George Coşbuc: Voichița lui Ștefan

*

Doamna lângă Ştefan vine

Blândă-n vorbe şi-n purtat:

„Doamne, iar eşti supărat!”

„Sunt, Voichiţa, pentru tine!”.

Zăpăcită Doamna sta

Şi-nflorită de ruşine:

„Ce-am făcut, Măria-Ta?”.

*

„Tu?…Nimic!” Şi Vodă strânge

Mâna Doamnei, gânditor,

„Şerpii-şi au culcuşul lor…

Ah, Voichiţo, cum aş plânge!

Rău ca Radu nimeni nu-i!

Uite-n pumni aşa aş frânge

Gât de câine ca al lui!”.

*

Doamna i-a pătruns cuvântul,

Până-n suflet i-a pătruns.

El tăcea, ea n-a răspuns.

Noapte e şi bate vântul,

Şi prin noapte, cu vreo doi

Tari să baţi cu ei pământul,

Pleacă Ştefan la război.

* *

Dintr-acelaşi ceas Voichiţa

Nu s-a mai oprit din plâns,

Brâu pe trup ea n-a mai strâns

Nu şi-a mai gătit cosița.

În genunchi, c-un dor păgân

Ea sărută iconiţa

Maicii-Domnului, din sân.

 *

Unu-i soţ, iar altu-i tată,

Pentru care se ruga?

Zile-ntregi ea se lupta

De fiori cutremurată;

Când avea pe soţ în gând

Ea se pomenea deodată

Pe părinte blestemând.

 *

Ah, de-ar fi un zid de-aramă

Între dânşii, până-n nori!

Şi prin plâns, adeseori,

Îi părea că ei o cheamă

Să-i împace! Ea, dar cum?

*

Pe ea cine-o bagă-n seamă?

Prutul să-l opreşti din drum!

Şi-ntr-o zi, sătui de sânge,

Iată-i, moldovenii vin.

Sufletul, de milă plin,

Al Voichiţei cum se frânge!

Pentru soţul ei dorit

Râde veselă, şi plânge

Pentru-un tată biruit.

 *

Ea cu paşi grăbiţi porneşte

Să-şi cuprindă soţu-n prag;

Ochii-i stinşi s-aprind de drag.

Ştefan însă ocoleşte

Ochii Doamnei, e pripit,

Iar Voichiţa nu-ndrăzneşte

Nici să-i zică „Bun sosit!”.

 *

„Tu mă ştii, Voichiţo, bine!

Neamul vostru-i neam de hoţi

Şi-i voi duşmăni pe toţi

Cum te duşmănesc pe tine!

Am să-i curm pe-ai tăi de veci,

Nu mai poţi trăi cu mine:

Tu ai mamă, poţi să pleci!”.

*

Doamna-ngălbenind scoboară

Ochii umezi în pământ,

Făr-a zice vreun cuvânt

Iese-apoi. I-a spus s-o doară,

Şi-a durut-o ce i-a spus –

Un altar ce se doboară

Când vin trăsnete de sus!

 *

Şi rămas acum Viteazul

Singur în iatac, şi-a pus

Capu-n mâini, pe gânduri dus.

El şi-a potolit necazul,

Dar pe Doamnă o iubea!

Şi-ngropând în coif obrazul

Ştefan Vodă-acum plângea!

 *

George COȘBUC

(Vatra, Anul I, 1894, nr. 5, p. 152)