în „Junimea Literară”, nr. 7-12, iulie-decembrie 1932, pp. 337-340).
                                                       *
Duminică, 8 Septembrie 1935, s-a deschis, în sala „Mozart” (N.R.: din Bucureşti), expoziţia de pictură a baronului G. Loewendal. Tablourile ce reprezintă mănăstiri şi ţărani din Bucovina fac senzaţie („Gazeta Bucovinenilor”, Anul II, nr. 20, 15 septembrie 1935, pg. 4).

Isidora CONSTANTINOVICI-HEIN

(26.12.1889, Câmpulung – 05.11.1981, Graz, Austria)

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: ZAGORODNIKOW, ISIDORA (n. Constantinovici; 26.XII. 1889, Câmpulung Moldovenesc / 5.XI.1981, Graz, Austria), pictor. Studii, la Liceul de fete din Cernăuţi; Şcoala de Arte Decorative din Praga (1908-1913). Artist decorator în Cernăuţi şi profesoară la Liceul Ortodox de Fete (1913-1940). Bursă de studii la Munchen şi Paris (1923-1924). Documentare în Italia, Austria, Spania şi Danemarca. Lucrează în ulei, acuarelă, frescă, desen, gravură. Membră a Asociaţiei artiştilor plastici din Cernăuţi. Prezentă, cu lucrări, din 1919, în expoziţii colective. Expune portrete şi peisaje, natură statică, preferând subiecte bucovinene, în special biserici. În 1921, a deschis o personală la Bucureşti. În 1924, expune la Munchen. Stabilită în Austria, cu soţul său, Wladimir Zagorodnikow, a devenit o bună ambasadoare a artei populare româneşti. Continuă, şi aici, activitatea expoziţională (1947: expoziţia „Pictori şi artişti români”; 1956: expoziţie la Freiburg-Breisgan; 1963: prezintă o serie de lucrări, în acuarelă şi ulei, la sediul asociaţiei româneşti „Iuliu Maniu” din New-York; 1953: expune, la Graz, lucrări de ceramică) ş.a.).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Studentă a pictorilor munchenezi Hofmann şi Olszewski şi, mai apoi, la Paris, a lui Andre Lhote şi românului Eustaţiu Stoenescu, pictoriţa a înregistrat cu fidelitate momentul schimbărilor de mentalitate şi de recuzită stilistică în arta de la începutul secolului XX. Ezitările unora de a se urca în barca viforosului expresionism, cultivat în mediile grupurilor Der Blaue Reiter şi Die Brucke, erau surmontate de entuziasmul altora, animaţi de fervorile şi deschiderile spre expresia abstractă. Manifestele estetice se succed şi se anulează reciproc. Între timp, cei mai mulţi pictează pur şi simplu. Isidora Constantinovici o face cu atâta naturaleţe încât tablourile ei atrag atenţia şi astăzi, deloc dintr-un reflex recuperator.
Pictura ei are prospeţime imaginativă şi lasă mereu impresia că tabloul a fost terminat de curând. Are aerul specific interbelicului, când fastul cromatic, deschiderea spre nota orientală, impusă de pictorii Balcicului sau ca un ecou al orientalismului de mahala al lui Băncilă, identificat în chipurile ţigăncilor din Păcurarii Iaşilor, asigura respiraţia naturală a picturii. Câte individualităţi, atâtea formule de exprimare. Isidora Constantinovici lasă impresia că lucrează febril, a la prima, şi efectele ei rezistă. O cordialitate inechivocă face ca dialogul vizual să reconforteze şi să exprime plenitudinea vieţii. În excursiile montane, vede clar şi foarte departe. Rarăul, Pietrele Doamnei sunt privelişti percepute prin grilele transparente ale aerului rece şi efectele potenţează tonurile complementare. Opera ei, exprimată prin mijlocirea acuarelei, desenului, gravurii, consolidează, în fapt, statura reală a Pictorului).

Doamna Constantinovici-Hein e animată de sufletul fericit al epocii. I-am văzut pânzele în atelier, înainte de migraţiunea spre capitală. Cu expoziţia Domniei sale s-a sfârşit sezonul bucureştean.
Pânze din ţările ce le-a cutreierat. Caleidoscop european. Condensare de sentiment, în trăsături largi, sintetizate. Culori clare, în mase mari, armonizate. O artistă de rasă, cu care Bucovina se poate mândri. / Eugen Pohonţu („Plastica sezonului trecut”, „Junimea Literară”, nr. 5-8, mai-august 1930, pp. 345-348).
                                                            *
Doamna I. Constantinovici-Hein, reprezentată abundent şi inegal, persistă (lucru ce-i face cinste) vechea şi cunoscuta atitudine de gingăşie şi naturaleţe în tratarea motivelor. / Eugen Pohonţu („Consideraţiuni despre plastica anului 1932”, în „Junimea Literară”, nr. 7-12, iulie-decembrie 1932, pp. 337-340).
                                                           *
Doamna profesor Isidora Constantinovici-Hein! Domnia sa a făcut o călătorie de studii pe litoralul dalmatin şi s-a întors cu o nouă şi interesantă experienţă, experienţa peisajului arid, alb şi copleşit de lumina multă a unui cer mai pur decât al nostru. Şi domnia sa a văzut munţi şi localităţi altfel decât ale noastre. Se înţelege că experienţa unui astfel de peisaj, fie că se suprapune experienţelor vechi, fie că le tulbură, are o imensă influenţă asupra picturii rezultate. O cunoaştem pe doamna Constantinovici-Hein fină şi expertă tehniciană a panourilor decorative şi a unor picturi pline de o dulceagă melancolie, agreabilă majorităţii dintre ne-pictori. Iată, însă, că recolta acestei toamne ne revelează o doamnă Constantinovici-Hein voluntară, viguroasă, colorată abrupt. Munţii domniei sale nu stau indiferenţi, ca simplă arhitectonică, cerul nu e numai baldachin, apa nu e oglindă mai mult sau mai puţin clară, vegetaţia şi clădirile omeneşti nu mai păstrează sfială convenţională, ci toate participă la crearea unei lumi proaspăt văzute şi împotriva plictisului vinovat al celor cari nu văd nimic nou şi colorat în jurul lor.
Doamna Constantinovici-Hein a încercat un salt dincolo de tehnica dumisale de până mai ieri. Domnia sa, pornind de la reflexe, precum cele expuse sub N-rul 28, şi trecând la „Agave” şi la peisajul „Perzagno” (Bocche di Cattaro), a parcurs un drum apreciabil. Din noua dumisale experienţă şi din cele ce-i oferă peisajul autohton, aşteptăm numai surprize. / Traian Chelariu („Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina”, în „Glasul Bucovinei”, Nr. 4717, 25 decembrie 1935, pp. 9-11).
                                                           *
Doamna Constantinovici-Hein, în manieră nouă. Această pictoriţă de vaste resurse, ai cărei munţi din alte expoziţii sunt atât de vii în amintirea mea, abordează teme din ce în ce mai dificile. „Stradă din Sibiu” şi „Case din Sighişoara” se evidenţiază îndeosebi.
Aş îndrăzni o sugestie vrednică de frumosul talent al doamne Constantinovici-Hein: să descopere Cernăuţii (Vasile Ştefan l-a şi descoperit, în parte!). Oraşul acesta ar putea deveni un nou Balcic pentru pictorii români. Într-adevăr, capitala Ţinutului Suceava oferă teme extraordinare. Indic: panorama oraşului, văzută de pe Dealul Viilor, valea Prutului, văzută de pe aceeaşi înălţime, iarna în faţa bisericii iezuite şi câte şi mai câte!, o minune de cobalturi, griuri şi verde…
Cred că i-am rămâne cu toţii recunoscători doamnei Constantinovici-Hein, dacă ne-ar da, în pânzele-i de puternică viziune plastică, aspecte din Cernăuţii aceştia imenşi şi neguroşi. / Mircea Streinul („Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).
                                                         *
Transparenţe de-o suavă luminozitate, un colorit deosebit de gingaş, o rară armonie a liniei, iată câteva din atributele picturii semnate de doamna Isidora Constantinovici-Hain.
Am avut fericitul prilej să văd „Ţeţina”, un luminiş, sub o imensă baltă de albastruri onirice şi griuri autumnale, un tablou de maestru, care mi-a amintit, imediat, de superbul catren baudelaireian:

„Natura e un templu cu mii de colonade
ce freamătă de viaţă, şoptindu-mi uneori
prin frunze cu priviri ciudate şi prin flori
simbolice cuvinte sub vastele arcade”.

„Ţeţina” (ulei), „Fundul Herţei” (tempera) şi „Pietrele Doamnei” (ulei) sintetizează întreaga artă peisagistică a doamnei Isidora Constantinovici-Hain. Ultimul, îndeosebi, e tratat larg, cu vigoare şi siguranţă, reuşind să sugereze o nesfârşită poezie de stânci, învăluite în ceaţă.
De la aceste trei tablouri, cari explică concepţie de artă, trecem la „naturile moarte”, unde regăsim toate calităţile doamnei Isidora Constantinovici-Hain, plus o exuberanţă liniară de cea mai bună calitate, admirabil completată de culoare.
Menţionez şi „Magnolii”, un pastel vaporos, de-o discretă poezie şi-o răsăriteană, parcă de stampă, suavitate.
Arta doamnei Isidora Constantinovici-Hain se împlineşte, cu toate virtuozităţile, în compoziţie. „Târg” e de un perfect simţ al proporţiilor. Remarc, în primul rând, armonia grupurilor, calitate care se menţine în toate compoziţiile doamnei Isidora Constantinovici-Hain, precum şi desenul sigur în detaliile tabloului.
                                                       *
Vizionând arta acestei pictoriţe, nu şovăieşti, nici o clipă, de la impresia că te afli în faţa unui mare talent.
„Arhanghelii”, „Balcicurile”, „Ştefan-cel-Mare”, „Ţărancă din Cuciurul-Mare”, „Ţărancă din Ardeal”, „Fecioara Maria”, toate acestea impun o desăvârşită creatoare.
Până în prezent, doamnei Constantinovici-Hain n-a încercat să treacă de hotarele Bucovinei. Cred că Domnia sa ar trebui să expună, neapărat, la Bucureşti. Pictura doamnei Isidora Constantinovici-Hain aparţine întregii ţări şi ţinerea ei sub obroc e pur şi simplu un păcat. Creatoare de specific bucovinean în plastică, Domnia sa ar integra, cu succes, în arta românească acest specific.
                                                       *
Talent maturizat, în plină activitate creatoare, doamnei Isidora Constantinovici-Hain e o figură aristocrată în arta bucovineană (N.R.: referire la sintagma iconaristă „aristocraţii simţirii”, născocită de poetul E. Ar. Zaharia). Departe de orice clan pictoricesc, de orice mărunte preocupări de reclamă, Domnia sa nu-şi profesează, ci-şi oficiază, cu religiozitate, parcă, arta. Înconjurată de stima tuturor iubitorilor de pictură, doamnei Isidora Constantinovici-Hain reprezintă o personalitate din cele mai distinse. De un talent care-o îndreptăţeşte la o punere pe plan egal cu marii creatori străini, Domnia sa justifică cea mai deplină admiraţie.
Sunt sigur că, în curând, voi putea scrie, din nou, asupra doamnei Constantinovici-Hain, căci, după câte ştiu, Domnia sa pregăteşte o expoziţie personală.
Astfel, voi putea, atunci, să arăt, iarăşi, că ne aflăm în faţa uneia din cele mai puternice talente plastice, pe cari le-a dat la iveală ţara noastră. / Mircea Streinul („Doamna Isidora Constantinovici-Hain”, în „Suceava”, nr. 19, 24 ianuarie 1939, pg. 3)
                                                           *
Pictura bucovineană, realizată atât de frumos în Epaminonda Bucevschi, nu s-a desminţit în falanga ulterioară. Puntea de trecere a unor Maximovici şi Arhip Roşca deschide noii picturi din Bucovina un vast luminiş, în care opera doamnei Isidora Constantinovici-Hain străluceşte cu o deosebită intensitate.
Sărbătorind, astăzi, pe această mare maestră a culorii, aducem omagiu uneia dintre cele mai valoroase pictoriţe româneşti.
O revistă de specialitate din Paris („La revue moderne”) scrie următoarele despre doamna Isidora Constantinovici-Hain:
„Ce peintre possede une vitalite, une force d’expression surprenantes, et un metier parfaitement equilibre qui lui permet la meilleure expression de son ideal esthetique”.
Aceste cuvinte sintetizează perfect arta doamnei Isidora Constantinovici-Hain.
Vlăstar al unei vechi familii preoţeşti din Câmpulung, distinsa pictoriţă a făcut liceul la Cernăuţi. De aici, a plecat la Praga, unde a absolvat Academia de Bellearte. Apoi, a făcut studii la Munchen şi la Paris, unde a lucrat cu Andre Lhote şi cu Eustaţiu Stoenescu. Ulterior, a intreprins numeroase călătorii în Danemarca, Italia, Jugoslavia etc., de unde s-a întors cu valoroase uleiuri, cari au fost expuse fie la Cernăuţi, fie la Bucureşti. Obţinând un viu succes, Domnia sa începe o serie de vaste compoziţii (ca „Zi de târg”, pe care-l reproducem) şi ele îi aduc deplina consacrare.
Despre opera doamnei Isidora Constantinovici-Hain, un critic francez spune:
„Donee d’une comprehension infiniment complexe, d’une sensibilite subtile, aimant la beaute de la forme et de la couleur, cherchant a degager l’âme intime des sujets qu’elle peint, a materialiser l’harmonie d’un paysages, la personalite d’un visage, Isa Constantinovici-Hain est un peintre avant tout subjectif”.
Deşi atât de apreciată, totuşi, doamna Isidora Constantinovici-Hain e de-o rară modestie, calitate esenţială a oamenilor de talent.
Intuind liric culoarea, Domnia sa reuşeşte într-un cromatism perfect susţinut, care se uneşte fericit cu desemnul condus în deplină siguranţă.
Doamna Isidora Constantinovici-Hain reuşeşte, cu uşurinţă, şi în suprafeţele vaste, în cari nu reuşim să descoperim nici o ezitare de linie, de culoare sau de interpretare.
Astăzi, doamna Isidora Constantinovici-Hain s-a destinat picturii de proporţii largi, în special, compoziţia bisericească.
Pe acest drum, marea noastră pictoriţă se realizează, cu talentul ei recunoscut, pe care îl întâlnim în unanimitatea operelor Domniei sale.
Doamna Isidora Constantinovici-Hain, a cărei descendenţă din străbuni munteni se desluşeşte din admirabila dumisale dragoste pentru peisagiul natal, muntele, şi pentru fiii pământului, este, astăzi, o valoare de prim plan în plastica românească, în cadrul căreia s-a desăvârşit cu atâta vigoare. / Mircea Streinul („Arta doamnei Isidora Constantinovici-Hain”, în „Suceava”, nr. 34, 13 februarie 1939, pg. 3)

Vladimir ZAGORODNICOV

(27.09.1896, Kursk, Rusia – 09.11.1984, Graz, Austria)

