Ioan Slavici, istoric: Familia lui Mihai Viteazul

Publicaţia lui Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale şi George Coşbuc

Un studiu complex, pe care îl voi reproduce capitol după capitol, publicat în „Vatra”, începând cu numărul 12, revistă pe care Ioan Slavici o făcea împreună cu Ion Luca Caragiale şi cu George Coşbuc, probează calităţile de istoric ale marelui nostru scriitor, pe care încă îl mai ţinem, în nemerit exil, la Panciu.

Slavici urmăreşte, în documente vechi, destinul nefericit al generaţiilor de urmaşi ai „acestui mare, bine cunoscut, mult lăudat şi, totodată, nenorocit voievod”, iar cultura lui europeană îi permite să identifice şi documente despre care noi, românii, nu am prea auzit.

Primul capitol, dedicat personalităţii marelui Voievod, dar şi fiului său, Nicolae Pătraşcu, îl voi reproduce sub titlul pe care îl atribui, în raport cu capitolul care va urma (Nepotul lui Mihai Vodă Viteazul).

Republicarea studiului “Familia lui Mihai Viteazul” reprezintă şi o închinare, dar şi un mod de a cere iertare, în numele neamului meu, memoriei inegalabilului Ioan Slavici, pentru asasinarea civică, făptuită de generaţia zăludă din 1919, dar şi generaţiile de după, care nici măcar nu au aflat că Ioan Slavici, condamnat la 5 ani de temniţă de către slugoii regelui Ferdinand şi ai lui I. C. Brătianu, a sfârşit, ignorat de toată lumea, la Panciu, în 17 august 1925, rămânând uitat acolo pentru totdeauna. Doar românii din Şiria au luat, recent, o răcliţă din pământul de la Panciu, sfinţit de veşnicia lui Ioan Slavici, şi au înmormântat-o, lângă ai lui, pe meleagurile arădene.

Mormântul lui Ioan Slavici, din Panciu foto: www.monitorulvn.ro

Detaliu de la mormântul lui Slavici – foto: greatnews ro

Nicolae Pătraşcu, fiul lui Mihai Viteazul

Din timpul petrecerii la Viena şi la Praga a lui Mihai Vodă, ne-au rămas două portrete ale lui, unul dintre ele îl vom reproduce în numărul viitor al „Vetrei”.

Dl Dimitrie Sturza a făcut, în şedinţa de la 20 noiembrie 1892, despre acest portret, următorul raport:

„În vara acestui an, vizitând galeria imperială de pictură din Viena, am descoperit portretul lui Mihai Viteazul, într-un tablou mare al pictorului flamand Franz Francken I, născut la Anvers, în anul 1542. Tabloul poară numărul 822, în catalogul galeriei (p. 211). Acest tablou reprezintă cunoscuta scenă, când prea bogatul rege Cressus arată înţeleptului Solon bogăţiile sale. Cressus este îmbrăcat în haină lungă şi splendidă, împodobită cu aur şi pietre preţioase; el arată o mare mulţime de vase de aur sculptate, pietre scumpe şi altele lui Solon, care stă la stânga regelui, îmbrăcat simplu. Acest bărbat, al doilea în însemnătate după Cressus, este Mihai Viteazul. Celelalte figuri din tablou sunt pe al treilea şi al patrulea plan. Figura lui Mihai Viteazul este cea cunoscută din gravura făcută la Praga, în 1601, după natură, de Sadeler.

Detaliu din pictura lui Francken, cu Mihai Viteazul în prim-plan

Pictorul Francken era contemporan cu gravorul Sadeler. Francken lucra mult pentru Curtea Imperială din Viena, pe lângă care trăia şi Sadeler, care a reprodus, în gravură, mai multe tablouri ale lui Francken. Este, dar, evident că aceşti doi artişti îşi cunoşteau reciproc lucrările. Se vede că figura frumoasă, nobilă şi impunătoare a Voievodului nostru a plăcut lui Francken şi de aceea a pus-o în tabloul său cu Cressus, reproducând-o după gravura lui Sadeler, aproape fără nici o schimbare, nici la figură, nici la costum, decât că a făcut pe Mihai puţin mai tânăr. Poziţia importantă, pe care o dă Francken eroului român, în tabloul său, este o dovadă că personalitatea lui Mihai Viteazul a făcut o mare impresie la Curtea din Viena”.

