George Coşbuc: Colindătorii

Cad fulgii mari, încet zburând

Şi-n casă arde focul,

Iar noi, pe lângă mama stând,

De mult uitarăm jocul.

De mult şi patul ne-aştepta,

Dar cine să se culce?

Rugată, mama repeta

Cu glasul rar şi dulce

Cum sta pe paie-n frig Hristos

În ieslea cea săracă;

Şi boul cum sufla milos

Căldură ca să-i facă.

Drăguţ un miel cum i-au adus

Păstorii de la stână

Şi îngeri albi cântau pe sus

Cu flori de măr în mână.

Şi-auzi. Răsar cântări acum,

Frânturi dintr-o colindă

Şi vin mereu, s-opresc în drum

S-aud acum în tindă –

Noi stăm cu ochii pironiţi

Şi fără de suflare:

Sunt îngerii din cer veniţi

Cu Ler, oi, Domnul mare!…

Ei cântă-nălţător şi rar

Cântări de biruinţă,

Apoi se-ntorc şi plâng amar

De-a Iudei necredinţă,

De spini, de-ostaşi şi c-a murit…

Dar s-a deschis mormântul

Şi El acum e în cer suit

Şi judecă pământul.

Şi până nu tăceau la prag,

Noi nu vorbeam niciunul –

Sărac ne-a fost, dar cald şi drag

În casă-ne Crăciunul.

Şi când, târziu, ne biruia

Pe vatra caldă somnul,

Prin vis vedeam tot flori de măr

Şi-n faşe mic pe Domnul.

Coşbuc, George, Colindătorii, în Albina, No. 50-52,

Anul XXIII, 16-31 decembrie 1924, pp. 707, 708