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: ZAGORODNIKOW, WLADIMIR von (27.IX.1896, Kursk, Rusia / 9.XI.1984, Graz), pictor. Familia sa se stabileşte în capitala Bucovinei, în jurul anului 1900. Urmează Şcoala Reală Superioară Ortodoxă (de limbă germană) din Cernăuţi. Adolescent fiind, ia primele lecţii de pictură de la Nicolae Ivasiuc şi Alfred Offner, îndrumători la „Vereins zur Forderung der bildenden Kunste”. La această şcoală au mai învăţat Salomon Lerner, Hugo von Rezzori, tatăl scriitorului Gregor von Rezzori. În 1919-1921, se pregăteşte în atelierul pictorului polonez Adam Kratochwilla. În 1919, expune, pentru prima dată la Cernăuţi, 19 tablouri. Se perfecţionează, apoi, la Academiile „Julian” şi „Grand Chaumiere” din Paris (1928-1929). Un timp, a lucrat cu pictorul Artur Verona (1930). Profesor de desen la Şcoala de Arte şi Meserii din Cernăuţi (1936-1938). Studiază frescele de la mănăstirile bucovinene şi face copii după ele. În toţi aceşti ani, este prezent, cu lucrări, în expoziţii din Cernăuţi, Bucureşti şi din alte oraşe ale României. În 1930,, scriitorul Mircea Streinul scria despre lucrările sale: „violent, forţă în desen, linie calculată, dar impresionantă, un temperament care se realizează”. Pictează mult: peisaj, natură statică, icoane. În 1939, şi-a deschis o expoziţie personală. În 1940, devine membru al Sindicatului Artiştilor Plastici din Bucovina. În acelaşi an, este nevoit să plece din ţară şi se stabileşte în Austria, la Graz, capitala landului Stiria. Aici, continuă să lucreze în ulei, tempera, cretă, acuarelă, monotip etc. Stăpân pe tehnica desenului, Wl. Z. Creează o operă durabilă. Aflat, la început, sub influenţa academismului, a trecut printr-o serie de experienţe, fixându-se, în final, undeva, într-o zonă a suprarealismului. Pictura sa se revendică de la tehnica icoanelor bizantine şi ruseşti, al cărei secret a ajuns să-l stăpânească. Pictor modern, care nu se situează între arta concretă şi absolută, având un stil propriu, în care concepe picturile ca semne, ca realitate transcedentală, ca vis, ca vedenie sau ca mărturie, trecând, de la mit, la compoziţia absolută, de la icoana unui sfânt, la arta „predicativă”, de la subpământesc, la supranatural. „Plecând de la icoane, a ajuns la o esenţializare a formelor umane. El cuprinde realitatea în contururi negre puternice, cu aparenţă de grafică, de desen masiv, a cărui duritate o atenuează cu strălucirea mistică a culorii. Uneori aşază culori delicate şi adesea în pastă foarte subţire. Jocul luminilor pe suprafeţele tablourilor le măreşte efectul. Impresia puternică produsă de tablouri se datoreşte prevalenţei de tonuri închise cu desenul tăiat parcă în lemn, peste care pluteşte o licărire slabă de aur-argint”. În 1947, devine membru al Uniunii de Muncă în Asociaţia de Artă din Stiria. Deschide o serie de personale: 1946, Galeriile Noi ale Muzeului landului Stiria „Ioanneum”; 1958, Freiburg, în Breisgau; 1961, Mainz (Germania de Vest). Participă la expoziţii colective ale Uniunii de Muncă la Graz (Trigon 63, Religio 63, Religio 65). În 1970, deschide o personală de grafică şi icoane în Koln. Operele sale sunt foarte solicitate, atât pentru colecţii particulare, cât şi pentru cele muzeale. Ele se află la Cernăuţi, la Noile Galerii ale Muzeului Landului Stiria din Graz, la Primăria municipiului Graz, la Primăria municipiului Berlin-Schonenberg. Dar Wl. Z. Nu şi-a uitat ţara în care s-a format şi a cărei limbă o stăpânea la perfecţie. Întreţine strânse relaţii cu românii plecaţi în Occident şi, în special, cu prof. dr. O. Nandriş. A ţinut o serie de conferinţe, în Austria şi în Germania, la invitaţia unor instituţii de învăţământ superior, pe tema picturilor bisericeşti din Bucovina. Împreună cu soţia sa, Isidora, au fost adevăraţi ambasadori ai artei populare româneşti. În 1959, primeşte Medalia de Argint de Onoare a Landului Stiria, iar în 1967, Preşedintele Republicii Austria îi conferă titlul de „Profesor”).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Varietatea şi impecabila manualitate în exersarea tehnicilor grafice şi ale picturii au permis artistului să exploreze, fără reticenţe, spaţii de expresivitate complexe şi marcate de amprente stilistice diferite. Astfel, aşa-zisele ecouri academiste nu sunt altceva decât exerciţiile de virtuozitate tehnică ale unui creator care face din rigoare un fel superior de a fi. Respectul pentru tehnicitatea limbajului nu are, în mod obligatoriu, drept consecinţă o formă de pedanterie sau blocare a expresiei, ci, dimpotrivă, o potenţare a ei prin asigurarea coerenţei discursului. Artistul s-a comportat asemenea congenerilor interbelici şi a abordat toate temele circulate prin expoziţiile vremii. Miza reală a interbelicilor era obţinerea unor virtuozităţi cromatice şi aflarea unui anumit exotism în spaţiile cu tentă orientală de la Balcic sau decorative ca în Colonia de la Baia Mare. Stimulaţi de purificarea paletei sub cerul Dobrogei sau al Bucovinei, senzaţiile şi percepţiile cromatice ale pictorilor depind, în mare măsură, de puritatea şi transparenţa aerului şi de efectele meteorologicului.
Vladimir Zagorodnicov s-a pliat pe datele acestei realităţi şi operele lui exprimă, în sens larg, spiritualitatea unor privelişti devenite stări de cordială reflexivitate. Sobrietatea nu exclude disponibilităţile spre temperate elanuri vitale, sensibile glose paseiste sau reacţii motivate. Pare, în totul, un comentator implicat al minunilor cu care, înainte de a dialoga, trebuie să se obişnuiască. Formulele senectuţii au încercat o adaptare, care poate fi posibilă doar cu preţul unei inevitabile despărţiri).

V. Zagorodnicov, care, în acest an, a făcut paşi siguri, pe teren solid, în ce priveşte culoarea. Culoarea-i este vie şi nu depăşeşte, cu mult peste cele şapte culori spectrale, numărul nuanţelor. Culoarea exagerată, simplificată, prevalând viziunea subiectivă peste motivarea externă, constituiesc nota dominantă a originalităţii sale. / Eugen Pohonţu („Consideraţiuni despre plastica anului 1932”, în „Junimea Literară”, nr. 7-12, iulie-decembrie 1932, pp. 337-340).
                                                        *
Ajungem la domnul Vladimir Zagorodnicov. La acest pictor, ne-a surprins, încă de anul trecut, atitudinea mistică faţă de artă. Dar ne-a surprins şi tehnica domniei sale.
Îmbuibat de lumea „bilinelelor” ruseşti şi fermecat de bizantinismul frescelor de pe zidurile mănăstirilor bucovinene, domnul Zagorodnicov este un pictor al cărui nume, într-o zi, s-ar putea să treacă frontierele ţării. Îi trebuie un singur lucru: timp. Şi toată lumea ştie că domnul Zagorodnicov, ca, de altfel, toţi pictorii bucovineni, nu dispune de acest preţios talisman al tuturor lucrărilor durabile.
Din cele expuse de domnia sa, subliniem, deci, copiile după frescele noastre mănăstireşti, fiind convinşi că toţi colegii domniei sale, imitându-i râvna, vor colinda Bucovina, exploatând aceste preţioase filoane, echivalente cu un muzeu de pictură românească. Domnul Zagorodnicov persistă în dragostea domniei sale pentru această mare artă şi bine face.
Dar domnia sa expune şi lucrări originale: puternica „Poartă”, scoasă, parcă, din plină preistorie, în care pictorul are posibilitatea să plaseze culorile unui întreg apus de soare. „Poarta” aceasta, aceeaşi ca a domnului Verona, de care se deosebeşte, însă, esenţial, vădeşte un puternic temperament de artist novator. Un reuşit „Barzoi” (desen tuş) marchează just cealaltă extremă a posibilităţilor domnului Zagorodnicov. Aşteptăm mult de la domnia sa. / Traian Chelariu („Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina”, în „Glasul Bucovinei”, Nr. 4717, 25 decembrie 1935, pp. 9-11).
                                                        *
V. Zagorodnicov, violent, forţă în desemn, linie ciudată, dar impresionantă, un temperament care se realizează. / Mircea Streinul („Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).
                                                        *
Până nu de mult, n-am cunoscut decât fragmentar opera plastică a lui Vladimir Zagorodnicov şi, mărturisesc, uneori n-am avut impresii prea bune.
Dăunăzi, însă, am avut prilejul să vizitez atelierul acestui pictor şi rezultatul a fost o… convertire totală. Într-adevăr, sunt, astăzi, cu totul câştigat de arta unică a acestui creator. Văzând lucrările lui Vladimir Zagorodnicov, peste 300 de uleiuri, tempera, pasteluri şi acuarele!, am avut certitudinea că sunt în faţa unui miraculos talent, pentru a cărui completă recunoaştere îmi fac un titlu de onoare de-a lupta cu prostul gust, invidia, bârfeala şi critica venală.
Opera lui Vladimir Zagorodnicov e o permanentă lecţie de artă, care culminează în două piese de geniu (şi întrebuinţez, în toată puterea lui, acest vocabul!): „Sfântul Gheorghe” şi „Naşterea Domnului”. Nu ştiu ce să admir mai mult în aceste două copo-d’opere: culoarea (un triumf de lumini şi de umbre) sau dinamica liniei. „Sfântul Gheorghe”, piesă vrednică de Muzeul Vaticanului, e o simfonie de culori. Violetul, albastrul, roşul, cenuşiurile se topesc într-un magnific alb, care iradiază, cu o puternică licărire, ca de soare.
În „Naşterea Domnului” se regăseşte aceeaşi calitate a luminii. Remarc şi tehnica grupajului, realizată într-o perfectă armonie.
Acuma, ceva cu privire la mănăstirile din Bucovina. Adevăratul lor descoperitor n-a fost Loewendal, ci Zagorodnicov, căci primul n-a prins nimic din fiorul lor mistic, ci s-a limitat la o redare realistă. Zagorodnicov, însă, a ştiut să redea tot patosul bizantin şi transfigurarea serafică a obiectului din freşce. Menţionez, îndeosebi, „Sfinţii” (am publicat o reproducere a lor) şi „Îngerul cu vioară”.
                                                        *
Extraordinar, un mag sau un vrăjitor deslănţuit, e Zagorodnicov în compoziţiile sale fantastice. Am rămas copleşit de biserica dintre munţi, o cotropire de luturi, în jurul unei lumini de peste fire, care înconjoară nava Domnului; de vraciul care trece singur printr-un târg gol (o uriaşă cetate de lemn, care ameninţă să se prăbuşească peste solitudinea omului), de mănăstirea cu doi arhangheli, ridicaţi peste nimicnicia lumii; de înmormântarea călugărului, o navă imensă, biserica, în care ghiceşte prezenţa lui Dumnezeu; sau de cei trei luptători, în goană apocaliptică.
Am reţinut şi două pasteluri, de asemenea fantastice, două peisagii de noapte, acordate la subiecte de legendă slavă.
                                                        *
Zagorodnicov e, însă, când obiectul o cere, şi un mare realist. Balcic-urile lui sunt de o nebănuită putere şi, tot aşa, aspectele din Cernăuţi. Un ulei, cu un peisaj din oraşul nostru, e una din cele mai reuşite, din câte le-am văzut, şi Vladimir Zagorodnicov trebuie felicitat pentru el.
                                                         *
În portret, Vladimir Zagorodnicov e, de asemenea, desăvârşit. Menţionez un cap de mongol, de-o vigoare admirabilă şi de-o adâncă sesizare psihologică. Studiile după om ale acestui pictor dovedesc o râvnă adevărat roditoare.
                                                          *
Ce altceva s-ar putea spune, în concluzie, despre Vladimir Zagorodnicov, decât că e un posedat al artei sale, un dinamic de pe marea linie a lui Van Gogh, colorist unic, un artist care biruie toate dificultăţile tehnice pentru a ridica, în fiecare tablou al său, un imn de slavă materiei transfigurată prin talent?
Cea ce dorim noi, acuma, e ca Zagorodnicov să dea publicului cernăuţean prilejul de-a-l admira într-o expoziţie integrală. Apoi, Bucureştii şi, poate, Parisul… Nu e aşa, Vladimir Zagorodnicov? / Mircea Streinul (Un fantast: Vladimir Zagorodnicov, „Suceava”, nr. 21, 28 ianuarie 1939, pg. 2).

6. Societatea Artiştilor şi

Amicilor Artelor Plastice din Bucovina

„Duminică 31 Ianuarie 1932: În Cernăuţi are loc constituirea Societăţii artiştilor şi amicilor artelor plastice” (Calendarul „Glasul Bucovinei” 1933, pg. 81).
Ştirea, singura ştire exactă, confirmată, de altfel, şi de Mircea Streinul, doar de Mircea Streinul, a apărut la rubrica „Cronica întâmplărilor mai însemnate / de la 1 Decembrie 1931 la 30 Octombrie 1932”, fără alte amănunte, dar parcă pentru a mai stăvili entuziasmul exagerat al manifestărilor monden-plastice din anul respectiv, deşi mondenitatea cernăuţeană era asigurată de personalităţi culturale de primă mână, din moment ce primar al capitalei Bucovinei era Dimitrie Marmeliuc (1886-1970), istoric literar, folclorist, publicist, decorat, pentru sângele vărsat la Oituz, de însuşi Regele, cu „Coroana României”, iar viceprimar era profesorul universitar Petru Luţa, unul dintre marii „amici ai artelor plastice din Bucovina”
Pictorii bucovineni se constituiseră, practic, într-o grupare artistică cu ocazia expoziţiei de toamnă din 1931, când Eugen Pohonţu, pe atunci singurul critic de artă al Bucovinei, relansase, cu şi mai multă persuasiune, ideea necesităţii constituirii unei societăţi profesionale a artiştilor plastici, idee întrezărită, după cum susţine Mircea Streinul, încă din 1927, cu ocazia expoziţiei lui Radu Giurgiuveanu şi a lui Paul Verona. Pohonţu a dat imboldul necesar pentru ca, în 31 ianuarie 1932, Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina să devină o realitate, iar datorită acestui imbold a şi fost considerat drept primul preşedinte al societăţii, al doilea fiind, din 31 ianuarie 1932, până în 31 ianuarie 1933, pictorul Paul Verona, stabilindu-se, astfel, o tradiţie a unei preşedinţii de un singur an, într-o alternanţă amic-artist, probată şi în 1935, când preşedinte al Societăţii era „amicul artelor plastice din Bucovina” Petre Luţa, pe atunci viceprimar al Cernăuţilor.
Sugestia şi realitatea „amicului” determina avantaje pentru breasla pictorilor (sculptori erau puţini), pentru că „amicii” se iveau din rândurile colecţionarilor de artă, din cele ale politicienilor cu putere de decizie sau ale conducătorilor de instituţii publice, toţi dispuşi şi capabili să cumpere operele expuse prin expoziţii, să promoveze artele plastice şi să sprijine breasla creatoare cu spaţii expoziţionale noi şi cu ateliere. În acest fel, artele plastice bucovinene devin o problemă şi o mândrie a tuturor, cu beneficii pentru artă lesne de întrezărit.
Istoria artelor plastice bucovinene, bazată, din păcate, doar pe preluări de date, multe dintre acestea voit falsificate, încadrează, temporal, SAAAPB între anii 1931-1934, deşi Societatea a funcţionat până la prima ocupaţie rusească, cea din 1940, dovadă fiind şi mărturia lui Petre Luţa, reprodusă, în paginile care urmează, de Traian Chelariu, dar şi mărturia lui Mircea Streinul, care vizează anii 1938-1939, deşi, după 1935, arta plastică devine, adesea, un pretext pentru evenimente mondene sau electorale, cum s-a întâmplat în 1937, când, în pregătirea alegerilor din 20 decembrie („Votaţi stâlpul încrederii, omul de care se razimă ziua de mâine a ţării: I”), s-au derulat, sub pretextul „serbărilor jubiliare ale Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, care împlineşte 75 ani de existenţă”, o puzderie de manifestări menite să vizualizeze doar politicieni cernăuţeni, inclusiv vernisajul unei expoziţii, cu tablouri din patrimoniul SCLRB şi ale unor pictori ai vremii, „în sala festivă se află galeria tablourilor, care trece drept cea mai bogată colecţie de tablouri din Cernăuţi. Putem admira aici picturi de Grigorescu, Luchian, Bucevschi, Maximovici; iar dintre pictorii contimporani, Lowendal, Constantinovici-Hein, Troteanu, Tarasov etc.” („Glasul Bucovinei”, nr. 5178, 20 octombrie 1937, pg. 2).
Şi tot istoria partizană a artelor bucovinene îl insinuează pe George Lowendal drept iniţiator al societăţii („În1931 înfiinţează prima societate a artiştilor plastici din Bucovina numită Prietenii Artei”), deşi inconfundabilul pictor bucovinean, mereu agitat în trudnică şi frământată căutare de sine, nu prea avea timp şi nici dispoziţie pentru astfel de „socializări”; ca să nu mai vorbim de faptul că societatea nu se numea „Prietenii Artei”, ci Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina, dar fără să se excludă, prin această denumire, şi o restrângere a titulaturii, în limbajul de fiecare zi, la „Prietenii Artei”.
În epocă, a funcţionat o neîntreruptă zâzanie, care l-a îmbrâncit la agresivităţi chiar şi pe Mircea Streinul („Acuma, ceva cu privire la mănăstirile din Bucovina. Adevăratul lor descoperitor n-a fost Loewendal, ci Zagorodnicov, căci primul n-a prins nimic din fiorul lor mistic, ci s-a limitat la o redare realistă. Zagorodnicov, însă, a ştiut să redea tot patosul bizantin şi transfigurarea serafică a obiectului din freşce”), de care va trebui să ne detaşăm, adăpostindu-i în memorie, unul lângă celălalt, pe toţi pictorii şi sculptorii Bucovinei, pentru că toţi ne aparţin şi tuturor le suntem datori cu recunoştinţă şi cu un Muzeu al Artelor Plastice Bucovinene.
Mişcarea artistică din Bucovina, în partea ei sublimă, cea a expunerii şi cunoaşterii operelor, a fost descrisă, pe fondul acelei zâzanii, de condeie măiestre, pentru un public din ce în ce mai numeros şi mai educat, capabil să se integreze, să devină parte dinamică a mişcării şi, indirect, dar motivant, a desăvârşirii actului creator. Din păcate, mărturiile care ne-au mai rămas sunt puţine, dar suficient de complexe şi de exhaustive pentru a ne îngădui, ba chiar determina un început de cunoaştere a temeliilor creaţiei bucovinene.