Despre aceasta, avem foarte multe şi neîndoioase dovezi. Mihai Vodă a produs, asupra contemporanilor săi, o adâncă şi statornică impresie.

Mai ales după moartea lui, a ieşit tot mai mult la iveală că în el creştinătatea n-a pierdut numai un luptător neînfricat, ci, totodată, pe omul cu vedere largă, care cunoştea, ca nimeni afară de dânsul, ţările de răsărit şi care avea cele mai întinse legături şi ştia să judece lucrurile şi oamenii, şi să croiască, cu multă prevedere, planurile de acţiune. Pretutindeni, dar, până în Anglia şi Suedia, se vorbeşte cu multă admiraţie despre dânsul. Chiar peste cincizeci de ani după moartea lui, un om de încredere al Împăratului Ferdinand III, voind să pună în evidenţă virtuţile războinice ale lui Matei Vodă Basarab, îi zice acestuia „un al doilea Mihai”.

Fiul acestui mare, bine cunoscut, mult lăudat şi, totodată, nenorocit voievod, era ţinut în robie şi umilit de nobilimea care răzbuna, în el, faptele părintelui său. Împăratul Rudolf II nu putea să-l scape, deoarece, după moartea lui Mihai Vodă, stăpânul situaţiei nu era Basta, ci Sigismund Bathory şi imperialii, numai negociind cu Bathory, se mai susţineau în o parte a Ardealului.

În anul 1602, după ce Simeon Vodă Movilă e alungat din ţară, boierii vor să ridice în scaun pe Nicolae Vodă Pătraşcu, şi unul dintre fraţii Buzeşti merge în solie la Praga, ca să-l ceară. În zadar, căci, puţin timp în urmă, nobilimea îl părăseşte pe Sigismul Bathory, tocmai pentru că negocia cu imperialii, şi Basta e şi el nevoit să se retragă la Sătmar.

Astfel, în scaunul Munteniei se urcă Radu Vodă Şerban, rudă a lui Mihai Vodă şi continuatorul politicii lui, iar în Ardeal nobilimea se adună împrejurul lui Moise Szekely, omul Porţii, care intră cu turci, tătari şi cazaci în ţară.

Pe la sfârşitul lunii iulie 1603, Radu Vodă intră şi el, în fruntea unei oştiri de vreo cincisprezece mii de oameni, în Ardeal, se întâlneşte cu Szekely în Ţara Bârsei şi, în primele zile ale lunii august, câştigă o strălucită victorie. Moise Szekely rămâne pe câmpul de bătaie, iar oştirea lui se risipeşte.

În urma acestui succes, dobândit de Radu Vodă, generalul Basta intră, din nou, în Ardeal, cu vreo douăsprezece mii de oameni, şi face, în unire cu Radu Vodă, o expediţie asupra Timişoarei.

Acesta e timpul când Nicolae Pătraşcu, tânăr de vreo optsprezece ani, scapă, în sfârşit, din robie şi se duce la Viena, unde e primit cu braţele deschise.

Împăratul dă cele mai aspre porunci ca prădătorii să fie urmăriţi şi Nicolae Pătraşcu să-şi primească averea răpită ori, cel puţin, cuvenita despăgubire. Se şi iau măsuri, ba i se promite unui mijlocitor, Chervatier, un premiu de 1.000 de florini, dar urmărirea a rămas zadarnică şi Nicolae Vodă Pătraşcu, despuiat de toate, trăieşte, mai departe, din mila împărătească.

Abia peste patru ani iese iar la iveală, ca om de capul lui, în nişte împrejurări care hotărăsc pe timp îndelungat soarta popoarelor din răsărit.

