Lado, Lado sau halal să ne fie „ştiinţa” folcloristică!

Rumänische Hochzeitsfahrt. Nach einer Skizze auf Holz gezeichnet von W. Heine. Zicălașii de odinioară ai Basarabiei, conducând alaiul tradițional de nuntă.

O mărturie importantă despre supravieţuirea cultului venusian, deci al Sfintei Vineri, la români, adică „eresul dacic”, cum numea Dimitrie Cantemir, într-o notă de subsol, colindul „Lado şi Mado” (Venus şi Marte), notat de Constantin Brăiloiu, în 1943, din sudul Basarabiei, unde, sub titlul de „Lado, Lado, nu mai plânge”, acest colind ancestral supravieţuia şi drept colindă, şi drept oraţie de nuntă, la „iertăciune”, a fost banalizat de folclorişti, deşi Alecsandri culesese „Lado-Lado”, drept cântec de nuntă basarabean, care „se cântă miresei, când pleacă ea de la casa părinţilor, ca să se ducă la casa mirelui”[1]. Marele poet nu căutase înspre rădăcini, nici măcar în textele lui Cantemir, şi astfel se ajunge, datorită lui Moses Gaster, de altfel un cercetător remarcabil al spiritualităţii româneşti, să se creadă că înseamnă „Lado, sf. nom d’une déese slave”[2]. Prin urmare, în tot acest cântec iniţial şi iniţiatic, Simion Florea Marian[3] nu mai vede, total rupt din context, decât „bondarul” care nu va face miere, deci un frazeologism pe care nici măcar nu-l interesa şi analiza ca atare. Doar George Drăgănescu observa că, în câteva „versuri (i se) explică miresei că legământul căsătoriei este făcut pentru viață și că mireasa nu ar trebui să se gândească niciodată să se întoarcă la casa tatălui ei”[4], preluate din Costache Negruzzi[5], respectiv: „Taci, mireasă, nu mai plânge / Că la maica ta te-oi duce / Când va face plopul pere / Şi răchita micşunele, / Lado, Lado”.

Vasile Alecsandri, la rândul său, fascinat de farmecul poeziei creatorului anonim, deşi, în cântările ritualice totul este un dat, care se foloseşte cale de veacuri, fără intervenţii „creatoare” anonime, oferă o informaţie interesantă, în drama „Lipitorile satelor”, prin precizarea din paranteză, cum că „nunta e precedată de lăutari care cântă: Lado, Lado”[6]. Şi, într-adevăr, lăutarii interpretau zicerile (zicalele) muzicale ale melosului primordial, iar după melodicitatea acestei zicale s-a încropit, ulterior, cântecul miresei pământeşti ca o multiplicare a miresei cosmice, care, funcţie de iniţieri, era Luna, Primăvara sau Venus. Melodiile sacre, după cum spun şi psalmii lui David, se săvârşeau doar instrumental, iar cele lumeşti, şi cu voce, devenind cântece. În „Lado-Lado”, se păstrează simbolurile străvechi, inclusiv tema nuntirii, dar prin adaptare sătească şăgalnică, semn că iniţiaticul se estompase până la difuze contururi totemice aproape de nerecunoscut:

„Frunza verde lăcrămioară,

Lado, Lado, surioară!

Dute-n haine de mireasă

La bărbatul tău acasă.

Lasă mamă, lasă tată

Că de-acum eşti măritată,

Lasă fraţi, lasă surori,

Lasă grădina cu flori

Că tu singură-ai să fii

O grădină de copii.

Lado, Lado, nu mai plânge,

Mijlocelul nu-ţi mai frânge

Că acasă te-i întoarce

Când pe strat inul s-a toarce,

Şi la maică-ta te-i duce,

Chiar atunci şi nici atunce,

Când bondariu-a face miere,

Când a face plopul pere

Şi răchita vişinele

Să-ţi alini pofta cu ele”.