Plastica sezonului trecut (1929-1930)

La artişti, stările afective, cu ritmul lor sufletesc nou, pe lângă faptul că se traduc, ca la toţi oamenii, în expresii corporale, tind să se exprime în opere de artă, cu mijloacele proprii fiecărei arte. Poetul tinde să-şi exprime sentimentele şi emoţiile prin cuvinte rimate, muzicantul prin tonuri, pictorul prin culoare, lumină şi linie, etc.
Noţiunea de artă, formă exprimată, implică afectivitate, fond, cu sistemul ei de cunoştinţe, de reprezentări. Pentru ca artistul să poată comunica reale stări sufleteşti, pe lângă talent, dispoziţie, inspiraţie etc., peste care trecem în consideraţiile de faţă, are nevoie de exerciţii prealabile. Prin exerciţiu, se capătă uşurinţa de a pune în acord forma cu fondul sufletesc.
Fiecare om, fiecare artist îşi are felul său particular de a simţi, se impune, deci, să aibă şi felul său particular de a exprima. Găsirea de sine, fond şi formă, nu e uşoară. De cele mai multe ori, după şcolirea normativă, unde artistul deprinde elementele esenţiale, dibueşte, încă mult timp, bătând, pe rând, pe la porţile artiştilor în care îşi pune nădejdea, să le arate calea dezrobirii propriului suflet.
Aşa, în expoziţia Doamnei Gherghely, un tablou al „Magdalenei”, cu părul roşcat şi despletit, calcă domeniul de subiect şi culoare al pictorului francez J. Henner. Carnaţia stacojie şi rotunjimea ca o minge a încheieturilor ascuţite omeneşti vădesc influenţa lui Renoir evoluat. Van Gogh îşi are partea lui de cinste în tablourile cu gamă de galben. Acolo unde au încetat influenţele, arta personală este neînfiripată. Mă gândesc la ţăranca, de mare dimensiune, cu faţa bucălaie şi lăptoasă, cu nasul mic şi bărbie considerabilă, intitulată „Dulce Bucovină” dintr-un exces de atenţie, deloc flatantă pentru regiunea noastră.
Domnul Nichitovici nu este tributarul influenţelor. Şcoleşte pe cont propriu. E la prima expoziţie. Constatăm divorţ între eventuala dumisale sensibilitate de artist şi mijloacele de exprimare de care dispune.
În literatură, trecerea nesimţită de la o situaţie la alta se face prin mijlocirea ideilor şi a cuvintelor de legătură, ce asigură unitatea lucrării. În pictură, mijlocirea dintre culorile disparate, stridente, dintre subiect şi mediul înconjurător, se face cu ajutorul reflexelor (penetraţia reciprocă a unei culori în alta). Unele din tablourile cu flori ale domnului Nichitovici sunt tăioase, nu se armonizează cu fondul, din cauza lipsei reflexelor şi, mai ales, a lipsei de valori juste ale tonurilor. Tonurile de aceeaşi valoare stau pe acelaşi plan, nu reliefează.
Valoarea tonului şi trăsătura bine găsită echivalează, în poezie, cu cuvântul pregnant, iar în teatru, cu gestul bine sintetizat. Gestul sintetic subliniază o situaţie mai bine decât dacă s-ar întrebuinţa un surplus de mişcări succesive. În poezie, cuvântul pregnant sugerează o imagine, o stare sufletească mai bine decât o interminabilă perifrază, umplutură cu efect diluat, deşi ar putea spune acelaşi lucru.
Domnul Nichitovici are culoarea migălită. Trăsăturile bat pe loc (Minuţiozitatea Domniei sale a fost socotită de unii drept realism. Detaliul şi minuţiozitatea nu sunt atributele esenţiale ale realismului. Realismul constă în preferinţa de a înfăţişa viaţa aşa cum este, banală şi urâtă. Între realismul pictural şi cel literar nu este altă deosebire decât aceea a mijloacelor prin care se realizează aceste două arte diferite). O trăsătură sintetizată şi o tonalitate sigură ar fi produs efecte mult mai mari. Se ajunge la acest lucru numai atunci când între ceea ce simţim şi ceea ce vrem este acord cu ceea ce putem. Şi o putem în general, în măsura în care am căpătat dexteritatea prin exerciţiu.
Domnul Nichitovici este bine intenţionat, lucrează fără răgaz şi are auspicii de devenire.
Lucrările Domnului Cosmovici au transparenţă, lucru greu de realizat cu materialul opac al temperei. Coloritul este clar. Împerecheri ingenioase de culori vii, ce se împacă, totuşi. Tablourile-i sunt natură policromă, în haină de sărbătoare. Pictorul vădeşte o dexteritate tehnică remarcabilă.
Dacă dexteritatea este o calitate indiscutabilă, ea poate constitui şi un defect, atunci când depăşeşte cadrul sensibilităţii sincere, adecvată la motivul pictural ales. Prin tehnică fixată, prin exerciţii îndelungate, artistul poate realiza lucrări chiar şi în situaţii când nu încearcă emoţii faţă de subiectele din natură sau are alte emoţii, care cer mijloace de exprimare. În acest caz, opera este convenţională. Între numeroasele lucrări admirabile, prezentate de Domnul Cosmovici, sunt şi unele ce transpiră convenţionalism.
Domnul Hette, partenerul sculptural al Domnului Cosmovici, aduce mai puţin convenţionalism şi mai multă sinceritate, dacă ni se permite o apropiere între aceste două genuri plastice.
Sculptura Domnului Hette este spontană, lipsită de migală şi de şlefuire până la lustru. Spontaneitatea nu este un lucru de neglijat în artă.
Se zice că un scriitor îşi trece opera prin 40 de etape de purificare. La început, construia după imboldul sufletesc, de care era cuprins. Alegerea cuvintelor, topica, sintaxa erau puse, deci, în slujba stărilor sufleteşti. În acest stadiu brut, opera era pusă într-un sertar. După trecere de vreme, îşi revedea manuscrisul, aducea modificări de redactare şi-l aşeza în sertarul al doilea. Operaţia se continua, astfel, până se ajungea la sertarul numărul 40, după care lucrarea putea fi tipărită. Exagerata grijă ca opera să fie impecabil construită nu e lipsită de partea ei de neajuns. Entuziasmul prim este diminuat, pe măsură ce creşte interesul pentru gramatică şi logică. Un orator, exprimându-se logic şi impecabil gramatical, este, în genere, un orator ce nu trezeşte entuziasm.
Oroarea contemporană pentru cizelarea extrem de muncită, ce înăbuşă spontaneitatea sentimentelor, a ajuns la cealaltă extremitate: cultul pentru primitivism.
În artă e necesară o anumită măsură, un anumit echilibru. Domnul Hette vădeşte măsură. Atâta spontaneitate cât e nevoie, nici mai mult, nici mai puţin. Ţine cumpăna între primitivism şi lustrangism.
Domnul Hruşca este un pictor de talent şi plin de nădejdi. Suntem convinşi. Tablourile sale din acest an, însă, denotă graba lucrativă, ca să poată avea la timp numărul de tablouri necesar unei expoziţii. Interesul mercantil poate dăuna artistului. Şi dorim revenirea vechiului control autocritic, pentru ca pe linia de evoluare să însemne crescendo popasuri lăudabile de progres.
Totuşi, trebuie remarcate cele câteva pânze de iarnă şi toamnă, în gamă violetă, pline de atmosferă, încât simţi umiditatea reumatică, penetrantă a anotimpului.
Autocriticismul ce i-a lipsit Domnului Hruşca l-a avut, în acest an, Doamna Maria Topor-Tarnovietzky. Timp de aproape cinci ani, a fost absentă din manifestările plastice bucovinene. Expoziţia dumisale a fost, acum, o revelaţie. Sensibilitatea artistică e adecvată fiecărui motiv. Expoziţia a fost prea bună ca să insistăm, aici, asupra câtorva scăderi, ce le-am schiţat destul de dur cu altă ocazie. Pe lângă acordarea tehnică la stările sufleteşti, se adaogă gustul cu care motivul este pus în pânză. Multă înţelegere. Utilizează spaţii necolorate sau colorate puţin, cu efecte minunate. În muzică, pauzele uneori destul de lungi, ca durată, nu strică unităţii componistice, fiindcă auditorul, odată prins în mrejele ritmului, completează tainic mai departe ceea ce lipseşte. Acelaşi lucru, şi în pictură, cu deosebirea că golul de timp este, aici, spaţiul gol.
Artista stăruie în portret. Portretul este specie dificilă. Trebuie împăcate tehnica cu asemănarea. Artista este aproape de concilierea lor. Are portrete bune, după cum bune portrete are şi celălalt iubitor de portret: Domnul Hruşca.
                                                        *
Inepţiile repugnate ale atâtor artişti, frământaţi de inovaţii, a dat cuvântului „modernism” nu ştiu ce sens peiorativ. Alături de acest soi de modernism, există un altul, ce nu trebuie condamnat. El a dislocat preferinţa veche şi vrea să impună o alta nouă, ce-şi caută stilul menit să caracterizeze epoca. Când e vorba de stilul unei epoci, toate artele concură. Pictura lui F. Boucher, de exemplu, graţioasă, trandafirie (motiv şi culoare) e în acord perfect cu arta interiorului din vremea sa, ce caracterizează stilul lui Ludovic XV.
Care este stilul vremurilor noastre? Greu de precizat. Constatăm, deocamdată, numai tendinţa, în jurul căreia se va cristaliza, şi această tendinţă este simplificarea. Arhitectura a renunţat la ornamentaţii. Planurile mari şi linia dreaptă predomină. Arta mobilierului a renunţat la zorzoane. Pictura şi sculptura se îndreaptă în acelaşi sens. Pictura actuală preferă trăsătura largă, culoarea limitată, nuanţe puţine şi armonizate.
Doamna Constantinovici-Hein e animată de sufletul fericit al epocii. I-am văzut pânzele în atelier, înainte de migraţiunea spre capitală. Cu expoziţia Domniei sale s-a sfârşit sezonul bucureştean.
Pânze din ţările ce le-a cutreierat. Caleidoscop european. Condensare de sentiment, în trăsături largi, sintetizate. Culori clare, în mase mari, armonizate. O artistă de rasă, cu care Bucovina se poate mândri. / Eugen Pohonţu („Junimea Literară”, nr. 5-8, mai-august 1930, pp. 345-348).

Consideraţiuni despre plastica anului 1932

Raportul dintre artist şi public este foarte variat, fiindcă, de o parte, creaţia, iar de alta, gustul prezintă fiecare cel puţin trei grade: nivelul, la nivelul şi deasupra nivelului la care a ajuns arta, în lunga ei evoluţie.
Buna apreciere a operei de artă se face atunci când între creator şi spectator se stabileşte corespondenţă de grad. Un artist începător poate place necondiţionat unui neiniţiat.
Dar tragedia creaţiei artistice sălăşluieşte acolo unde începe declanşarea unei originalităţi vădite. Unei opere de artă, ca să depăşească prezentul şi să treacă pe planul durabilităţii viitoare, i se cere originalitate, adică să poarte semnul unei personalităţi distinctă de personalităţile artistice de până acum, altfel riscă să se învârtă comod, ce e drept, în orbita unui creator original, prezent sau din trecut, dar şi să fie înăbuşit de strălucirea acestuia. Din perioada minoră a poeţilor eminescieni, gustaţi, de altfel, la vremea lor, nu mai viază nici unul, fiindcă i-a adumbrit lumina lui Eminescu. Acest fenomen s-a extins chiar şi asupra unei părţi din opera lui Vlahuţă. Din şcoala cu elevi mulţi a maestrului P. Rubens, cine a mai rămas pentru posteritate din cei care au lucrat aidoma cu maestrul? A rămas un Jordaens, care, oricum, nu urcă complet pe învăţăturile căpătate, a rămas, mai cu seamă, un Van Dyck, şi asta fiindcă a putut să-şi croiască alt drum, drumul său propriu.
Originalitatea, aşa de necesară unei arte durabile, este o forţă dinamică, ce destramă fixata tradiţie, pentru a individualiza creaţia. Şi când e vorba de individualizarea, de singularizarea unei opere, gustul publicului se găseşte, îndeobşte, nepregătit, deoarece gustul este elementul static, rezultat din experienţa trecută, făcută cu lucrări de factură mai veche, uneori foarte veche, se găseşte cu atât mai nepregătit, atunci când nu-i ţinut la curent cu mişcarea artistică.
În centrele mici, unde nu pătrunde ecoul frământărilor, în centrele mari, dar eminamente cu alt ordin de ocupaţiuni, mediul artistic nu-i prielnic totdeauna. Oraşul nostru se găseşte în această situaţie, în ce priveşte pictura. Gustul publicului, rămas, figurat, în epoca de piatră a artei, adică la fotografie colorată simplu şi meticulos, se opune, totdeauna tranşant şi dârz, în numele bietului „bun simţ”, în numele pretinsului „gust”, chiar şi în faţa creaţiunilor care, în alte părţi, de mult au trecut în istorie.
Artiştii plastici de pe teritoriul Bucovinei au luat iniţiativa ca, în fiecare an, să organizeze expoziţii colective, cu lucrările ultimului an de activitate, pentru a deplasa, pe încetul, gustul către limanuri mai avansate. Până acum, s-au organizat două „Saloane de toamnă”: cel de anul trecut, mai mare, cu mai variate direcţiuni, deci mai aproape de scopul propus; Salonul de toamna aceasta, mai mic şi mai unitar.
Analizând aspectul Salonului al doilea şi având treaz, în minte, întâiul salon, o constatare imediată se desprinde: s-au împuţinat lucrările fără valoare ca şi cele de mare valoare. S-a realizat o medie uniformă şi monotonizată. S-a coborât nivelul artei mai aproape de înţelegerea spectatorului şi, totuşi, imperturbabilul gust lipsă s-a dovedit, şi de astă dată, că nu poate urca aşa de sus. Constatarea ultimă e firească, dacă se pleacă de la premisa că ceea ce place tinde la posesiune; ori, de vreme ce această tendinţă a lipsit completamente (fără să fie dată scuza unei exagerări de cost, fiindcă similare lucrări, în alte centre, se evaluează incomparabil mai mult), se deduce că nu a plăcut şi n-a plăcut nu din vina creaţiilor, ci din vina înţelegerii (probele nu ne lipsesc nici de astă dată).
Pentru a rămâne tot în cadrul generalităţilor, totuşi, de altă natură, ţinem să subliniem lipsa unui criteriu unitar de selecţiune a lucrărilor, că încăperile improprii unei expoziţii n-au pus în valoare lucrările prin lumină prielnică, după cum, iarăşi, îngrămădirea tablourilor pe pereţi a dăunat, prin anturaj, unele altora.
Sub raportul realizărilor, considerând expozanţii individual, apoi nume noi:
E. Ţintă, impresionist de talie pură, acrobaţeşte cuţitul, pensula şi culoarea în sensuri şi stratificări multiple şi dulci.
E. Rainer are rapiditate şi ochi de-o justeţe uimitoare în linie şi valori. Păcat că-i rutinar în colorit; pretutindeni, aceeaşi reţetă inamovibilă pe pecii de motive.
B. Klinghofer sculptează forma cu cărbune, după metode mai vechi; de altfel, nici portretele expuse nu-s de dată recentă.
Marciuc învinge dificultatea acvarelei. Dar să nu uite că dezrobirea şi facilităţile în artă nu vin numai prin talent, ci şi prin exerciţiu.
Din cei întâlniţi în expoziţia anului trecut, reprezentaţi fie prin lucrări puţine, fie prin factura lor cunoscută, încât nu se poate spune mai mult decât se cunoaşte, sunt: Domnişoara M. Seleski, Doamna I. Cuparencu, Doamna L. Mironescu (de remarcat o natură moartă cezaniană), Domnişoara A. Topor-Tarnoviecki (cu menţiunea unor flori, redând adecvat materia, şi a unui portret cu interesantă expresie), Domnişoara E. Morcarova (chinuită şi convertită la diformare), Domnii V. Nichitovici, R. Giurgiuveanu (romantic şi îngrijit), D. Eisenberg; iar la Domnul I. Sîrghie, sârguincios şi cunoscător al formei, râvnim atacarea directă a naturii, nu prin intermediu.
Doamna I. Constantinovici-Hein, reprezentată abundent şi inegal, persistă (lucru ce-i face cinste) vechea şi cunoscuta atitudine de gingăşie şi naturaleţe în tratarea motivelor.
Doamna I. Boronska afirmă genul decorativ, pe care l-ar putea desăvârşi. S-ar pune, astfel, în acord cu ritmul timpului, lipsit de acele zorzoane, aşa cum îl găsim în arhitectura şi arta decorativă a vremii noastre.
C. Ghiorghiu accentuează îndemânarea şi siguranţa pastei. Leagă şi unifică elementele diferite ale motivului. Fondul nu-i simplu decor sau mijloc de evidenţiere, ci corp comun şi integrant al subiectului.
L. Kopelmann excelează în gravura cu subiecte adânc sociale, care impun prin idee şi amarul condensat în bietul suflet omenesc. Tehnica, însă, de astă dată, nu-i încearcă avânturi noi.
G. Lovendal şi-a etalat o gamă întreagă de posibilităţi creatoare, fără să le fi epuizat, nădăjduim, pe toate. Caută mereu, totdeauna cu urmarea că e departe. Dacă din punct de vedere al compoziţiei şi desenului este mai mult decât un talent obişnuit, coloritul său, însă, este artificiu de om ce ştie, dar nu simte organic armonia. Acest lucru trece asupra lui V. Zagorodnicov, care, în acest an, a făcut paşi siguri, pe teren solid, în ce priveşte culoarea. Culoarea-i este vie şi nu depăşeşte, cu mult peste cele şapte culori spectrale, numărul nuanţelor. Culoarea exagerată, simplificată, prevalând viziunea subiectivă peste motivarea externă, constituiesc nota dominantă a originalităţii sale.
P. Verona, colorist cu aptitudini fireşti, neglijent uneori (neglijenţă din care artiştii îşi fac titlu de cinste, prin ceea ce numesc „neglijenţă artistică”), cu desemn aproximativ, se încumetă în compoziţii de dimensiuni mari şi de care se achită cum poate. Crede în creaţiile de inspiraţie muncită până la transpiraţie şi că arta adevărată nu trebuie să trăiască, invariabil, din lucrări momentane.
Ne însuşim credinţa. Pictura, pentru prestigiul ei, trebuie să părăsească făgaşul comod al florilor, al peisagiilor fugitive, mai ales când se rezumă la schiţă şi atitudini ce bat mereu acelaşi drum. / Eugen Pohonţu („Junimea Literară”, nr. 7-12, iulie-decembrie 1932, pp. 337-340).