Nobilimea, în curând, se reculege şi se răscoală, sub conducerea lui Bocskay, şi, încă pe la sfârşitul anului 1604, Radu Vodă porneşte, din nou, cu oştirea asupra Ardealului; Basta, însă, refuză ajutorul ce i se oferă şi intră, din nou, în negocieri cu nobilimea.

Rezultatul acestor negocieri este că imperialii iar sunt nevoiţi a se retrage din Ardeal şi Bocskay e părăsit de nobilime, care ţine la legăturile cu turcii.

Împăratul Rudolf II era om incapabil, lipsit de energie şi de pricepere, una din cele mai triste figuri din istorie. El s-a bucurat, cu toate acestea, de o pace îndelungată, deoarece contemporanii lui de la Constantinopol erau şi ei incapabili, iar Franţa, duşmanul secular al Casei de Habsburg, era slăbită de lupte interne. După ce, însă, Henric IV s-a urcat în scaun, a publicat Edictul de la Nantes şi a introdus ordinea în Franţa, situaţia era, din zi, în zi, mai grea pentru Casa de Austria şi tot mai mult pătrundea convingerea că Rudolf II nu e în stare să conducă afacerile.

Fotografie din “Vatra” nr. 13

În acest timp, nici Rudolf II, nici fratele său, Matei nu aveau copii şi întrînşii se stinge ramura directă a Casei de Habsburg. Avea să urmeze la tron Ferdinand de Carinthia, un văr al lor, ale cărui drepturi de moştenire, atât în Ungaria, cât şi în Boemia, erau discutate şi discutabile.

În faţa acestei situaţii, nemulţumirile, până acum înăbuşite, se dau pretutindeni pe faţă, şi mai ales în Austria, în Boemia, în Moravia şi în Silezia încep să se mişte protestanţii.

Nobilimea ungară profită şi ea, ca întotdeauna, de strâmtorările Coroanei şi, pe la începutul anului 1606, după moartea lui Bocskay, se adună împrejurul lui Gabriel Bathory, care nu se mai mulţumeşte să fie Voievod al Ardealului, ci pretinde, ca Rege al Ungariei, şi stăpânirea asupra Moldovei şi Munteniei, şi ţine să se intituleze Rege al Daciei.

În acelaşi timp, se mai ivesc trei pretendenţi la scaunul Ardealului, Paul Nyari, Sigismund Rakoczi şi Drughet de Homonna, iar unii dintre sfetnicii lui Rudolf II stăruiră ca Sigismund Bathory să fie ridicat, din nou, în scaun.

Tot pe atunci, se produce răscoală în Polonia şi răsculaţii intră în legătură cu Gabriel Bathory.

În anul 1608, se limpezeşte, în sfârşit, situaţia: Arhiducele Matei se proclamă Rege al Ungariei; Sigismund Rakoczy recunoaşte pe Gabriel Bathory Voievod al Ardealului, iar Radu Vodă Şerban, din Muntenia, şi Constantin Vodă Movilă, din Moldova, intră în legătură cu Gabriel Bathory.

Nicolae Vodă Pătraşcu pleacă, acum, din Viena, pentru ca, în înţelegere cu Drughet de Homonna, să adune haiduci, să străbată, în fruntea lor, peste Carpaţi şi să răstoarne pe Radu Vodă Şerban. În iunie 1608, el cade, însă, în mâinile lui Gabriel Bathory, care se foloseşte de el ca mijlocitor în negocierile, spre a începe negocieri cu Regele Matei.

Astfel, Nicolae Vodă Pătraşcu se întoarce iar la Viena.

Cu puţin timp în urmă, sosesc, însă, la Viena, soli şi din partea lui Radu Vodă, care ţine la vechile sale legături cu imperialii, şi, astfel, intră în conflict cu Gabriel Bathory.

