Om și artist de o sensibilitate tulburătoare

Puţini sunt astăzi, în România, artiştii plastici profesionişti (care să trăiască doar din arta lor), majoritatea lor fiind artişti amatori cu studii de pictură şi artişti amatori autodidacţi. Amator înseamnă, în domeniul creativ, un om care pune pasiune în arta sa şi nu văd de ce cuvântul acesta ar fi socotit de unele feţe simandicoase drept un peiorativ. De altfel, graniţa dintre arta artiştilor cu facultate de arte şi dintre artiştii autodidacţi este foarte subţire, dacă nu cumva chiar inexistentă, dar de cele mai multe ori în favoarea artei autodidacţilor, care n-au rămas la doar ceea ce se învaţă într-o facultate, ci evoluează într-un context profesional şi artistic mult mai complex, mai dinamic şi mai profund.

La o atentă urmărire a evoluţiei artei autodidacţilor (la cei cu facultate abundă manierismul şi epigonismul), se poate întrezări o vagă nesiguranţă a opţiunilor estetice, dar marea majoritate dintre ei, ca la un semnal, par a se întoarce la academism, pe o cale a tentaţiilor spre impresionism, uneori şi spre expresionist şi grafică, şi, din ce în ce mai rar, spre avangardism şi modernism, pentru că şi avangardismul şi modernismul, şubrede încă din concepere, şi-au diluat nepermis de jalnic expresiile şi cromatica.

Categoric, sunt un fan entuziast al expozanţilor autodidacţi, aşa cum sunt şi al artiştilor cu facultate de arte, cu condiţia să probeze, prin operă, că sunt şi înnăscuţi pentru un astfel de destin. Artişti plastici precum Doina Vianora Catargiu, Dimitrie Savu, Radu Bercea, David Croitor, Carmel Georgescu, Iosif Csukat, precum şi pictorul cu studii plastice Adrian Bocancea, fără să se fi sfătuit vreodată, pun în practică un concept nou, care să stăvilească decăderea artei în urât şi impersonal. Dacă Traian Chelariu, într-o perioadă de regăsire şi de afirmare a culturii bucovinene, decreta: „Înapoi, la Eminescu!”, creatorii enumeraţi par să decreteze: „Înapoi, la academism!”. Dar cât de inspirat, pe fundalul elaborat al unei expresionism viguros şi plin de viaţă, săvârşesc ei aflarea de sine printr-un obligatoriu recurs la frumos, la adevărat, la desăvârşit!

În general, enunţurile de mai sus au avut nevoie de desluşire şi de cimentare în timp, de dialog necontenit între lucrările expuse şi ochii mei, ursiţi să deschidă spre inimă şi minte perspective proprii, nealterate de dogmele criticii de artă şi de preţiozităţile care ambalează într-un aparent sărbătoresc, la fiecare vernisaj, jalnica sărăcie a esteticienilor de circumstanţă, care se agaţă de citate ca de un pai, ca să-şi închipuie că deja plutesc victorioşi pe oceanul necuprins al cerurilor de deasupra noastră. Nici pe expozanţii care se străduiesc să direcţioneze discursiv publicul privitor spre anumite intenţionalităţi n-am pus şi nu pun prea mare preţ, pentru că făptuirea artistică e valoroasă doar prin finalităţi, deci prin infinitatea de motive conştiente sau subconştiente care ne fac pe noi, cei mulţi, să respectăm opere şi creatori. Intenţionalităţile creatoare, dacă nu ni se relevă fiecăruia din contactul cu opera, nu contează şi nu valorează nimic. Drept consecinţă, nici opera care nu a izbutit să le întrupe.