Pentru promovarea picturii în Bucovina

Ieri, Luni, 9 Decembrie 1935, la orele 12, s-a deschis, în Muzeul „Regele Carol al II-lea” din Cernăuţi, şi în prezenţa unui ales public cernăuţean, a cincia expoziţie anuală a Societăţii Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina. Remarcăm, între cei prezenţi, pe domnii: Primar Dr. Dimitrie Marmeliuc, Prefect Gheorghe Vântu, Preşedinte al Camerei de Comerţ, senator Iosif Vihovici, consilieri municipali Iancu Avram şi Dr. Ilie Mandiuc, consul Uzdowski, prelat Lukasiewicz şi Grabowski, colonel Cantemir, colonel Holban şi Drăgulescu, contele della Scala, preşedintele comisiei locale de revizuire, Ştefănescu, domnul director Baculinschi, profesor universitar Nelolitzki, profesor universitar Stoilov şi mulţi alţi şi distinşi oaspeţi. Domnul viceprimar Dr. Petre Luţa a deschis expoziţia, cu următoarea cuvântare:
„Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina inaugurează, astăzi, a cincia sa expoziţie anuală. Urmând, cu avânt şi dragoste de muncă, drumul spre realizarea scopului pentru care a fost înfiinţată, ea face un scurt popas, pentru a prezenta, din nou, publicului nostru roadele muncii sale, menite să contribuie la dezvoltarea şi aprofundarea pentru frumos, în straturi cât mai largi ale societăţii, să atragă, de la grijile vieţii de toate zilele, spre sferele luminoase ale idealului, spre înfrăţirea între oameni, astăzi atât de puţin mărturisită, în adâncul sufletelor încă, poate cu atât mai mult dorită.
La această manifestare şi trecere în revistă a lucrărilor ei artistice, Societatea noastră păşeşte, cu atât mai multă satisfacţie, cu cât a primit un nou imbold şi o încurajare, prin faptul că, graţie înţelegerii generoase a domnului Ministru Dr. Ion I. Nistor şi a bunăvoinţei domnului Preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie, Dr. Iosif Vihovici, şi a domnului Primar Dr. Dimitrie Marmeliuc, suntem fericiţi a avea, în clădirea Muzeului „Regele Carol II”, un atelier propriu, nou construit, care, în curând, va fi sfinţit şi pus la dispoziţia artiştilor noştri, pentru a le înlesni crearea operelor ce aşteptăm de la ei, şi pentru care exprim, şi pe această cale, mulţumirile noastre cele mai bine simţite acestor mărinimoşi sprijinitori.
Expoziţia de astăzi constituie o nouă dovadă că artiştii noştri se străduiesc, cu suflet şi cinste, să contribuie la îmbogăţirea patrimoniului artistic al acestui colţ de ţară. Rămâne, acum, ca şi marele nostru public iubitor de artă să încurajeze, din partea-i, pe artiştii noştri, în realizarea unor opere cât mai alese şi frumoase, prin vizitarea numeroasă a expoziţiei, pe care o declar deschisă, odată cu această solemnitate, şi prin achiziţionarea picturilor ce prezentăm binevoitoarei Domniilor Voastre aprecieri, cu dorinţa vie ca drumul străbătut de Societatea noastră să creeze orientări luminoase asupra perspectivelor viitoare ale artei în Bucovina”.
Deschiderea festivă a decurs, apoi, într-o atmosferă de sincer entuziasm pentru artă. Sunt expuse 150 opere de artă. O adevărată comoară de sensibilitate şi cult artistic. Vom reveni. („Glasul Bucovinei”, nr. 4707, 11 Decembrie 1935).