La 29 mai 1611, Gabriel Bathory trimite Marelui Vizir Iusuf Paşa, o scrisoare, în care zice (Hurmuzachi, V, VIII, p. 337):

„Sunt, acum, câteva luni de când vă scriem mereu Măriei Tale şi celorlalţi Viziri de frunte şi rugăm pe puternicul Împărat neînvins ca Muntenia, ţară ce noi, cu mare cheltuială şi osteneală o am cucerit şi supus, iar sub credinţa Puterniciei Sale, din care am alungat pe Şerban, trădătorul dovedit al Puterniciei Sale şi vecinul nouă primejdios şi de rele voitor, şi în care am introdus, după porunca Puterniciei Sale, pe Radu, fiul lui Mihnea Vodă, cel trimis de Strălucita Poartă, ca acea ţară să aibă parte de purtarea de grijă atât a Puterniciei Sale, cât şi a Măriilor Voastre, pentru ca, sub miloasa purtare de grijă şi sub aripa Puterniciei Sale, să rămână în pace; am vestit, de asemenea, în mai multe rânduri, pe Puternicia Sa şi pe Măriile Voastre că atât Şerban, cât şi Constantin, Domnul de acum al Moldovei, sunt trădătorii şi duşmanii Puterniciei Sale şi că, ziua-noaptea, uneltesc în ce chip să poată băga şi Muntenia, întocmai ca Moldova, la împărăţia şi la fidelitatea leşească, în urma cărora, prin mai multe ale mele scrisori, am stăruit pe lângă Puternicia Sa şi pe lângă Măriile Voastre ca să trimită ajutor pentru apărarea acelei ţări, pentru ca nu cumva să cadă, spre marea ocară a Puterniciei Sale, sub împărăţia leşească, dar, până acum, Puternicia Sa nu a trimis nici un ajutor, şi iată, acum, Şerban, cu oştiri mari, cu leşi, cu cazaci, cu moldoveni, au intrat, în ciuda Puterniciei Sale, ca duşman în Muntenia, pradă, strică, pustiesc ţara…”.

Fotografie din “Vatra” nr. 12/1894

Care va să zică, deoarece Gabriel Bathory se unise cu răsculaţii din Polonia, Domnii ţărilor româneşti se unesc cu Împăratul şi cu Regele Poloniei. Bathory alungă, ce-i drept, pe Radu Vodă Şerban şi ridică în scaun pe Radu Mihnea, omul Porţii, dar, în curând, Radu Vodă Şerban se întoarce iar în ţară, apoi intră, dimpreună cu Constantin, în Ardeal şi, pe la finele lunii iulie 1611, Gabriel Bathory suferă o grea înfrângere, lângă Braşov.

Primind ştirea despre înfrângerea aceasta, imperialii intrară şi ei în Ardeal, iau, în primele zile ale lunii august, Clujul, apoi înaintează repede spre Alba Iulia şi-l strâmtorează pe Gabriel Bathory la Sibiu.

În strâmtoarea aceasta, Gabriel Bathory le cedează turcilor mai multe cetăţi şi, astfel, obţine un ajutor de la dânşii. Cu ajutorul acesta, el bate, în septembrie, pe imperiali, şi Radu Vodă e nevoit să se retragă spre Ungaria superioară.

La aceste lupte a luat parte şi Nicolae Vodă Pătraşcu, care se întoarse, apoi, dimpreună cu Radu Vodă, la Viena. De Crăciun, ei se aflau la Viena, unde Radu Vodă stăruie să i se dea ajutor, ca să-şi reocupe scaunul domnesc.

Timpurile nu erau, însă, altfel ca Radu Vodă să poată primi ajutor de la Curtea din Viena.

Cu puţin timp în urmă, Rudolf II moare şi se ivesc primele semne prevestitoare ale războiului de treizeci de ani. Matei e recunoscut, ce-i drept, şi în Boemia drept urmaş legitim şi ridicat în scaunul împărătesc, dar el nu se susţine decât prin concesii. Turcii se fac, dar, stăpâni atât în Ardeal, cât şi în Muntenia, şi cea mai de căpetenie preocupare a Curţii din Viena e să intre la învoială cu Poarta, pentru ca să aibă mână liberă înlăuntru şi să poată asigura urmarea în scaun a Arhiducelui Ferdinand, pe care nici boemii, nici, mai ales, ungurii nu vor să-l recunoască de moştenitor legitim.