În cazul operei artistului plastic Doina Vianora Catargiu, ale cărei lucrări mi-au şi inspirat, de-a lungul vremii, multe dintre percepţiile şi limpezirile preţuirii de adevărat şi de frumos, întotdeauna am trăit senzaţia că de acolo, din armonia culorilor operei ei, cineva mă priveşte şi îmi vorbeşte, indiferent de tema tablourilor, şi tocmai de asta am şi scris, de-a lungul vremii, sub impresia unei simbolistici alegorice, pe care mi-o inspirau, în egală măsură, şi creatorul, şi creaţia lui. Pentru că fata avocatului Buliga din Gura Humorului, născută la Pârteşti şi crescută sub influenţa binefăcătoare a bunicilor învăţători, Doamnă, în sens princiar, şi-a durat răbdătoare şi identitatea artistică, mai presus de cea omenească, devenind, inconfundabil şi reverberant, un nume în arta bucovineană. Tocmai de asta am şi subscris fără rezerve la iniţiativa proiectului acestui album, iniţiativă propusă de Călin Brăteanu, directorul C. C. P. T. P. Suceava, în 30 ianuarie 2020, atunci când organizase expoziţia jubiliară „Doina Vianora Catargiu”, cu ocazia împlinirii a şapte decenii de existenţă. Şi iată că, în mai puţin de un an, datorită sensibilităţii artistice a liderilor Consiliului Judeţean Suceava, proiectul lui Călin Brăteanu s-a transformat într-o importantă împlinire şi, dacă vreţi, într-o probă că generaţiile noastre izbutesc, uneori, să îşi facă datoria şi faţă de cei care le vor mărturisi în faţa viitorimii, creatorii.

Pictorul Doina Vianora Catargiu, în întreaga ei operă, inclusiv în desenele adolescentine ale începuturile, din ultimele pagini ale albumului, aidoma Crăiesei Zăpezii și a Înfloririlor, Alba Lună, invocă neîntrerupt, printr-o viață cu adevărat trăită, miracolul fabulos al naturii, prin cromatica vibrantă a peisajelor și prin transparența dumnezeiască a florilor înspre lumină. Acuarelist fără egal, Doina Catargiu, armonizând, în aceleași tușe, meșteșug academic și viziune impresionistă, recreează lumea drept o biruință a frumuseții asupra timpului, iar frăgezimea delicată a fiecărei lucrări conturează o veșnică tinerețe și pentru opere, și pentru artistă. Pictura ei şi cântă, şi vibrează liric până dincolo de liturgic, pictura ei este scapărul de desăvârşire a naturii, pe care numai un ochi hărăzit îl poate culege, pictura ei este o fărâmă de dumnezeire pe care doar palmele neprihănite ne-o pot înfăţişa.

Consacrată, prin împliniri creatoare, drept Prințesă a Florilor, Doina Vianora Catargiu stăpânește secretele imortalizării viului viu, fiecare lucrare înnobilată de penelul ei purtând pecetea unui „status nascendi”, deci al dezvelirii din mugur și din fascinanta misterioasă veșnicie. Când a primit prenumele Doina, în urmă cu şapte decenii, prenumele acesta a însemnat, probabil, şi o predestinare, şi o descifrare, dar şi o singularitate exemplară a artei sale. Cuvânt străvechi, cu o vechime atestată documentar de peste 5.000 de ani şi cu o răspândire, şi în ziua de astăzi, în toate limbile scandinave şi baltice, inclusiv în Germania Orientală, Doina exprima şi definea, în ceremoniile Calusar (Naşterea Libajului Credinţei), ca şi pictura Doinei Vianorei Catargiu, „perspectiva”, „deschiderea spre”, „iluminarea”, sensul şi mai vechi, în limbajul monosilabic totemic, fiind acela de „puterea ştiutorului de iubire”, care nu era şi nu este altceva decât intrarea în armonia universală prin artă-credinţă.

În peisajele şi în tablourile cu flori – splendide înveşniciri ale frumuseţii efemerului, Doina Vianora Catargiu izbuteşte şi o baudelaire-ană corespondenţă între „trăire” şi intimitatea privirii, de parcă un duh ne-ar cerceta din elemente vii ale compoziţiei plastice. Ca şi la Baudelaire, în arta plastică a Doamnei Doina Vianora Catargiu, „Natura e un templu ai cărui stâlpi trăiesc / şi scot adesea tulburi cuvinte ca-ntr-o ceaţă, / prin codri de simboluri petrece omu-n viaţă / şi toate-l cercetează cu-un ochi prietenesc”. Şi sunt rare exemplele, în istoria mondială a artelor plastice, când tablourile se transformă în concreteţea vie a Sinelui Universal, deci în Dumnezeire, doar pentru a te cerceta pe tine, privitorul, cu o „privire familiară” – cum a spus Baudelaire în franceză, iar Philippide a adaptat inspirat, în română, drept „cercetare cu-un ochi prietenesc”, ceea ce, în fond, şi la Baudelaire, şi la Doina Vianora Catargiu, este, de fapt, o intimitate cosmică, o expresie a „perspectivei”, „iluminării” şi a „deschiderii spre” intimizarea în cosmicitate şi în netimp.