Societatea Artiştilor şi

Amicilor Artelor Plastice din Bucovina

Deschiderea atelierului. Al V-lea salon de pictură şi sculptură. Deziderate

Dumnezeu a sfinţit locurile în cele dintâi, omul le sfinţeşte în cele din urmă, dar, fiind mai pe înţelesul nostru, ne-am obicinuit cu dictonul programatic: omul sfinţeşte locul.
Vineri, 20 Decembrie 1935, s-a deschis, după creştinesc obicei, atelierul Societăţii Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina. Părintele protopop Prelici (N.R.: George Prelici, fost preot la Breaza şi membru al Partidului Naţional Român, pe vremea austriecilor; unchiul preotului Agapie şi al… actorului Florin Piersic), după frumosul serviciu divin, a ţinut o emoţionantă cuvântare, mulţumind artiştilor că nu au uitat de biserică, într-un aşa de solemn moment, cum este deschiderea acestui atelier, şi, îndemnându-i la sinceră jertfă pe altarul artei şi la plinirea poruncii dumnezeieşti, după care toate câte se fac în lumea oamenilor trebuie să-l cultive pe om, apropiindu-l de Dumnezeu, le-a dorit spor la muncă şi deplină satisfacţie în toate lucrările lor. Părintele protopop Prelici a dat, apoi, preoţească binecuvântare tuturor celor de faţă şi a stropit cu aghiazmă noul local.
A luat cuvântul domnul viceprimar Dr. Petre Luţa, făcând un scurt istoric al Societăţii artiştilor şi a atelierului:
„Societatea noastră, a zis domnia sa, există acu, de 5 ani, înfiinţată fiind de truda harnicului căpitan Eugen Pohonţu, un pasionat al artei. Membrii Societăţii s-au manifestat prin expoziţii anuale, reuşind a-şi atrage atenţia şi simpatia publicului bucovinean şi, în special, cernăuţean. Unii dintre pictori au înregistrat chiar frumoase succese. Onoare deosebită au avut doi dintre dumnealor, şi anume domnii Zagorodnicov şi Rainer, cărora li s-au încredinţat câteva lucrări importante: portretele M. Sale Regelui, al Marelui Voevod Mihai, al lui Ştefan cel Mare şi al regretatului Mitropolit Nectarie (N.R.: Cotlarciuc).
Arta, însă, e în veşnică luptă cu o mulţime de greutăţi materiale şi morale. Totuşi, Societatea s-a dovedit a fi instituţie necesară în Cernăuţi, căci, mulţumită intervenţiilor pe lângă oameni plini de înţelegere pentru artă, dintre cari primii au fost domnul Ministru Ion I. Nistor şi domnul Dr. Iosif Vihovici, preşedintele Camerei de Comerţ, s-a înlăturat lipsa cea mai mare, până în prezent, şi anume lipsa unui atelier propriu şi bun. Deosebită mulţumită se cuvine şi Primăriei Municipiului Cernăuţi pentru sprijinul material dat şi domnului consilier ing. Stubchen-Kirchner pentru dezinteresata dumisale muncă, depusă la executarea lucrărilor de construcţie.
Astăzi, deschizând acest atelier, artiştii bucovineni păşesc, cu unire şi încredere, într-o nouă fază, mai profitabilă artei şi activităţii lor”.
Încheindu-şi cuvântarea, domnul viceprimar Dr. Petre Luţa, preşedintele Societăţii Artiştilor, predă atelierul, în mod formal, administrării Muzeului „Regele Carol al II-lea” din Cernăuţi.
Directorul Muzeului, domnul profesor Stupniţchi, declară că ia în primire noul local. Urmează, la cuvânt, domnul Masichievici, secretarul Camerei de Comerţ, aducând, în numele domnului preşedinte Vihovici, absenţa căruia o scuză, sincere urări de succes tuturor acelora cari vor lucra în nou deschisul atelier.
Domnul profesor Verona ia, apoi, cuvântul, în numele artiştilor, insistând asupra necesităţii acelui veritabil şi mare cult al artei, care singură poate remedia haosului ivit în lumea valorilor secolului nostru.
Ca încheiere, domnul prefect Gheorghe Vântu îşi exprimă satisfacţia de a fi putut asista şi la această solemnă deschidere a unui atelier, din încăperea căruia, speră şi crede domnia sa, vor ieşi opere menite să facă cinste capitalei judeţului dumisale.
După această parte oficială a inaugurării noului atelier, s-a servit o gustare. Graţiile doamnelor şi delicatesele bufetului, excelent asortat, au dat deosebit farmec acestei distinse serbări, în noul templu al artei. Atmosfera aleasă şi prietenească a reţinut pe invitaţi până târziu, după miezul nopţii.
Şi, întrucât momentul îşi are importanţa istorică, subsemnatul, părăsind cadrul unui simplu reportaj, ţine să remarce, între cei prezenţi, pe domnii prefect Gheorghe Vântu, Director general Ştefan Scalat, reprezentantul Primăriei, doamna şi domnul director Baculinschi, ing. Stubchen-Kirchen, doamna profesor Danciul, domnul Dr. Szczudlick, domnul Dr. Boronski, Director Hanicki, Dr. Iulanschi, profesor Stupnicki, toţi reprezentanţii presei, următorii pictori, doamne şi domni, vrednici reprezentanţi ai artei: doamna profesor Isidora Constantinovici-Hein, doamna Jadwiga Boronska, domnişoara Elenuţa Mănescu, Krause-Constantinovici, Edwiga Kochanowska, I. Rosenstock, Maria Seleschi, domnii pictori Paul Verona, Vladimir Zagorodnicov, E. Rainer, profesor Vladimir Nichitovici, profesor Ion Cârdei, N. Marciuc, Masichevici, E. Lipeckyi, N. Wedeniwsci şi mulţi alţii, al căror nume, scăpându-ne, le cerem cuvenitele scuze.
Iată, deci, că inaugurarea festivă a noului atelier al Societăţii Artiştilor a decurs în modul cel mai plăcut cu putinţă.
La discursurile rostite, nu avem nimic de adăugat. Ştim că artiştii, fiecare pe proprie socoteală, îşi vor merge drumul cel mai potrivit. Pentru profitul Bucovinei şi al Cernăuţilor, însă, să ni se ierte pronunţarea unei pioase dorinţe:
Noi, aceştia care stăm departe de agitaţia, din toate punctele de vedere utilă, a capitalei şi nu avem nici vreun alt îndemn pentru promovarea artelor frumoase, în afară numai de dragostea noastră pentru ele, am fi fericiţi dacă Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina ar colabora, pe deasupra tuturor intereselor centrifuge, la realizarea adevăratului atelier, a atelierului şcoală artistică. Şcoală nu în sensul atât al unui nou curent artistic, nivelator sau de altă natură, ci şcoală în înţelesul de cultivare reciprocă a artiştilor şi de cultivare a publicului, care, orice s-ar obiecta, intră, cu dragă inimă şi cu suflet umil, în sanctuarul artei şi aşteaptă să vadă, aşa cum înţelege mai bine, şi poate chiar şi mai bine, ceea ce, pe buzele tuturor muritorilor, se numeşte artă şi anume artă menită să-ţi fie bucurie şi solemn prilej de precistuire cu pânea şi vinul divin al emoţiei sale estetice. Iar pentru a putea crea un astfel de atelier-şcoală, artiştilor bucovineni nu le trebuie decât bună înţelegere întreolaltă şi preţuire a muncii fiecăruia, chiar dacă acea muncă e muncă de şarlatan (subliniem aceste din urmă cuvinte, căci e adevărat, fiecare muncă făcută ne este de folos şi, adeseori, e nevoie să greşeşti de nouăzeci şi nouă de ori ca să poţi reuşi a suta oară). Astfel, precum valea, cu cât e mai profundă, înalţă mai în slăvi muntele, la fel, cu cât mai mare e rătăcirea, cu atât mai valoroasă devine cunoaşterea drumului bun. Şi o vorbă a unui mai puţin mare om, deprins să cugete pe proprie socoteală, zice că: gustul se formează prin dezgust.
Munca mea, deci, şi respectul pentru munca vecinului meu, iată porţile deschise spre îngustul şi anevoiosul drum al progresului în ale artei.
După aceste cuvinte, profităm de îngăduinţa tuturor celor interesaţi, încercând a ne pronunţa şi despre cel de al cincilea salon de pictură şi sculptură, deschis în 9 Decembrie 1935, de Societate şi accesibil, până la 15 Ianuarie 1936, tuturor curioşilor.
Trebuie s-o spunem de la început că acest al 5-lea salon de pictură şi sculptură este numai salon de pictură şi „Scherenschnitte” (N.R.: siluete, de altfel preţuite de Mircea Streinul, care îl va încuraja pe Parteniu Masichievici), căci, cu toată bunăvoinţa oricui, siluetele fine, tăiate cu foarfeca, aşa zisele „Scherenschnitte”, cari mărturisesc despre o extrem de răbdulie abilitate a mânilor celui ce le-a executat (Parteniu Masichievici), nu sunt sculptură. Remarcăm, cu acest prilej, interesanta „Consfătuire”.
Dar să trecem la catalog: Doamna Boronska Jadwiga expune şaisprezece lucrări, în cari abordează, cu mult curaj, atât peisajul, cât şi portretul, şi reuşeşte, cu acelaşi talent feminin, să-şi impună sensibilitatea cromatică atât în pictarea florilor, cât şi în dificila compoziţie a unei idile (Idila din Locwicz-Polonia). Ceea ce trebuie să reţinem, însă, este faptul că doamna Boronska e singura care expune, în acest salon, un grup şi încă demn de meritată atenţie.
O plină de atmosferă „Vedere din Vatra Moldoviţei”, în care culorile degajă o discretă gamă de gris-albastru, dominant, de altfel, în mai toate tablourile doamnei Boronska; o „Bisericuţă” (de fapt, o troiţă catolică, nu e nici capelă), în care, din câteva trăsături de penel bine puse, culoare îţi spune o elegie autumnală, şi două portrete, în cari doamna Boronska tinde către o mai evidentă originalitate, îi dau, fără discuţie, dreptul să continue, dimpreună cu doamna Isidora Constantinovici-Hein (căci fructele expuse de domnul profesor Cârdeiu Ioan, care e sculptor în pictură, sunt cu adevărat natură moartă, ca să ne oprim mai mult asupra lor, deşi am avut prilejul să vedem, la domnul Cârdeiu, acasă, tablouri cari meritau să fie expuse şi pe cari domnia sa nu le-a învrednicit de salon), cuplul feminin de pictori, cari merită aceeaşi considerare, pe care ţi-o impun domnii Paul Verona şi Vladimir Zagorodnicov între domnii pictori.
Deci, doamna profesor Isidora Constantinovici-Hein! Domnia sa a făcut o călătorie de studii pe litoralul dalmatin şi s-a întors cu o nouă şi interesantă experienţă, experienţa peisajului arid, alb şi copleşit de lumina multă a unui cer mai pur decât al nostru. Şi domnia sa a văzut munţi şi localităţi altfel decât ale noastre. Se înţelege că experienţa unui astfel de peisaj, fie că se suprapune experienţelor vechi, fie că le tulbură, are o imensă influenţă asupra picturii rezultate. O cunoaştem pe doamna Constantinovici-Hein fină şi expertă tehniciană a panourilor decorative şi a unor picturi pline de o dulceagă melancolie, agreabilă majorităţii dintre ne-pictori. Iată, însă, că recolta acestei toamne ne revelează o doamnă Constantinovici-Hein voluntară, viguroasă, colorată abrupt. Munţii domniei sale nu stau indiferenţi, ca simplă arhitectonică, cerul nu e numai baldachin, apa nu e oglindă mai mult sau mai puţin clară, vegetaţia şi clădirile omeneşti nu mai păstrează sfială convenţională, ci toate participă la crearea unei lumi proaspăt văzute şi împotriva plictisului vinovat al celor cari nu văd nimic nou şi colorat în jurul lor.
Doamna Constantinovici-Hein a încercat un salt dincolo de tehnica dumisale de până mai ieri. Domnia sa, pornind de la reflexe, precum cele expuse sub N-rul 28, şi trecând la „Agave” şi la peisajul „Perzagno” (Bocche di Cattaro), a parcurs un drum apreciabil. Din noua dumisale experienţă şi din cele ce-i oferă peisajul autohton, aşteptăm numai surprize.
Doamna Kochanowska Jadwiga expune cinci peisagii.
Krause Grete, trandafiri, domnul E. Lipeckyi, două studii: Mitropolitul Nectarie.
Domnişoara Elenuţa Mănescu se remarcă printr-o caracteristică preferinţă pentru nuanţele de galben şi roz şi printr-o lirică tratare a profilurilor fine ale studiilor dumisale. Domnişoara Elenuţa Mănescu, în virtutea talentului de care dispune, s-ar putea cu succes afirma în rândul portretistelor noastre de valoare.
Domnul N. Marciuc expune peisagii şi flori, iar domnul Vladimir Nichitovici, cel mai bogat în lucrări, douăzeci, în total, are trei peisagii /”Din Grădina Publică”, „Toamna în Grădina Publică” şi „Spre seară”), cari îi arată drumul pe care ar trebui numai să meargă până la capăt ca să scape de migala obositoare, la care l-a condamnat tehnica dumisale de aquarelist petit-bourgerois.
Domnul E. Rainer se remarcă, în primul rând, printr-un sobru „Cap” (studiu). „Cimitir vechiu” e literatură şi ştiţi de ce? Fiindcă domnul Rainer a introdus, în primul plan, nenorocita dumisale figură de bătrân gârbov. Cât de altfel ar fi fost totul, dacă cimitirul vechi rămânea pur peisaj de toamnă şi nu alegorie!
Domnişoara I. Rosenstock dovedeşte o rafinată inteligenţă. Domnia sa reuşeşte, în „Cactee”, să realizeze o scară de nuanţe de verde sugestiv, discret, şi armonizat. Are spaţiu şi simţ al materiei tratate. „Crysanteme” e o bine studiată succesiune de planuri cromatice, cari, în afară de faptul că redau, adequat şi distinct, sticla, mai impune prin proporţie şi bună dispoziţie a tonurilor de galben auriu şi lila, pe fond gălbui-deschis, de verde închis şi, totuşi, viu, şi de transparenţă a sticlei.
Doamna Maria Seleschi expune, printre altele, o „Bătrân cu lumânare”.
Cea mai savantă paletă o are, fără îndoială, domnul profesor Paul Verona. Spunem savantă, fiindcă domnia sa ştie ce vrea şi vrea ce ştie. Fire de om fin şi cult, acest pictor se trădează, în consecinţă, şi-n opera sa, fluctuând între un calm aproape rigid, ca în „Poarta”, şi între căldura şi bucuria culorilor cu mult rafinament alăturate, ca în „Interior”.
Acest „Interior” poate fi o adevărată lecţie de pictură pentru colegii domnului Verona. „Interior” e lucrarea pictorului pentru propria sa încântare. Roşul, acest felinar, care atrage pe toţi naivii, şi-a pierdut, la domnul Paul Verona, calitatea proastă şi, pus în curcubeul tonurilor vecine, cântă o melodie senină, în jurul căreia vibrează, policrom acompaniament, liniile şi suprafeţele obiectelor, de la statueta în alb, deasupra safeului gălbui, şi până la albul mărginind limpezimea aerului abia indicat de afară. Perdeaua poartă toate reflexele, la fel, parchetul şi fondul, în afară, bineînţeles, de roşul împărţit cu dărnicie. Domnul Verona nu are nevoie de lecţii, totuşi, ne permitem a-l contrazice, acolo unde, în „Mănăstirea Moldoviţei”, întrebuinţează culori terne.
Deosebită bucurie ne-a prilejuit liricul dumisale „Pârâu” (iarna) şi „Iarna”, propriu numită. Atâta culoare nu înţelege să pună orice pictor într-un peisaj de iarnă.
Domnul N. Wedeniwsky expune, printre altele, un autoportret
Ajungem la domnul Vladimir Zagorodnicov. La acest pictor, ne-a surprins, încă de anul trecut, atitudinea mistică faţă de artă. Dar ne-a surprins şi tehnica domniei sale.
Îmbuibat de lumea „bilinelelor” ruseşti şi fermecat de bizantinismul frescelor de pe zidurile mănăstirilor bucovinene, domnul Zagorodnicov este un pictor al cărui nume, într-o zi, s-ar putea să treacă frontierele ţării. Îi trebuie un singur lucru: timp. Şi toată lumea ştie că domnul Zagorodnicov, ca, de altfel, toţi pictorii bucovineni, nu dispune de acest preţios talisman al tuturor lucrărilor durabile.
Din cele expuse de domnia sa, subliniem, deci, copiile după frescele noastre mănăstireşti, fiind convinşi că toţi colegii domniei sale, imitându-i râvna, vor colinda Bucovina, exploatând aceste preţioase filoane, echivalente cu un muzeu de pictură românească. Domnul Zagorodnicov persistă în dragostea domniei sale pentru această mare artă şi bine face.
Dar domnia sa expune şi lucrări originale: puternica „Poartă”, scoasă, parcă, din plină preistorie, în care pictorul are posibilitatea să plaseze culorile unui întreg apus de soare. „Poarta” aceasta, aceeaşi ca a domnului Verona, de care se deosebeşte, însă, esenţial, vădeşte un puternic temperament de artist novator. Un reuşit „Barzoi” (desen tuş) marchează just cealaltă extremă a posibilităţilor domnului Zagorodnicov. Aşteptăm mult de la domnia sa.
                                                       *
Încheind aceste sumare şi fugare consideraţii, ca un bilanţ al anului plastic bucovinean, am mai avea de exprimat două-trei deziderate.
În Bucovina, încă nu poate fi vorba de supraproducţie plastică şi nici nu am dori să se ajungă la acea superfetaţie de sculptură, de pânze şi cartoane colorate, cari ucid în om dorul de a vedea sculptura şi pictura şi, mai ales, de a o iubi în calitate de cunoscător. E, deci, în Bucovina, şi, în special, în Cernăuţi, un teren virgin, în această privinţă, şi pictorii nu au decât de profitat, mai ales că, dacă s-a vândut, în capitala Bucovinei, pictură proastă, cu siguranţă că se va cumpăra, rentabil pentru artist, şi pictură bună. Pentru această pictură bună, se impune, însă, o serioasă luare de măsuri: e nevoie de muncă, de experienţă nouă şi de promovarea interesului pentru artele plastice al marelui public. Prin muncă înţelegem, cu toţii, un lucru precis şi, deci, nu avem nevoie de explicaţii. Experienţa nouă, însă, se poate câştiga prin conveniri, în cadrul unui cerc de studii artistice, la care pictorii şi amicii artelor plastice să se lămurească reciproc asupra problemelor celor mai importante sau la ordinea zilei. Aceste conveniri ar trebui să se ţină cel puţin o dată pe lună. Sperăm să mai putem da unele sugestii în această privinţă. Pentru promovarea în public a gustului şi a dragostei pentru artele frumoase, credem, însă, că e timpul suprem ca Societatea Pictorilor Bucovineni să aranjeze, pe lângă salonul ei de toamnă, şi o expoziţie de primăvară, la care să participe, dacă se poate, toţi pictorii români, prin ceea ce au reprezentativ ca operă, dar, în primul rând, să participe elita pictorilor din România. Astfel, se va face şcoală, cultură artistică şi propagandă pentru artele frumoase. / Traian Chelariu („Glasul Bucovinei”, Nr. 4717, 25 decembrie 1935, pp. 9-11).

Salonul de iarnă

Actuala expoziţie a pictorilor bucovineni aduce o certă consacrare: Vasile Ştefan, un talent cu adevărat puternic.
Plecând de la un desemn neşovăitor, acest pictor îl depăşeşte prin culoare. Las la o parte consideraţiile generale, pe care le-aş putea aplica la V. Ştefan şi trec la tablourile lui, alegând, dintru început, o rară natură moartă, realizată major în verde şi violet puternic, tur de forţă pentru orice pictor.
Acvarelele, deşi sunt bune, n-au reuşit să mă intereseze, căci distonează neplăcut (evident, numai prin materialul plastic) de celelalte tablouri. Lucruri definitive: „Horecea” (în care lipsesc doar stihiile lui Drumur), „Ţeţina 2” şi „Balcic 1”. Foarte merituoase, celelalte uleiuri. „Pieta”, în orice caz, o îndrăzneaţă compoziţie, în care notez un cer greu, de plumb, în stranie armonie cu roşul de sub capul lui Hristos.
Regretăm că Vasile Ştefan n-a expus şi celelalte lucrări ale sale, îndeosebi un „Cernăuţi, oraşul dintre ceţuri”, văzut de la înălţime.
Continuând în aceeaşi vigoare, Vasile Ştefan are toate şansele să poată sta, odată şi odată, alături de Petraşcu în plastica românească.
Doamna Constantinovici-Hein, în manieră nouă. Această pictoriţă de vaste resurse, ai cărei munţi din alte expoziţii sunt atât de vii în amintirea mea, abordează teme din ce în ce mai dificile. „Stradă din Sibiu” şi „Case din Sighişoara” se evidenţiază îndeosebi.
Aş îndrăzni o sugestie vrednică de frumosul talent al doamne Constantinovici-Hein: să descopere Cernăuţii (Vasile Ştefan l-a şi descoperit, în parte!). Oraşul acesta ar putea deveni un nou Balcic pentru pictorii români. Într-adevăr, capitala Ţinutului Suceava oferă teme extraordinare. Indic: panorama oraşului, văzută de pe Dealul Viilor, valea Prutului, văzută de pe aceeaşi înălţime, iarna în faţa bisericii iezuite şi câte şi mai câte!, o minune de cobalturi, griuri şi verde…
Cred că i-am rămâne cu toţii recunoscători doamnei Constantinovici-Hein, dacă ne-ar da, în pânzele-i de puternică viziune plastică, aspecte din Cernăuţii aceştia imenşi şi neguroşi.
Cornel Dzierzek., o ieftină carte poştală: „Pace”, în care nu ştii ce să condamni întâi, prostul gust al subiectului sau coloritul neîndemânatic. „În umbră” nu spune nici el mare lucru. I-aş recomanda, acestui pictor, puţină nebunie…
Doamna Jadwiga Boronska, pictură veche, onorabilă în felul ei.
Ioan Cârdei, două copii bune. Aş dori să-l văd într-o expoziţie personală. Deocamdată, şovăiesc să mă hazardez în vreo concluzie definitivă.
Doamna Jadwiga Kochanowska expune tablouri curăţele.
Berthold Klinghofer, un fantast al culorii. Slab în portret, uneori excepţional de interesant în peisagii. De reţinut 108, 112, 107, 120, 121. „Peisaj”-ul (121) e de o factură îndrăzneaţă, care-l impune definitiv pe B. Klinghofer.
De la doamna Maria Krupensky aşteptăm să evolueze.
Eusebiu Lipeţchi, fotografii.
Doamna Elena Mănescu, pe drumul cel bun.
Admirabilele siluete de Parteniu Masichievici, care ar putea ilustra inspirat basmele fraţilor Grimm sau chiar pe Ispirescu. De ce nu încearcă acest lucru? Parteniu Masichievici e un fel de Walt Disney al nostru.
Remarc „Ţăranca” domnişoarei I. M. Rosenstock.
Paul Verona, uneori prea încărcat. Nu înţeleg de ce aleargă atâta pictorii români după Norvegii, Veneţii şi alte străinătăţi (cât de fade, uneori!), când au Cernăuţii, Dumbrava Roşie (e un merit al lui Vasile Ştefan că a descoperit-o), Vijniţe şi Adâncate la îndemână. Oare trebuie să vină străinii să ne arate cât de frumoasă e Bucovina? Revenind la Paul Verona, regăsesc vechile lui calităţi de culoare şi exuberanţă de linii, care l-au impus de mult. În concluzie, un pictor cu care ne putem mândri şi care nu mai are nevoie de calificative.
E. Rainer, abil.
Un poet tradiţional al culorii, profesorul Vladimir Nichitovici, un pictor care stă în deplina noastră stimă.
V. Zagorodnicov, violent, forţă în desemn, linie ciudată, dar impresionantă, un temperament care se realizează.
Încheind, regret absenţa pictorilor Milon Tarnavschi, Leon Hruşca, Urbanshi-Neczuya, şi Rudd Rybiczka, oameni de talent, care ar fi putut completa fericit armonia acestui salon de iarnă.
Un gând bun pentru organizatorul expoziţiei. / Mircea Streinul („Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).

7. Mărturisitorii de întâmplări astrale

Selecţia pictorilor şi sculptorilor, mărturisiţi în această carte, aparţine vremurilor de demult, vremuri în care creatorii Bucovinei, artişti şi scriitori, răzbeau prin dezinteresul vâscos al societăţii spre lumină. Întâmplările acelea tocmai de asta sunt astrale şi nu cred că ar fi vreo diferenţă între cele descrise de Stefan Zweig („Orele astrale ale omenirii”) şi miraculoasele afirmări de spiritualitate românească, în condiţiile în care, în mod istoric, societatea noastră, definită, generaţie după generaţie, drept aprigă şi înfometată consumatoare şi irositoare de prezent, ignora şi ignoră tezaurul ei de spiritualitate, definitorie pentru acest dezinteres fiind petrecerea cernăuţeană elitistă din noapte morţii lui Bucevschi, coroborată, cum ar zice acuzatorii publici, cu risipirea operei mucenicului bucovinean al frumosului, din cauza zgârceniei iresponsabile a acelei societăţi.
Au mai existat, în trecutul nostru, şi alţi artişti bucovineni, dar care n-au clătinat boltirea bucovineană a timpului lor (aidoma clopotului-taur Buga), iar fără freamătul de lumină, încredinţat contemporanilor tăi, nu prea exişti, nu prea te învredniceşti la memorie. În turnul de fildeş vin numai stafiile, nu şi viii vii, iar rostul artei a fost şi va fi, dincolo de aflarea de sine, pe care o săvârşeşte artistul, acela de „şcoală”, aşa cum a fost definit acest termen de Traian Chelariu, în capitolul dedicat Societăţii Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina, deci ca iniţiere cât mai cuprinzătoare şi mai decisivă, cum, de altfel, se poate desluşi şi în titulatura Societăţii.
Mărturisitorii întâmplărilor pe care le întâlniţi în această carte, 28 la număr, la care se adaugă adunătorul acelor mărturii, trăitorul de frumos Gheorghe David şi, drept omagiu adus trudei lor, regretatul Emil Satco şi reputatul exeget al artei Valentin Ciucă, provin din medii diferite, dar au un statut comun, acela de Amici ai Artelor Plastice din Bucovina. Trei dintre ei, Eugen Maximovici, remarcabil şi ca mânuitor de cuvinte, Vladimir Zagorodnicov şi Ioan Cârdei, poet demn de toată atenţia din generaţia iconarilor, au săvârşit, din postura de pictori, şi închinări fără de care nimic nu există şi nici nu merită să existe, iar un al patrulea, Maximilian Monter, pictor austriac şi prieten al lui Eugen Maximovici, nimereşte oarecum întâmplător, dar benefic, prin memoria vie, deşi doar lujer fragil, a Bucovinei.
Celorlalţi autori de mărturii le sunt dator cu o prezentare sumară, chiar dacă îi puteţi întâlni, cu descrieri mai largi şi cu fragmente de operă, în „Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean” sau în recenta mărturie „Societatea Scriitorilor Bucovineni”.