În Ungaria se ridică un nou pretendent, Gabriel Bethlen, care e sprijinit şi de Poartă, după ce, în noiembrie 1613, Gabriel Bathori este ucis de un zbir al nobilimii.

În negocierile de pace, care se încep în martie 1614, Poarta stăruie ca Curtea din Viena să recunoască pe Gabriel Bethlen Voievod al Ardealului şi Gaşpar Graţiani, care conduce, ca dragoman, aceste negocieri, obţine recunoaşterea aceasta.

E lucru de învederat că, în asemenea împrejurări, Curtea din Viena nu putea să-i dea lui Radu Vodă Şerban ajutor de trupe, ci trebuie să se mărginească la intervenţii binevoitoare.

Deocamdată, Radu Vodă Şerban se aşează la Tirnavia, de unde e datată toată corespondenţa lui.

Regele Matei stăruie, într-o scrisoare adresată, la 7 mai 1614, Sultanului, ca Radu Vodă Şerban să fie ridicat din nou în scaun şi îi dă Domnului pribegit, mai târziu, voie ca, dimpreună cu solii împărăteşti, să trimită pe un oarecare Negroni, om de încredere al său, la Poartă.

Arhiducele Ferdinand, Palatinul Ungariei, Gabriel Bethlen, ba chiar şi Paşa de Buda stăruiau şi ei pentru ridicarea în scaun a lui Radu Vodă Şerban; boierii din Muntenia stăruie şi ei neîncetat: în septembrie 1915, însă, pacea se ratifică fără ca Radu Vodă Şerban să fi fost ridicat în scaun, iar după încheierea păcii nu mai putea să fie vorba de a i se da ajutor efectiv.

Pe când, însă, Curtea din Viena se afla în negocieri cu Poarta şi cu Bethlen, Drughet de Homonna trece, cu recomandarea primită de la Împăratul Matei, în Polonia, de unde se întoarce, în fruntea câtorva mii de oameni, ca să atace pe Gabriel Bethlen.

Radu Vodă Şerban se uneşte cu Drughet de Homonna, pentru ca, împreună cu el, să intre în Ardeal şi, apoi, să treacă în Muntenia.

Nicolae Vodă Pătraşcu, care, în curând după aşezarea la Tirnavia a lui Radu Vodă Şerban, luase în căsătorie pe Domniţa Ana, fiica acestuia, ia şi el parte la această acţiune, în care Regele Poloniei le dă tot sprijinul, Împăratul, însă, numai pe sub mână putea să-i ajute.

Gabriel Bethlen cere ajutor de la turci şi, la 18 mai 1616, Ali Paşa, de la Buda, ameninţă că va considera pacea abia încheiată ca fiind călcată, dacă Curtea din Viena nu va opri pe Radu Vodă Şerban la Tirnavia. Astfel, abia la 5 iunie 1618, după izbucnirea răscoalei din Boemia, Împăratul Matei emite o carte de liberă trecere (Hurmuzachi, V, IV, p. 578), în care zice:

„Arătătorul prezentelor, Nicolae Pătraşcu Voievod, din părţile regatului nostru al Ungariei, Comitatul Pojonului, călătoreşte în Ardeal, spre a pune la cale oarecari afaceri private ale sale…”.

Cu puţin timp mai târziu, Împăratul Matei moare şi boemii răsculaţi nu vor să recunoască pe Ferdinand, ci oferă coroana Boemiei lui Gabriel Bethel, care se proclamase Rege al Ungariei şi pornise, cu oaste mare, spre Viena.

Acesta e timpul când Radu Vodă Şerban face cele din urmă încercări de a-şi câştiga scaunul.