Tema nuntirii cosmice, încă prezentă în nunţile româneşti, am tratat-o amănunţit în „Cartea Datinii”, încă nepublicată, dar o iau în discuţie doar pentru a sugera de câtă credibilitate se poate bucura folcloristica. Lado nu este, nicidecum, „nom d’une déese slave”, ci un reper cosmogonic al întregii umanităţi. Întru argumentare sumară, preiai câteva paragrafe, cu trimiteri la acest subiect, din „Cartea Datinii”:

Nuntă transilvăneană – de Sava Henţia

Religia primordială, din care fac parte relicvele ceremoniale ale Datinii (colinde, balade, descântece etc.) nu avea zei, deşi admitea existenţa unui „sine universal” sau „suflet universal” (cum îl numea, negându-l, Buddha), aflai în complementaritatea armonioasă cu „sinele particular”[7], elementele astrale primordiale fiind, ca şi în colindele şi în baladele românilor, Mama Glie şi Tatăl Ceresc, cu cei doi „fraţi” cosmici, Soarele şi Luna, prezenţi şi în etimologia cuvântului „baladă”, care se compune din Bel sau Bal, care înseamnă Soare, şi din Lado sau Lada, precum mireasa din „eresurile dacice” de care vorbea Cantemir, şi care nu era decât Luna. Deci „baladă” s-ar putea traduce… „soare-lună”, naraţiunile astrale, numite şi cântece bătrâneşti vorbind, practic, despre atributele acestor doi aştri cereşti, Luna „cosând”, la gherghef, primăvara, cu puzderia de inflorescenţe şi de culori, drept „veşmânt” pentru Soare sau, alteori, pentru Universul reprezentat de Ceruri[8].

Interesant este că, deşi cunoşteau bine mitologia astrală românească, folcloriştii şi alţi învăţaţi cu tentaţii spre istoria şi filosofia culturii, ignoră astfel de argumente, care legitimează limba şi spiritualitatea română drept descendentă din limba şi Datina primordială, în favoarea compromisurilor greco-latine, adeseori prin penibile trageri la temă. E drept că mulţimea de „credinţe” ale românilor sugerează eresul: „Afară de sărbătorile creştineşti sau legate de biserică, cum le numeşte poporul, mai au Românii încă şi o mulţime altele, păstrate din moşi strămoşi, pe care, în butul (spre nemulţumirea) preoţilor, care nu încetează la fiecare ocasiune binevenită de a-i desfătui (dezvăţa) de la serbarea lor, condamnându-le ca eresuri şi sărbători păgâneşti, le ţin şi le serbează adeseori cu mai mare solemnitate decât pe cele creştineşti”[9], dar, în fapt, după cum spunea, cândva, Guenon, nu există eresuri, ci doar indisponibilităţi ale noastre de a înţelege.

În memoria colectivă, acolo unde s-au păstrat, şubrezite de vremuri şi de firească uitare – în lipsa iniţierilor, „legile, care se cântau ca să nu se uite”, există teze valoroase, pe care le găsim aproape identic formulate în toate textele sacre ale omenirii, anterioare „Bibliei”. De pildă, despre relaţia Soare – Lună, deci despre Bal – Lada, doar Tudor Pamfile[10] nota, printre altele că: a). „Pe lângă credinţa că soarele e bărbat, iar luna este nevasta lui, dintr-a căror împerechere s-au născut stelele, întâlnim şi o altă credinţă, cunoscută de întreg poporul românesc, care ne arată pe soare şi pe lună ca fraţi, că soarelui i-a fost draga luna, că a vrut s-o ia de nevastă, cu voie, fără voie, şi că anumite împrejurări l-au împiedicat” (p. 105); b). „prin unele părţi din Bucovina, se povesteşte că, după ce lumea s-a înmulţit, chiar luna şi soarele, neavând cer, umblau pe pământ” (p. 2); c). Soarele „e steaua lui Dumnezeu, deoarece, la răsărirea ei, toate celelalte pier, şi se şterg din cale” (p. 13); „Unii spun că soarele este ochiul lui Dumnezeu[11], ochiul lui Dumnezeu de zi, luna fiind ochiul de noapte. Astfel spun şi ucrainenii” (p. 15).

Logodna sau nuntirea cosmică, în planul hirotonisirii, înseamnă un „fenomen horal”[12], deci unul ceremonial totemic muntenesc („urcări pe munte pentru contact direct cu cerul”[13]), Fiul Muntelui fiind întemeietorul ceremonialurilor care au impus „regulile” și, ulterior, religiile, prin „ceilalți zei (care) au fost descendenţii lui, muntenii”[14], pentru că Stăpânul (Fiul) Munţilor, după ce „s-a sfătuit cu cei 12 păstori”, „a stabilit cele patru anotimpuri, cu lunile şi zilele lor, a inventat cinci ceremonii ritualice şi a desemnat patru păstori de oameni, conduşi de el, Stăpânul Munţilor”[15].