Vicenţiu Babeş a intrat în contact cu spiritualitatea bucovineană „în causa unificării ortografiilor române”, la începutul verii anului 1865, când expediază, pe adresa Societăţii pentru Literatura şi Cultura Română în Bucovina, o scrisoare-manifest a Directoratului Asociaţiunii Naţionale din Arad, semnată, alături de Vicenţiu Babeşiu (aşa îşi scria numele, pe atunci, sub influenţa „lătinismului” etimologic), şi de ceilalţi doi co-directori, Antoniu Mocioni şi Dionisiu Pescutiu, manifest prin care se milita pentru „mediulocirea unei conformităţi în ortografia limbei române”, parteneri de discuţie ai bănăţenilor fiind bucovinenii I. G. Sbiera şi Vasile Bumbac. Dar prieten i-a fost, mai curând, Ciprian Porumbescu, deşi viitorul lider al Partidului Naţional Român din Ardeal întreţinea relaţii cordiale cu mulţi bucovineni.
Vicenţiu Babeş s-a născut, în 21 ianuarie 1821, la Hodoni, şi a murit la Budapesta, în 22 ianuarie 1907, după o frumoasă carieră de deputat al bănăţenilor în Dieta vieneză, din care făcea parte încă din toamna anului 1848.
Avocat, profesor, publicist, om politic, Vicenţiu Babeş s-a căsătorit, în 1851, la Viena, cu Sophia Goldschneider, austriaca fiind mama savantului… român Victor Babeş.

Adrian Bondar, epigramist, poet tânăr şi cam neîndemânatec, în anii 1938-1940, scria, uneori, rubrica „Curier literar” în ziarul „Suceava”, dar şi cronici dramatice suficient de interesante. Aflat sub „zodia” lui Mircea Streinul, a încercat, fără performanţe notabile, poeme în proză, după modelul celor ale lui Georg Trakl, pe care le traducea exemplar şi le publica Streinul.

Traian Chelariu s-a născut la Dărmăneşti, în 21 iulie 1906, şi a murit la Suceava, după un umilitor calvar, în 4 noiembrie 1966. Doctor în filosofie al Universităţii din Cernăuţi (1937), format ca filosof la Cernăuţi, la Paris şi la Roma, dar „acceptat“, în ultimii ani ai vieţii, doar ca lector al Institutului pedagogic din Suceava, a publicat „Exod“ (versuri, Cernăuţi, 1933), „Aur vechi“ (versuri, Cernăuţi, 1936), „Zaruri“ (eseuri filosofice, Cernăuţi, 1936) şi „Versuri de după-amiază“ (Cernăuţi, 1940). Celelalte cărţi s-au publicat postum, graţie lui Eugen Barbu, Ecaterinei Chelariu sau graţie lui Mircea A. Deaconu. În uitarea de după trăirea unor decenii de uitare, lui Traian Chelariu i s-au publicat „Scrieri lirice“ (Ed. Eminescu, 1970), „Necunoscuta“ (nuvele, Ed. Minerva, 1972), „Scrieri lirice (sonete pentru tine)“ (Ed. Eminescu, 1973), „Teatru“ (Ed. Minerva, 1976), „Poezii în vers alb“ (Ed. Junimea, 1983), „În căutarea Atlantidei“ (eseuri, Ed. Dacia, 1989).
„Lirismul pretutindeni insinuant“ al lui Traian Chelariu, de la „renaşteri şi iluminări în straturi profund uitate“ care exprimă „imposibilitatea noastră de a ne cunoaşte prin noi înşine“ şi obligă la „corespondenţe“, la cunoaşterea prin relaţionare, relaţionarea mitică, în care „geniul distinge, nu confundă şi creează, nu construieşte“, definit, astfel, de filosoful creator de program literar Traian Chelariu, „ascultă doar struna stranie-a luminii / ce mi te cântă ca pe o femeie / şi te-nveşmântă-n ceruri şi vecie”. Prin relaţionare de tip androgin, cealaltă jumătate, mereu căutată şi râvnită, devine hologramă, aparenţă de formă materială, şi dor (un fel de hologramă născocită de trăirile care nu se reconstruiesc prin numire, prin folosirea cuvintelor). Şi, astfel, femeia dă „viaţă vie frumuseţii“ sau răneşte „cu cea mai dulce rană“, devine „ţel ne-atins al rătăcirii”, dar pe care îl „ocolesc corăbierii”, „întunecă, dărâmă“, dar şi limpezeşte contururile celorlalte relaţionări: „Deşertăciune toate-s, numai crinii / de foc şi nea şi aur ai iubirii / răsar etern în undele luminii”.
Traian Chelariu modelează lumina până îi dă contur de femeie, punctul de sprijin cu care să mişte universul pentru a se afla pe sine. Şi, astfel, „lirismul, pretutindeni insinuant, îl fură pe poet unde nici nu a vrut să ajungă. În acest fel de a se abandona al poetului constă inspiraţia”. Iar Traian Chelariu nu şi-a dorit „a face poezie lirică din elemente pur melodice”, pentru că „poezia, din momentul în care vrea să fie muzică, nu mai e poezie”, dar a izbutit poezii de o melodicitate fermecătoare, pentru a concluziona, dincolo de noi, într-un sfârşit al sfârşitului şi început al adevăratelor începuturi: „Şi vis e femeia, nu o anumită femeie“.
E posibil ca doar în trăirea visului pe care-l numim femeie să stea raţiunea cosmică a existenţei noastre.

Aurel Fediuc, traducător din opera lui Giovanni Papini, publicase, în 1939, ilustrată de Rudd Rybiczka, o plachetă de versuri (Colecţia „Septentrion” din Cernăuţi), „Interior”, cuprinzând 35 poeme, care l-au „făcut oarecum şeful ultimei generaţii tinere bucovinene”, cartea însemnând, în opinia recenzorului de la „Junimea literară” (nr. 1-12/1939), „o răscruce sau, mai bine zis, o cumpănă a izvoarelor, în ţinutul poetic al domnului Fediuc. Poezia dumisale are ceva dur şi teluric. E o poezie virilă nedesrobită încă de propriile sale zguri fireşti”.
O a doua carte de poezie, ilustrată tot de Rudd Rybiczka, „Rodnicie”, a fost elogiată, în ziarul „Suceava”, de colegul lui de generaţie, Nicolae Tăutu.

Vasile Forminte-Ulian, câmpulungean get-beget, clocotind de patriotism local, dar şi de extazieri prozo-liricoide, s-a insinuat în Societatea Scriitorilor Bucovineni, arătându-şi disponibilităţile aparent creatoare în câteva tablete despre locurile de baştină şi în una despre rubedenia sa, pictorul câmpulungean Anton Mândrilă, o mărturie care, de altfel, îşi are importanţa ei, dincolo de verva omagială adusă până la graniţa ridicolului.

Corneliu Gheorghian, consilier de tribunal la Cernăuţi şi nepot de soră al lui Epaminonda Bucevschi, este tipologic pentru firea românului de fiecare zi, dar şi de fiecare secol, care apelează şi la memorie, dacă prin acest efort se poate lustrui pe sine. Dincolo de toate, contează că, şi prin eforturile lui, s-a închegat, în Bucovina, legenda Bucevschi, care conţine şi o fărâmă din personalitatea şi opera mucenicului frumosului.

Vasile Gherasim s-a născut la Marginea, în 26 noiembrie 1893, drept dâră de lumină cosmică pe cerul Bucovinei, pe care, din păcate, nu o mai conştientizăm, pentru că până şi simţurile noastre au fost abandonate în sipetul ferecat al uitării. A trăit puţin, doar până în 10 februarie 1933. Semăna, la chip şi la suflet, cu Mihai Eminescu şi, aidoma Luceafărului, a ars intens, trăind în doar 39 ani de viaţă o adevărată eternitate. S-a format ca om de cultură, ca exeget, ca filosof, ca poet şi ca prozator la gimnaziul greco-ortodox din Suceava, pe care l-a absolvit în 1914, în 1915, spre sfârşitul anului, mergând la Viena, unde va rămâne până în 1918.
La Viena, Gherasim s-a înscris la Facultatea de litere şi filosofie, dedicându-se studiilor clasice şi scriind primele sale nuvelele, pe care le va publica mai târziu. La Viena, mai tânărul student Lucian Blaga i-a fost cel mai bun prieten.
Întors la Cernăuţi, în 1919, funcţionează ca bibliotecar al Universităţii (1919-1921) şi ca profesor de filosofie la Liceul „Aron Pumnul”, la Şcoala Normală de băieţi şi la Liceul nr. 4. Profesor titular la Catedra de Istoria filosofiei, al cărei profesor suplinitor fusese din 1927, ajunge mult prea târziu pentru el, în 1932.
Ca poet, Vasile Gherasim, „pribeagul suflet (care) trimite nostalgii”, „vrea parcă-o rugăciune să şoptească” pentru a mărturisi, cu o incredibilă neostenire („puterea uriaşă-a re-nvierii”), că „iubeşte-adânc viaţa nesfârşită”, chiar dacă, în jurul său, „vreme ne-mplinită se scurge tot mai multă”, „şi tu, trudite suflet, cauţi pace / Zadarnic pribegind prin spaţii goale, / În tine însuţi cearcă-a te întoarce / Şi vei afla tămăduiri de boale”.
În poemele sale, Vasile Gherasim şi recreează identităţile şi dialoghează, deşi, „simţind adânc, nu-ţi trebuie cuvinte”, deşi el cunoaşte conturul păsării şi conturul zborului, deşi e înzestrat cu memorie („Mi-aduc aminte: / Sufletu-mi trăia când s-a născut Hristos”) şi poate mărturisi veacurilor: „E-atâta linişte în lume / Că-mi vine-a crede că acum se naşte Dumnezeu. / Şi-i ger / Şi stelele lucesc”. Pentru mărturisire, el nu are nevoie de cuvinte (şi Iulian Vesper avea să susţină că tăcerea este cel mai desăvârşit poem), ci doar de „clipa cea cu-adevărat trăită”, care desigur că-i „mai presus de seaca veşnicie”, clipa iubirii ca o întoarcere a păsărilor călătoare sau ca o trecere a mugurilor în floare (aluzie cât se poate de străvezie şi de legitimă la un filosof ca Vasile Gherasim la Argimpassa, la mitologica trecere a zăpezii în iarbă), clipa mai presus de eternitate („Să cadă-n nopţi cu lună oricât o vrea doar bruma! / Ce schimbă-aceasta oare în rostul marii vieţi?), clipa învăluirii în singurătate ca într-un „mormânt al voioşiei“, singurătatea lui Gherasim însemnând, în fond, revenirea în acel „cândva am fost sferici şi pe deplin fericiţi“ care consacră mitul androginului.
Vasile Gherasim, poetul, este un „dor fără margini“, o pasăre cu o aripă în iarbă şi cu cealaltă în cer, numai că „pasărea măiastră zburat-a într-o seară / Spre locuri unde este mai multă primăvară”, iar Bucovina spiritului s-a făcut arbore, „iar arborele-n urmă rămase părăsit / Şi-n bezna cea opacă pustiu şi desfrunzit“.
După Vasile Gherasim au rămas şi câteva studii eminesciene, inventariate meticulos de Leca Morariu, studiile acelea însemnând, probabil, şi expresii ale unei cosmice solidarităţi: „Eminescu în serviciul şcoalei“ (Şcoala, 1921, pp. 242-246), „Eminescu ca optimist“ (Convorbiri literare, 1922, pp. 485-503), „În satul Eminovicenilor“ (Convorbiri literare, 1922, pp. 834-845), „Eminescu la Viena“ (Junimea literară, 1922, pp. 374-379), „Familia Eminovici“ (Convorbiri literare, 1923, pp. 185-188), „George Drogli“ (Adevărul literar şi artistic, 1923, nr. 194, pg. 4), „Iarăşi originea lui Eminescu“ (Revista Moldovei, 1923, nr. 5, pp. 1-11), „Influenţa lui Schopenhauer asupra lui Eminescu“ (Transilvania, 1923, pp. 520-559), „Ipoteştii lui Eminescu“ (1924), „Mihai Eminescu“ (Junimea literară, 1929, pp. 281-284), „Eminescu – Luceafărul“ (Junimea literară, 1930, pp. 419-430).

Ion Grămadă, fiul lui Costan al lui Nicuţă Grămadă, s-a născut la Zahareşti, în 22 decembrie 1885 / 3 ianuarie 1886. A fost gimnazist la Suceava, până în 1906, student la Cernăuţi şi Viena, unde, în 16 iulie 1913, şi-a luat doctoratul în litere şi filosofie.
În 1904, a debutat în literatură, publicând în „Junimea literară“, în cadrul concursului literar organizat de gazeta lui Iancu Nistor, povestirile „De Înviere“ (nr. 4) şi „Mihalache Trăsnea“ (nr. 7 şi 8), „Mihalache Trăsnea“ apărând şi în „Convorbiri literare“ (nr.5/1904, pp. 161-164), dar cu titlul „Reîntoarcerea“ (ca şi în revista Liceului Naţional din Iaşi, „Spre lumină“, care publică povestirea în 1906). În acelaşi an 1904, în 15 octombrie, i se publică în „Luceafărul“ din Budapesta povestirea „În ajunul despărţirii“, cu care participase la concursul din vară al revistei.
Până în 1914, când îşi va asuma destinul neamului, Ion Grămadă va arde intens în publicistică („Junimea literară“, „Apărarea naţională“, „Deşteptarea“, „Tribuna“, „Românul“, „Viaţa românească“, gazeta vieneză „Deutsches Volksblatt“), conturând, între timp, o operă literară şi una ştiinţifică, deşi, în domeniul istoriei, prefera „răspândirea conştiinţei istorice în cercuri cât mai largi“, după modelul lui Gustav Freytag şi ale sale „Bilder aus der deutschen Vergangenheit“ (Ion Andrieşescu, Însemnări şi amintiri, pg. 65).
Povestirile lui Ion Grămadă, „Din război“ (1905), „In Abbiategrasso“ (1905), „De ajun“ (1906), „Grota din Adelsberg“ (1909), „Studenţii“ (1909), „Hagigadar“ sau „O noapte de groază“ (1911), anunţau un prozator de mare forţă, dar care n-a mai răzbit, pentru că a ales să moară pentru neam şi ţară, convins fiind, ca şi Alecu Hurmuzachi, odinioară, că „atât rămâne după fiecare pe lumea asta: binele ce l-ai făcut altora. Încolo, totul e praf şi cenuşă şi le spulberă vântul“.
Ion Grămadă ar fi putut fi, ar fi putut însemna mult pentru literatura română, iar proba geniului său literar trebuie căutată şi în fragmentele târzii, precum cel publicat de „Junimea literară“ nr. 1-3/1923, sub titlul „Vremuri de bejenie (1914)“. Textul acesta, temelie a unei plănuite „cărţi a sângelui“ depăşeşte prin măiestrie aproape tot ce s-a scris până atunci în literatura română; nu cred să existe o metaforă a destinului amar al neamului nostru mai sugestivă decât scena intrării bieţilor ţărani în Catedrala din Cernăuţi, pentru a se închina, înainte de a pleca la oaste, sfântului rămas disponibil, deci unor rămăşiţe de dumnezeire, unor cioburi de sacru aidoma ruinelor de pe câmpurile de bătaie.
În timpul scurtei sale vieţi, Ion Grămadă a publicat doar o broşură cu povestiri istorice, „Din Bucovina de altădată“ (Biblioteca „Steaua“, Bucureşti, 1911), şi monografia „România Jună din Viena / 1871-1911“ (Arad, 1912), celelalte lucrări rămânând risipite prin presa vremii sau pierzându-se pentru totdeauna.
A căzut la Cireşoaia, în 27 August 1917. Fugise din Bucovina, în 1914, militase pentru intrarea României în război şi, pentru că a avut convingerea împlinirii idealului naţional, a ales să sfinţească şi cu sângele lui Întregirea Neamului.
I s-ar fi cuvenit gloria Eroului, a Eroului care a ales să moară, a Eroului care, odată cu viaţa, şi-a sacrificat şi opera literară, cărţile lui rămânând veşnic nescrise, precum acea istorie a literaturii bucovinene, la care lucra de prin anul 1909, sau „Cartea sângelui“, primul său roman, din care ne-a rămas doar fragmentul la care am făcut referire.
Când s-au împlinit 85 de ani de uitare, am adunat, sub titlul „Cartea sângelui“, toate textele literare ale lui Ion Grămadă şi mai tot ce s-a scris despre el, pentru a încredinţa memoria scriitorului-erou trăitorilor din cinci mii de gospodării bucovinene. Din păcate, nici noi nu suntem generaţia care să-l merităm, generaţia care să împlinească datoria obştească prelungită în timp de Dimitrie Marmeliuc: „Un monument lui Ion Grămadă pe pământul Bucovinei – iată care este datoria noastră, a tuturora“. Din fericire, la 90 ani de la sacrificiul Eroului, în 27 August 2007, vreo zece bucovineni, singurii care mai există pe pământul acesta deja pustiit, au pus mână de la mână şi, astfel, monumentul închinat lui şi datorat de nouă decenii, operă a tânărului artist plastic sucevean Cezar Popescu, a putut fi amplasat la Stroieşti, în aşa fel încât din piatra lui să poată scruta Eroul, cu melancolie, înspre satul lui natal, Zahareştii.