În vreme ce Nicolae Vodă Pătraşcu adună, cu Drughet de Homonna, oaste, Radu Vodă trimite, din nou, un om de încredere la Poartă. În acelaşi timp, stăruia şi rezidentul împărătesc, Baronul de Mollart, pe lângă Marele Vizir, iar la 10 iulie 1619, Împăratul Ferdinand II adresează Sultanului Osman o scrisoare în interesul lui.

Din întâmplare, însă, Gaşpar Graţiani, care, în timpul acesta, fusese ridicat în scaunul Moldovei, pune la cale încheierea păcii cu Regele Poloniei, şi acesta nu mai sprijină pe Drughet de Homonna şi pe Nicolae Vodă Pătraşcu în întreprinderile lor contra lui Gabriel Bethel. Astfel, intervenţiile binevoitoare rămân zadarnice şi, puţin timp mai târziu, Radu Vodă Şerban moare, în pribegie.

Data exactă a morţii lui nu ni-i cunoscută. Într-un raport de la 16 octombrie 1620 (Hurmuzachi, V, VI, p. 599), al veneţianului Polo Minnio, se zice, însă:

„Se găsesc, în prezent, în Polonia feciorii lui Simeon Vodă, iar la Vienaera Radu Şerban, Voievodul Munteniei, care, de curând, a murit, iar acum trăieşte Pătraşcu, fiul renumitului Mihai Vodă”.

Radu Vodă a murit, dar, în vara anului 1620, cam pe timpul când boemii au proclamat Rege pe Frederic de Palatinat, iar Gabriel Bethlen a înaintat, ca aliat al acestuia, până la Viena. Abia atunci moare şi Drughet de Homonna, iar Nicolae Vodă Pătraşcu se întoarce la Viena.

Abia acum se gândeşte Împăratul să asigure soarta familiei lui Mihai Vodă şi a lui Radu Vodă Şerban, şi, la 19/31 martie 1622, el dăruieşte lui Nicolae Vodă Pătraşcu castelul Laszkar, dimpreună cu averile ce se ţineau de el, averi care, în urma morţii unui oarecare Andrei Szaszy, trecuseră, „ob defectum seminis”, la fiscul regal.

Adresa prin care Camera Aulică încunoştinţează Cancelaria Aulică ungară despre această donaţie se află, în urma unei norocoase întâmplări, în Arhiva Academiei Române.

Pe dosul hârtiei sunt scrise, de mâna lui Nicolae Vodă Pătraşcu, cu slovă citeaţă şi frumoasă, mai multe notiţe, între care:

„3 (cu litere latine) anno 1622, Iunie 13, secundum novum 23 (cu slove chrilice) murit-au Gavrilaş, fiul, la 9 ceasuri înaintea prânzului.

4 (cu litere latine) 1624 gen. 19, secundum novum 30 (cu slove chirilice) născutu-s-au Elinca, Luni dimineaţa, la 6 ceasuri”.

Această Elincă e nepoata Doamnei Stanca, în stăpânirea căreia trece, mai târziu, moşia Măgurele.

La vreo trei ani după naşterea ei, la 1627, Domniţa Ana e văduvă şi se semnează, într-o petiţie adresată Împăratului, „Anna Radulia cum liberis suis”, deci văduva cu mai mulţi copii. Ea mai avea, în adevăr, pe lângă Elinca, şi un băiat, Mihai Vodă Pătraşcu, care s-a născut după Elinca. Astfel, Nicolae Vodă Pătraşcu n-a putut să moară, decât după anul 1625. După toată probabilitatea, el a murit la începutul anului 1627.

Averile pe care i le dăruise Împăratul Ferdinand II nu le-a stăpânit niciodată, deoarece nobilimea din partea locului a găsit, în legile Ungariei, paragrafele în virtutea cărora l-au oprit a lua stăpânirea. Sărac şi despuiat de toate, a sosit la Viena, sărac a trăit şi în sărăcie şi-a lăsat văduva, cu doi copii (Ioan Slavici, Familia lui Mihai Viteazul, în Vatra, anul I, no. 12, 1894, pp. 353-358).

Cronici sentimentale No Comments Nov 8