Nuntă românească – schiţă în cărbunde de Nicolae Grigorescu

Termenul „păstori de oameni”, aflat și în primele pagini ale „Cărții Shu”, deci formulat ca atare prin anii 2300 înainte de Hristos (a fost începută în anul 2357), în „Legile” încredințate de Sfântul Cer lui Spitama Zarathustra, după ce, mai înainte, le încredințase „păstorului cel bun” sau „Marelui Păstor”[16], obligă la concluzia că „anumite ceremonii totemice, care au fost practicate de multe triburi din diferite părţi ale lumii sunt identice în simbolismul lor, şi toate acestea trebuie să fi avut o origine comună”[17]. Denumirea monosilabică a „păstorului”, deci al șamanului primordial, a fost „do” (de aici, din incantația străvechimii, derivă și „do-mi-ne”, cu semnificația inițială de „păstorul primăverii noastre”[18]), în spațiul european, și „da” – în cel indic (sumerian), primul cuplu de miri inițiatici fiind Luna/Primăvară (Ma-do), cu însușiri transmise planetei Venus, și planeta Marte (La-do), cuplu confirmat de compoziţia mitologică hittită „Cântecul lui Ullikummi”[19] drept locuitori în „Casa Zeilor”[20], ca păstoriță și, respectiv, apărător ai templului din munte, în care Soarele își așezase „scaunele şi masa lui”[21]. În mitologia română, Dimitrie Cantemir descoperise „superstițiile dacice” ale cuplului nupțial-inițiatic „Lado și Mado”[22], cântecul, cu puternică tentă preclasică (un fel de romanesca) „Lado, Lado, nu mai plânge” supraviețuind, în sudul Basarabiei, până de curând, fiind cules și publicat, în 1943, Constantin Brăiloiu. A fost cântat, împreună cu câteva melodii de nuntă moldovenești, culese de Dimitrie Cantemir, înainte de anul 1700, și de Domnul de Guys (publicate în 1714, la Londra), de către „Zicălașii”, respirația și chemarea strămoșilor auzindu-se, după veacuri de uitare, la Gura Humorului și la Vatra Dornei în 12 aprilie 2018 (fonotecările se găsesc în spațiul virtual).

1917: Hochzeit an der Front Wolkowcze

[1] Alecsandri, Vasile, Poezii populare ale românilor, Ediţia Em Gârleanu din 1908, Bucureşti 1908, p. 238

[2] Gaster, M., Chrestomatie Roumaine, Leipzig, Bucarest 1891, pp. 320 şi 463

[3] Marian, Sim. Fl., Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile românilor, Bucureşti 1903, pp. 350, 351

[4] Draganescu, George, Rümanische Hochzeitsgebräuche, în Zeitschrift für Vergleichende Rechtswissenschaft, Stuttgard 1910, pp. 99, 100

[5] Negruzzi, C., Scene pitoreşti din obiceiurile Moldovei, în Dacia literară, Tomul I, p. 127

[6] Alecsandri, Vasile, Opere complete. Partea I Teatru, volumul IV Drame, Dramă în 3 acte şi 2 tablouri, Actul al II-lea, Tabloul II, scena V, Bucureşti 1903, p. 1483

[7] „Sinele individual şi Sinele universal trăiau împreună în grota inimii, ca lumină şi umbră”, după cum scrie în Katha-Upanishad, I, p. 31.

[8] Ca şi în Upanişade, „prin Bucovina şi Moldova se spune pe-alocuri că sunt şapte ceruri” – Pamfile, Tudor, Cerul şi podoabele lui, după credinţele poporului român, Bucureşti 1915, p. 7

[9] Marian, Simion Florea, Sărbătorile la Români, Bucureşti, 1898, p. 112.

[10] Pamfile, Tudor, Cerul şi podoabele lui, după credinţele poporului român, Bucureşti 1915

[11] Spre exemplificare, în cărţile sfinte ale străvechiului Sumer se spune că „Soarele este ochiul lumii” – Katha-Upanishad, 2, p. 36.

[12] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 357

[13] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 359

[14] The Epic of Gilgamesh, III, Assyrian International News Agency, 1998, p. 24

[15] The Canon of Shu, pp. 40, respectiv 39

[16] Vendidad, Fagard II, Myts of Yima, verset 2, p. 9

[17] Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 242

[18] Eliade, Mircea, Drumul Spre Centru, Univers, 1991, p. 214

[19] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009

[20] Ibidem, p. 154