Al. Lupu este un nume de publicist cernăuţean, probabil profesor, despre care nu am putut afla ceva.

Petre Luţa s-a născut la Cernăuţi, în 14 martie 1891, şi a murit, la Braşov, ca refugiat bucovinean, în 20 aprilie 1971. Artist plastic modest, viceprimar al Cernăuţilor în legislaturile lui Dimitrie Marmeliuc, secretar al Comisiei Monumentelor Istorice şi, pentru un an, preşedinte al Societăţii Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina, prieten şi protector al artiştilor şi scriitorilor, avea, după cum mărturisea fiul său, Ion Luţa, şi el un pasionat al artei, o impresionantă colecţie de tablouri şi de manuscrise, în bună parte pierdută, după invazia sovietică din 1940. Dar fragmentele de istorie a artelor plastice bucovinene, scrise de tată şi de fiu, rămân şi merită preţuite şi din perspectiva recunoaşterii dragostei lor aproape mistică pentru artă.

Oreste Luţia, profesor la gimnaziul din Rădăuţi, apoi universitar cernăuţean, a fost şi un publicist plin de vervă, de înţelegere şi de dragoste pentru spiritualitatea bucovineană.

Procopie Milişte s-a născut la Gemenea, în 1 mai 1913, şi a murit, la Iaşi, în 23 ianuarie 1964. Poet „c’un Olimp minuscul” şi, tot după spusa lui citire, „liricul motan” de prin preajma lui Mircea Streinul, căruia îi era, de altfel, un prieten apropiat şi de nădejde, Procopie Milişte încercase o poezie în stilul imnic al anticilor elini, sfârşind în preţiozităţi precum „Deşteptarea Rigalei”, „Caseta lui Noe” etc.
În 1935, a publicat poemul „Bibliografie lirică în memoria ţăranului Horia”. Figurează în antologiile tinerilor poeţi bucovineni, publicate, în 1938 şi 1939, de Mircea Streinul şi, respectiv, de E. Ar. Zaharia.

Vladimir Mironescu, siretean prin naştere şi prin primele studii, a ajuns „architecht şi profesor acad.” La Bucureşti, semnând, prin gazetele bucovinene, cu numele uşor înnobilat de iniţiale (Vladimir S. T. M. Mironescu), studii interesante şi temeinic documentate, precum cel intitulat „Mănăstirile şi bisericile întemeiate de Ştefan-cel-Mare / Domn al ţării Moldovei”, de referinţă până astăzi.

Dacă ar mai fi avut istorie şi pentru ultimii 18 ani de viaţă, cei de supravieţuire sub teroarea securităţii, probabil că Alexandru Leca Morariu, al doilea fecior al preotului şi cărturarului Constantin Morariu, născut la Toporăuţi, în 25 iulie 1888, ar fi izbutit să-şi împlinească opera pe deplin. Au rămas după el zeci de mii de pagini scrise, dar Leca, după cum se vede din jurnal şi din documentările lui, abia se pregătea pentru opera cea mare şi definitivă. A scris, desigur, până în ultima clipă de libertate, cu o disperare şi cu un eroism care-l farmecă pe Constantin Loghin, el însuşi un erou al mărturisirii, dar care, lucrând ultimele numere ale „Revistei Bucovinei“, nu se mai vede pe sine, fiind copleşit de exemplul confratelui său.
Leca Morariu a fost filolog, lingvist, istoric, critic literar, etnolog, profesor la Facultatea de Filologie a Universităţii din Cernăuţi, director al Teatrului Naţional şi al Institutului de Literatură, Etnografie şi Folclor din Bucovina, întemeietor şi coordonator al publicaţiilor Buletinul „Mihai Eminescu“ (1930-1943, circa 400 pagini pentru fiecare număr), „Făt-Frumos“ (1926-1944, revistă polemică, în care publica şi poezie cultă, şi epigrame, şi proză literară, şi studii istorice, şi studii monografice), precum şi „Fond şi formă“ (1938-1944).
Între timp, pentru că numai lui putea să-i mai rămână timp, publica masiv în paginile publicaţiilor „Junimea literară“, „Viaţa Nouă“, „Deşteptarea“, „Gazeta Bucovinei“, „Revista Bucovinei“ etc. sau încredinţa tiparului cărţile care să-i contureze opera: „De la noi. Poveşti“ (1920), „Războiul Troadei“ (1923), „Institutorul Creangă“ (1925), „Drumuri moldovene. Pe urmele lui Creangă“ (1925), „La fraţii noştri“ (1928). Şi a mai publicat o mulţime de studii despre viaţa şi opera lui Iraclie Porumbescu, Ciprian Porumbescu, Mihai Eminescu, Veronica Micle, Nicu Gane, T. Robeanu, Iacob Negruzzi etc.
Viaţa lui Leca Morariu e ciudată, ba chiar capricioasă. A crezut în Austria, a luptat pe frontul italian (faptele lui de „vitejie“ fiind povestite în scrisorile adresate lui Victor Morariu), apoi a venit în Bucureşti ca trufaş ocupant austriac, dar trezit la realitate de Dimitrie Onciul, care l-a atenţionat că Austria va pierde războiul.
După Unire, Leca Morariu îşi găseşte motivaţiile interioare în prietenia lui cu iredentiştii români din Bucovina (prietenul lui, Ion Grămadă, dar şi fratele, Aurel Morariu), insinuându-şi un antiaustriacism de care n-a fost capabil, iar, uneori, şi un antiregăţenism în bună parte justificat.
Împăcat cu sine, în ciuda viforoaselor sale izbucniri împotriva tuturor, Leca Morariu, care se căsătorise cu Octavia Lupu, fata politicianului Teofil Lupu, o femeie frumoasă, bogată, cultă şi cu aptitudini artistice remarcabile, devine liderul de necontestat al spiritualităţii bucovinene. Ce-i drept, avea şi erudiţia necesară, şi o inepuizabilă putere de muncă, şi o capacitate de a sintetiza incredibilă, toate acestea suprapunându-se peste un talent literar autentic, manifestat prin frazări care amintesc de Iorga, de la care Leca Morariu chiar împrumută imagini de genul „căruntele ziduri“, „slăvitele ei turnuri“, „şi o tristă, şi o veselă duioşie“ etc.
În viaţa culturală a Bucovinei, Leca Morariu şi-a pus pecetea inconfundabilă, striată de exagerări şi de neadevăruri afirmate prin omisiune. Se bate pentru înfiinţarea unui muzeu autentic, dar elimină dintre întemeietorii reali pe Karl Adolf Romstorfer, arhitectul vienez care a scos cetatea din pământ şi ne-a reconstruit bisericile şi mănăstirile. Mai dur decât Iorga, care-i recunoştea, cu strângere de inimă, meritele, Leca Morariu îl şterge, pur şi simplu, pe vienez din memoria locurilor. În general, de-a lungul întregii sale cariere interbelice, Leca Morariu procedează diametral de cum procedează fratele lui, Victor, adică mărturiseşte pe alţii doar pentru a se înfăţişa pe sine. La temelia soclului său, real şi meritat, zac o mulţime de cadavre. Altminteri, adică dacă îi ignorăm egocentrismul şi exploziile de răutate sufletească, Leca Morariu rămâne un personaj cultural admirabil, o adevărată emblemă a Bucovinei interbelice.
A sfârşit şi el în exil românesc, în 1963, la Râmnicu Vâlcea.

Ionel Negură s-a născut, în 5 ianuarie 1909, la Putna şi a murit, în 2 iulie 1985, la Bucureşti. Fratele său, Radu Negură, a fost un pictor postbelic remarcabil. Economist şi statician de marcă al Bucovinei, dar şi publicist de marcă, Ionel Negură face parte din legendara echipă a revistei rădăuţene „Muguri”, apărută, începând cu ianuarie 1924, sub privegherea profesorilor Ilie Vişan şi Em. Isopescu, prin strădania tinerilor hurmuzăcheşti Mihail Horodnic, Iulian Vesper, Ionel Negură, Eugen Prelipcean, Ion Roşca, Aurel Prelipcean şi Constantin Pavlovici, ilustratorul revistei fiind viitorul mare pictor „italian” Eugen Drăguţescu.
Ionel Negură are contribuţii însemnate, alături de Aurel Morariu, fratele lui Leca Morariu, în întemeierea mişcării cooperatiste din Bucovina.

Gheorghe Noveanu, autor al unei cărţi de poezie, „Laude”, apărută în 1943, în Colecţia SSB, elogios prezentată de critica literară a vremii şi, în special, de Constantin Loghin, care vedea în Gheorghe Noveanu „un ager mânuitor al ideilor, fiind un filosof şi un teolog”, impresionând prin „vigoarea tinerească, pe care o afirmă “ în textele sale.

Eugen I. Păunel, profesor universitar, colaborator tenace al impresionantei publicaţii interbelice „Codrul Cosminului”, se număra printre intimii legendarului tribun unionist Ion I. Nistor.

Eugen Pohonţu (1897-1992), ofiţer şi, din această postură, profesor la Liceul Militar din Cernăuţi şi comandant al „Străjii Ţării”, până în 1934, când a fost transferat la Liceul Marelui Voievod Mihai din Bucureşti, cu obligaţia de a se ocupa de educaţia micuţului… Mare Voievod, are reputaţia de a fi contribuit la întemeierea Societăţii Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina, din postura de întâiul ei preşedinte (ceea ce nu este adevărat, Societate fiind înfiinţată în 31 ianuarie 1932, sub preşedinţia lui Paul Verona) şi de prim critic al artei în Bucovina.

Sextil Puşcariu s-a născut la Braşov, în 4 ianuarie 1877, oraş în care şi-a făcut şi studiile gimnaziale, urmate de studii universitare în Germania, la Leipzig (1895-1899), apoi în Franţa, la Paris (1899-1901) şi Austria, la Viena (1902-1904). A sosit la Cernăuţi, în anul 1906, ca titular al Catedrei de Limba şi Literatura Română, după pensionarea lui I.G. Sbiera, şi ca decan al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Cernăuţi, din 1908, până în primăvara anului 1919, când pleacă la Cluj, iar o stradă cernăuţeană începe să-i poarte numele, faptele ardeleanului fiind demne de recunoştinţă şi încununate ca atare după exemplul lui Pumnul, cel care-l numea nemuritor pe Bariţiu, pe când acesta trăia.
Doctor în litere din 1889, membru corespondent al Academiei Române din 1905 şi titular din 1914, Sextil Puşcariu, bun prieten al lui Iancu Nistor şi colaborator statornic al „Junimii literare“, a coordonat, practic, actul Unirii Bucovinei cu Ţara, după întrunirea secretă a „înţelepţilor ardeleni“ în casa lui Isidor Boda fiind chemat Iancu Flondor pentru a i se încredinţa „steagul“ şi înfiinţându-se ziarul „Glasul Bucovinei“, cel mai răspândit în provincie, care vede lumina tiparului începând cu ziua de 22 octombrie 1918.
În primăvara anului 1919, Puşcariu a refuzat postul de Guvernator al Bucovinei în favoarea celui de prim rector român al Universităţii din Cluj (din postura de Comisar general al Consiliului Dirigent privind organizarea Universităţii din Cluj), de ctitor al „Muzeului Limbii Române“ (1919) şi al buletinului „Muzeului Limbii Române“ din Cluj, „Daco-Romania“, 1921, 1922, 1936-1938 (Vol. IX., 696 pagini).
Opera lui Sextil Puşcariu, începută în Bucovina, e diversă, amplă şi profundă, savantul, membru în delegaţia României la Liga Naţiunilor de la Geneva, în perioada 1922-1925, dominând spiritualitatea românească.
A publicat: „Schiţe“ (în revista Vatra, II, 1895), „Die rumänischen Diminutivsufixe“ (Leipzig, 1899), „Lateinisches ti und ki im Rumänischen, Italienischen und Sardischen“ (Leipzig, 1904), „Rapoarte despre cărţi prezentate la concurs pentru premii“ (Analele Academiei, Tom XLI, 1920-1921, pag. 121, 165), „Raport asupra dicţionariului“ (Analele Academiei, Tom XLI, 1920- 1921, Bucureşti, 1922), „Din perspectiva Dicţionarului“ (Tipografia Ardealul, Cluj, 1922), „Literatura Română“ (Biblioteca Semănătorul, Nr. 70, Arad, 1925), „Dicţionarul Academiei“ (Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1926), „Studii istro-române“, Vol. 2, (Academia Română, Bucureşti, 1926), „Istoria Literaturii Române“ (Editura Krafft şi Droibeff, Sibiu, 1939), „Micul atlas lingvistic român“ (Muzeul limbii române), „Îndreptar şi vocabular ortografic“ (în colaborare cu Naum A. Teodor, Editura Cartea Românească, Bucureşti), „Istoria literaturii române“ (epoca veche, Sibiu, 1930), „Limba română“, Vol. I (Bucureşti, 1940, Vol II urmând să apară postum, în 1950), „Dicţionarul Academiei“, Tomul I (Bucureşti, 1913, 1934, 1937, 1940, 1948, 1949, până la cuvântul „lojniţă“) etc.
Reprezentant al României la Institutul Internaţional de Cooperaţie Intelectuală de pe lângă Societatea Naţiunilor (1922), membru în Comitetul Internaţional de Lingvistică, începând cu anul 1936, dar şi membru al Senatului Legionar, Sextil Puşcariu a scăpat de umilire, de închisori politice şi de batjocura unora precum Ovidiu Crohmălniceanu şi Al. Rosetti (cel care a ordonat arderea manuscrisului „Doinei“ lui Eminescu, în 1949), murind, după un şir de anchete preliminare, în ziua de 5 mai 1948, la Bran. A fost înmormântat, în 7 mai 1848, la Braşov.