Stăpânind o tehnică plastică ireproşabilă, în care transparenţele parcă ar consacra teribila complementaritate a luminii şi umbrei din luna mai, pictura Doamnei Doina Vianora Catargiu nu o defineşte, aşa cum scriam în alte însemnări plastice, doar ca „prinţesă a florilor”, ci şi ca pe un veritabil sacerdot al iluminării, aşa precum o dovedea şi expoziţia jubiliară din 30 ianuarie 2020, expoziţie care, după cum am mai spus-o, a determinat convenirea unanimă că arta Doamnei Doina Vianora Catargiu nu poate fi umilită prin lustruiri publice ale instituţiilor de cultură, ci trebuie omagiată, responsabil şi demn, printr-un album, care să însemne datoria împlinită a vremurile noastre de a se mărturisi viitorimii. Şi asta pentru că arareori a izbutit să afle natura un penel mai măiestru, care să o deslușească în toate profunzimile ei, precum cel al pictorului sucevean Doina Vianora Catargiu, om și artist de o sensibilitate tulburătoare, care știe descoperi dumnezeirea în detaliile a tot ceea ce ne înconjoară.

Întotdeauna m-au fascinat florile ei, care sunt cea mai perenă natură vie din câte pot exista, care vibrează de viață, de însuflețire, de sfințenie. Florile Doinei Vianora Catargiu primesc și răspândesc viață, întrupând o cosmogonie ancestrală, în care Arborele Vieții își află concretețea definitivă în aparenta fragilitate a unei flori, în bucuria fără de asemuire a triumfului vieții. Maestru al transparențelor și al spațialității luminii, Doina Vianora Catargiu are, în dispunerea formelor și a culorilor, o muzicalitate neașteptată și o risipă de inefabil liric, revărsate armonios și în pânzele cu flori, dar și în acuarelele cu Bucovina, care ne mută, întru renaștere, într-o frumusețe mai presus de îndătinatul ei renume.

Doina Catargiu are, cu siguranţă, un înger păzitor, care freamătă luminile cu aripile lui delicate. Ştie totul despre meşteşugul picturii şi valorifică, din plin, toate cunoştinţele. Tablourile Doinei Catargiu nu sunt picturi, ci viaţă fremătătoare, viaţa care triumfă prin cea mai neaşteptată dumnezeire. Tablourile ei cântă, tablourile ei poartă veşmântul de gală al poeziei înnăscute, tablourile ei desluşesc frumuseţea tulburătoare şi, tocmai de aceea, divină, a vieţii pământeşti. Celebră prin neînchipuit de frumoasele flori, din naturile aparent statice şi mai vii decât tot ceea ce este viu, celebră prin peisajele bucovinene, în care nimeni nu o poate egala, Doina Vianora Catargiu a probat că este şi un portretist înnăscut, dar şi un peisagist universal, şi în portrete, şi în peisaj punând atâta viaţă biruitoare, încât, doar privindu-i lucrările, începi să redescoperi şi în tine viul viu şi demn de toată admiraţia.

Albumul de artă al Doinei Vianora Catargiu înseamnă o durabilitate pe care Consiliul Judeţean Suceava, prin intermediul Centrului Cultural „Bucovina”, o depune ofrandă pe rafturile viitorimii. Artista le mulţumeşte tuturor celor care şi-au făcut datoria, celor care, în fond, au cu adevărat respectul de sine, şi freamătă frunză şi cetină de brad subţire, aşteptând sărbătoarea de după sărbători ca pe o adevărată reînviere.