Mircea Streinul, cel mai tulburător şi mai deplin spirit bucovinean, s-a născut, în 2 ianuarie 1910, la Cuciurul Mare. A studiat la Liceul „Aron Pumnul“ din Cernăuţi, apoi, din pricina sărăciei, dar şi dintr-un imbold mistic, a urmat teologia la Universitatea din Cernăuţi. Şi-a făcut debutul în revista „Junimea literară“. A colaborat cu versuri, proză şi recenzii la „Tribuna“, „Spectatorul“, „Munca intelectuală“ (toate în Cernăuţi), „Îndrumarea“ (Rădăuţi), „Cronica românească la Cernăuţi“, „Răboj“ (Bucureşti). „Balada spunerii de moarte“ apărusese în revista „Floarea de foc“ (Bucureşti), iar fragmente de roman, povestiri, schiţe, versuri, dări de seamă şi polemică apăreau în foiletonul ziarului „Glasul Bucovinei“. În 1932, deci la 22 de ani, avea, în manuscris, romanul „Zenobia Magheru“ şi un ciclu de poeme, „Spuneri de moarte“, lucrând la romanul „Sanatoriul viselor“ şi adunând material pentru despre poetul bucovinean Constantin Berariu. Tradusese, deja, versuri de Uhland, Platen şi Richard Dehmel.
Era la fel de incredibil de tânăr şi scria, răspunzând polemic unui critic neghiob, despre unul dintre poemele sale, „Tarot“: „Poemul e lucrat în formă ternară, însă pe două idei (vezi tehnica sonatei). Cele două idei sunt mereu suprapuse: arcanele majore (viaţa cosmică) şi cele minore (viaţa omului) – adică: 1) conceperea peste fire a sufletului (vezi strofa primă a poemului); 2) acceptarea trăirilor nemediate şi coborâte în trup pentru cunoaşterea morţii. Deci arcanele majore nu sunt excluse“ (Revista Iconar, nr. 5/1936).
Când publicase „Tarot“, abia împlinise 25 de ani. Când şi-a urmat povaţa de ştiutor de moarte („Atunci, să-ţi lipeşti urechea de pământ, ca să-l auzi cum cântă“), în 17 aprilie 1945, abia împlinise 35 de ani.
În numai doisprezece ani de neastâmpăr şi trudă, Mircea Streinul a publicat „Carte de iconar” (versuri, Cernăuţi, 1933), „Itinerariu cu anexe în vis“ (premiul naţional de poezie pe anul 1934 al Societăţii Scriitorilor Români; Cernăuţi, 1934), „Tarot sau călătoria omului“ (cu cinci gravuri de Rudolf Rybiczka; Cernăuţi, 1935), „Divertisment“ (Cernăuţi, 1936), „Zece cuvinte ale fericitului Francisc din Assisi“ (Cernăuţi, 1936), „Comentarii lirice la poeme într-un vers de Ion Pillat“ (Cernăuţi, 1936), „Legionarii urcau spre cer“ (roman, Cernăuţi), „Poeţii tineri bucovineni“ (antologie, cu 14 portrete de Rudolf Rybiczka; Cernăuţi, 1938), „Aventura Domnişoarei Zenobia Magheru“ (Bucureşti, 1938), „Ion Aluion“, (Cernăuţi, 1938), „Viaţa în pădure“ (Bucureşti, 1939), „Mircea Streinul – Opera lirica / 1929-1939 Vol. I (Cernăuţi, 1939), „Guzli sau Tsui-Tsui, romanul unui băiat de stradă“ (1940), „Drama casei Timotei“ (Bucureşti, 1941), „Prăvălia Diavolului, Vol. I-II“ (Bucureşti, 1942, despre ororile stalinismului după ocuparea Bucovinei în 1940 de către Rusia bolşevică), „Soarele răsare noaptea“ (Bucureşti, 1943). „Băieţi de fată“ (Bucureşti, 1944).
Cărţile lui rodiseră, fuseseră doar încredinţate neamului, cu convingerea că „există un destin al creaţiei, care nu poate fi forţat nici în bine, nici în rău“ (Revista Iconar, nr. 5/1936). Îşi pusese întrebări şi intuise, sau poate chiar aflase, cum se poate „preface gândul în munţi de tăcere, în veşnicie încremenită, în luceafăr, în soare, în inimă“. Şi nu-i mai păsa dacă bursa traficului de valori literare îl va descoperi înrudit cu Rilke sau Trakl, pentru că se ştia înrudit, încă din viaţa cosmică, doar cu „iconarii“ bucovineni, pe care, unul după altul, îi aşeza mai presus de sine, îi răsădea în inima lui ca să atingă cu crengile cerul.
Mircea Streinul a însemnat o zodie norocoasă, cea a „întoarcerii la realităţile naţionale“ prin iluminări care să risipească negura „duhului vechi, statornicit în canoane colbăite de neîntrebuinţare, dar întru tot acceptate“ încă. Hotărâse că generaţia lui trebuie să-şi asume responsabilitatea neîmbătrânirii prin acceptarea raţionalismului bătrânilor, ei înşişi îmbătrâniţi de tineri. Mircea Streinul nu mai putea accepta tradiţia şi obiceiul, preferând saltul în timp înspre datină, deci înspre mit, înspre timpul primordial în care omul („cenuşă de lume“) devenea „lucru spus pe nume, / cu literă neagră, care, / când o citeşti, te doare“, iar această teză taoistă a efemerităţii numitului şi a eternităţii nenumitului zace subconştientă în datină, acolo unde „veghează Capricornul, regentul anului“, moartea şi învierea luminii. Memoria subconştientă, cea care durează legăturile cu moşii (întemeietorii datinii), este, ca şi la Vesper, ca şi la ceilalţi iconari, ba chiar ca şi la Gavril Rotică, „lutul“, în vreme ce „dragostea“ relaţionează cu lumea, în căutarea armoniei cosmice („Îl voi numi Tao, deşi nu are nume“, spunea Lao Tse, fără să ştie că, pe pământurile europene, i s-a spus Anu, iar în spaţiul dintre numele Tao şi numele Anu, Anu-Yahve), deci a „credinţei“. Legăturile acestea determină un alt nenumit, căruia i s-a spus, ca să ştim noi, numiţii, la cine ne referim, Poezie. „Ea e unică, unică aşa cum numai dragostea, credinţa şi lutul pot fi“, scria Mircea Streinul, într-o vreme în care încerca să dea nume detaliilor dintr-un anume panteon, în care, dacă nimerim, ne-am putea rătăci şi însingura. Nici urmă de onirism nu întinează punerile în lumină prin atribuiri de nume, deşi departe, în întunericul de după destrămare, putem întrezări „duhul vechi“ şi halucinant al părţii inconsistente din noi („în suflet am o ladă de gunoi, / ca fiecare, şi azurul meu, / puţin, se spurcă fără semn, / în lada scârnavă de lemn“), al omului cu vanitate de „haiduc de stea măruntă“.
A murit, la Bucureşti, în 17 aprilie 1945.
Semn că ne-a iubit şi că i-am rămas datori cu dragoste.

Neculai Tăutu s-a născut la Cislău-Buzău, în 24 noiembrie 1919, dar a venit de tânăr la Cernăuţi, unde a făcut liceul, urmându-l pe tatăl său, ofiţer de carieră şi tacticianul „Străjii Ţării”. A colaborat la ziarul „Suceava”, iar în 1940, când i-a apărut cărticica „Tăceri peste apă vie”, Mircea Streinul i-a scris prefaţa şi i-a pus la dispoziţie patru gravuri de Rudd Rybiczka. A intrat în Societatea Scriitorilor Bucovineni în 2 octombrie 1943, an în care i-a apărut şi cartea de versuri „Mătănii pe zăpadă”. Cariera literară din vremea comunismul este suficient de cunoscută, inclusiv datorită savuroaselor „Întâmplări cu scriitori”. A murit, la Bucureşti, în 13 iunie 1972.

N. Tcaciuc-Albu s-a născut pe moşia Flondorenilor, la Rogojeşti, în 11 noiembrie 1885. La Siret, unde şi-a început studiile, l-a avut dascăl pe fratele lui Mihai Teliman, foiletonistul vizitând, într-o bună zi, şcoala şi cerând ca elevul Nicolae Tcaciuc-Albu să vină în faţă şi să urce pe catedră, ca să-l vadă toţi şi să înţeleagă cum trebuie să fie şi ei. Studiile secundare şi cele universitare le-a făcut la Cernăuţi, luându-şi doctoratul în litere în anul 1920. A fost profesor la gimnaziul din Suceava, între anii 1916-1918, apoi a plecat la Cernăuţi. Despre Unire, sărbătoare la care a participat cu entuziasm, a scris amănunţit, vioi, izbutind un text al întâmplărilor retrăibile, un text care se citeşte-trăieşte cu o ciudată bucurie a sufletului, reprodus în câteva rânduri de revista „Magazin istoric“.
N. Tcaciuc-Albu, universitar de marcă al Bucovinei, dar şi poet al grupării „Iconar“, a publicat mult prin gazetele vremii, şi-abia atunci când a simţit că a venit sorocul neliniştii, în 1944, şi-a adunat o parte din creaţiile poetice între coperţile unei cărţi, publicată în refugiu românesc, la Brad. Cartea îndrăgitului patriarh bucovinean a fost, imediat, salutată cu entuziasm, parcă profitându-se de acelaşi ultim soroc al neliniştii.
Nicolae Tcaciuc-Albu a fost un cărturar bucovinean de o frumuseţe dumnezeiască. A îndurat nemeritata prigoană românească de stânga, apoi, în 1960, s-a stins în anonimatul cenuşiu şi dezumanizant al Bucureştilor. Cartea lui nu cred să se mai afle prin bibliotecile bucovinene. La Suceava, în curtea centrală a închisorii, a fost arsă, împreună cu cărţile tuturor iconarilor, în vara anului 1952. O văzuse arzând şi Ilie Ilisei, un alt deţinut politic bucovinean, şi o individualizase în rugul incredibil pentru că tocmai o citise, înainte de a fi arestat. Arestat şi el, arestate şi cărţile lui.
O parte dintre poemele publicate de N. Tcaciuc-Albu (semna doar cu iniţiala prenumelui) se mai pot afla prin vechile gazete bucovinene.

Dragoş Vitencu, poet al unei singure cărţi, „Caiet de duminică“ (Cernăuţi, 1943), s-a născut la Cernăuţi, în 15 octombrie 1908. Ca poet, Dragoş Vitencu „e-atât belşug de linişti” încât „citeşte ca vracii-n stele”, identificând semnele scrierilor cosmice „şi se aţine-n calea drumeţilor târzii“ pentru a se plânge de singurătate: „În jurul meu e-aşa de mult pustiu / Că-n lume parcă numai eu sunt viu. / Şi-n fiecare zi pe drumuri fără rost îmi port / Povara nesfârşit de grea a sufletului mort“. Numai că poemele sale „de duminică“, care impresionează prin cursivitate „de o impunătoare corectitudine stilistică“ (Grigore C. Bostan) absorb lumină şi iradiază lumină, îndemnând „să trecem câmpul şi pădurea / tot mai departe, tot aiurea”, înspre „amurg târziu de toamnă timpurie“, în care trecerea inventariază şi retrăieşte „hârjoana, iarba, sturzii şi tot ce astăzi nu e“.
După război şi după ispăşirea nevinovăţiei „iconariste“, Dragoş Vitencu, ultimul aprig căutător de vechi documente vechi româneşti, se recuperează parţial pe sine şi izbuteşte să publice o biografie romanţată despre „Viaţa pasionată a lui Ciprian Porumbescu“ (Bucureşti, 1974). A murit în 28 iunie 1981, la Bucureşti, lăsând în manuscris un al doilea „caiet de duminică“, pe coperta căruia a scris „Cronica romanţată a târgului meu“, dar şi o mulţime de manuscrise, care-şi aşteaptă, la Suceava, în patrimoniul „Simion Florea Marian”, împlinirea destinului.

Calendarul Artelor Plastice din Bucovina

0

Eusebie LIPETSKY (m. 18.06.1970, Bazeruth, Germania)
Dimitrie LOGHIN (n. 13.10.1910, Boteşti-Horodniceni)
Ion CÂRDEI (m. 10.12.1970, Bucureşti)
Maria SELESCHI (n. 24.09.1870, Cernăuţi)
Vladimir NICHITOVICI (n. 28.09.1890, Rădăuţi)

1

Anton MÂNDRILĂ (m. 22.08.1951, Bucureşti)
Epaminonda BUCEVSCHI (m. 13.02.1891, Cernăuţi)
Ioan H. SÂRGHIE (m. 17.12.1971, Câmpulung Moldovenesc)
Rudd RYBICZKA (n. 26.03.1911, Vaşcăuţi pe Ceremuş)
Vera VESLOVSCHI-NIŢESCU (n. 10.09.1901, Câmpulung Moldovenesc)
Leon HRUŞCA (m. 18.09.1961, Cluj-Napoca)
Isidora CONSTANTINOVICI-HEIN (m. 05.11.1981, Graz, Austria)

2

Ion PÂŞLEA (m.1952, Câmpulung Moldovenesc)
Leon KOPELMANN (m. 08.09.1982, Cernăuţi)
Parteniu MASICHIEVICI (m. 20.09.1952, Caransebeş)
Franz JASCHKE (m. 06.11.1842, Viena)
Dimitrie LOGHIN (1982, Suceava)

3

Epaminonda BUCEVSCHI (n. 03.03.1843, Iacobeni)
Ioan H. SÂRGHIE (n. 08.03.1893, Pârteştii de Jos)
George BILAN (n. 17.05.1883, Stupca)
Franz Xaver KNAPP (m. 1883, Cernăuţi)
Eugen DRĂGUŢESCU (m. 1993, Roma)

4

George LOWENDAL (10.05.1897, St. Petersburg – 18.02.1964, Bucureşti)
Eugen DRĂGUŢESCU (19.05.1914, Iaşi – 1993, Roma)
Leon KOPELMANN (n. 25.05.1904, Vovcineţ, Lucavăţul de Sus)
Vera VESLOVSCHI-NIŢESCU (m. 03.08.1974, Bucureşti)
Vladimir ZAGORODNICOV (m. 09.11.1984, Graz, Austria)

5

Franz JASCHKE (n. 1775, Rosenthal-Silezia)
Cornel DZIERZEK (m. 10.05.1965, Cernăuţi)
Leon HRUŞCA (n. 22.02.1895, Cernăuţi)
Maria SELESCHI (m. 26.03.1955, Turda)
Ştefan VASILE (n. 22.11.1905, Băluşeni, Botoşani)

6

Paul VERONA (m. 15.01.1966, Bucureşti)
Eugen MAXIMOVICI (m. 04.02.1926, Cernăuţi)
Ion CÂRDEI (n. 12.09.1906, Smârdan, Dorohoi)
Vladimir ZAGORODNICOV (n. 27.09.1896, Kursk, Rusia)

7

Eugen MAXIMOVICI (n. 1857, Văşcăuţi pe Ceremuş)
Parteniu MASICHIEVICI (n. 07.02.1887, Cuciurul Mare)
Paul VERONA (n. 09.04.1897, Herţa)
George LOWENDAL (n. 10.05.1897, St. Petersburg)
Archip ROŞCA (n. 28.07.1877, Braşca, Ilişeşti)

8

Cornel DZIERZEK (n. 07.01.1888, Hliviţa, Cernăuţi)
Anton MÂNDRILĂ (n. 15.01.1898, Câmpulung Moldovenesc)
Rudd RYBICZKA (m. 06.10.1998, Kressbronn, Germania)

9

Vladimir NICHITOVICI (m. 1979, Iacobeni)
Eusebie LIPETSKY (n. 05.06.1889, Verbăuţi, Zastavna)
Franz Xaver KNAPP (n. 03.09.1809, Tachau)
Ion PÂŞLEA (n. 24.09.1869, Bozovici, Banat)
Isidora CONSTANTINOVICI-HEIN (n. 26.12.1889, Câmpulung Moldovenesc)

Bibliografie

„Bucovina”, Cernăuţi, 1850
„Călători străini prin Ţările Române”, V
„Codrul Cosminului”, Cernăuţi, 1933-1934
„Făt-Frumos”, Suceava, 1931
„Gazeta Bucovinenilor”, Bucureşti, 1934, 1935, 1936
„Glasul Bucovinei”, Cernăuţi, 1920, 1935
„Junimea Literară”, Suceava-Cernăuţi, 1907, 1908, 1924, 1926, 1928, 1930, 1932
„Revista Bucovinei”, Cernăuţi, 1943
„Revista Politică”, Cernăuţi, 1891
„Suceava”, Cernăuţi, 1939

BLAGA, Lucian, „Trilogia cosmologică”, Editura „Minerva”, 1988
CIUCĂ, Valentin, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”, Muşatinii, 2007
DRĂGUŞANUL, Ion, „Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean”, Muşatinii, 2007
DRĂGUŞANUL, Ion, „Societatea Scriitorilor Bucovineni”, Muşatinii, 2008-12-13 DRĂGUŞANUL, Ion, „Bucovina faptului divers”, Grupul editorial „Ion Grămadă”, 2003
DRĂGUŞANUL, Ion, „Identităţi deturnate”, Grupul editorial „Muşatinii ¤ Bucovina viitoare”, 2000
ELIADE, Mircea, „De la Zalmoxis la Gengis Han”, Editura „Humanitas”, 1995
SATCO, Emil, „Enciclopedia Bucovinei”, Suceava, 2006