Crimele voievodale: Falsul mit Grigore Ghica
*
Mitul voievodului-martir Grigore Ghica, răpus de turci pentru că s-ar fi opus „cumplitului rapt”, săvârşit prin detrunchierea nordului Moldovei de trupul sfânt al ţării, reprezintă o minciună păguboasă, în care au crezut, mai ales, românii bucovineni.
*
Moldova, deşi ocupată de ruşi, din septembrie 1769, până în octombrie 1774, aparţinea Porţii otomane, iar în vremea în care cordonul austriac de ocupaţie era închis complet (1 octombrie 1774), Grigore Ghica abia fusese numit domn (în 28 septembrie), cu sprijin rusesc (în baza prevederilor Păcii de la Kukiuc Kainargi), urmând să sosească la Iaşi abia la începutul anului 1775. Pe parcurs, Grigore Ghica rămâne insensibil la problema nordului de ţară ocupat, trimiţându-i generalului Repnin, aşa, ca pe un fapt divers, textul convenţiei dintre turci şi austrieci. În schimb, atitudinea lui faţă de ruşi, de-a dreptul slugarnică, avea să întărească suspiciunea de trădare, cu care îl priveau turcii, Grigore Ghica urmând să fie ucis pentru dragostea pe care o purta ţarismului, şi nicidecum Moldovei. Unul dintre slujbaşii săi, Jean-Louis Carra, angajat de ruşi la curtea lui Ghica, avea să descrie, în cunoştinţă de cauză, despre sfârşitul tragic al unui om hrăpăreţ şi care, din prea multă lăcomie, intrase în combinaţii politice mult prea periculoase, ca să nu sfârşească astfel.
*
Grigore Ghica nu era român, nu-i păsa de ţara Moldovei, care doar cu numele mai era o „ţară”, el fiind doar un aventurier al Fanarului, cu ambiţii personale mult prea mari şi care copia, oarecum, exemplul lui Brâncoveanu, urmând să sfârşească, tot oarecum, asemănător. Nu numai că nu merită o cinste deosebită din partea generaţiilor de români de după aceea, dar mitul lui fals trebuie readus în dimensiunile lui exacte, prin simpla consultare a mărturiilor vremii.
*
Despre ocuparea Bucovinei pare să fi scris, printre primii, călugărul minorit Francesco Antonio Minotto, care nota, într-un raport din 23 mai 1775, că „prădăciunile şi distrugerile pe care le-au făcut aici (în Moldova – n.n.) ruşii sunt nenumărate şi această ţară se află în cea mai cumplită lipsă… Austriecii au şi ocupat o bună parte din acest principat, ruşii sunt la hotare, turcul soseşte”[1].
*
Distrugerile săvârşite de ruşi[2] au fost constate, parţial, de Abdulkerim Paşa, ambasador turc, trimis pentru noi negocieri cu generalul Repnin şi cu feldmareşalul Rumeanţev, după pacea de la KuciukKainargi, din 10/21 iulie 1774. El scrie că târgul „Galaţi a fost complet distrus şi, cu excepţia a două clădiri spoite cu var, orice urme de construcţii au fost distruse şi rase de pe faţa pământului”[3].
*
Cu ruşii pe picior (ezitant) de plecare, cu turcii care reveneau, aidoma unei fiare rănite şi care abia îşi mai poate linge rănile, Moldova, decimată şi de o ciumă devastatoare, adusă de ruşi din Polonia, dar şi de ani cu climă capricioasă, nefavorabilă agriculturii, abia îşi mai trăgea sufletul, atunci când Grigore Ghica, omul turcilor şi al ruşilor, îşi începea uriaşul ospăţ al unei domnii fudule şi costisitoare, ba cu oaspeţi ruşi, ba turci, ba poloni.
*
Cneazul general Nikolai Vasilievici Repnin vorbeşte, în 5 iulie 1775, despre o solie rusească la domnul Moldovei, Grigore Ghica, întâlnire încheiată, deci, cu un ospăţ deşănţat: „La masă, a cântat muzica moldovenească; după masă, s-au jucat jocuri moldoveneşti”. A doua zi, în 18 iulie 1775, la fel, „o masă cu 90 de tacâmuri” şi nelipsitele „dansuri moldoveneşti”, apoi, spre seară, o vânătoare domnească, „într-un loc, la 10 verste de Iaşi”. A treia zi, în 19 iulie 1775, petrecere câmpenească la Galata, cu „diferite exerciţii ecvestre, după obiceiul turcesc şi moldovenesc”, la poalele dealului. „După masă, copiii domnului şi curtenii lui au distrat pe oaspeţi cu jocuri naţionale”, dar şi cu „un mic foc de artificii, la poalele dealului”. În sfârşit, în prezenţa bănuitorilor soli turci, „Mitropolitul din Iaşi l-a vizitat pe ambasador şi a cerut, cu acest prilej, în numele întregului cler moldovean, ocrotirea prea înaltă a Maiestăţii Sale imperiale”[4].
*
Plecând în Muntenia, generalul Repnin primeşte, în 11 august 1775, „de la principele Ghica, domnul Moldovei, copia convenţiei încheiată între Poartă şi Curtea din Viena, cu prilejul cedării, de către Poartă, Austriei, a ţinuturilor din Moldova… Principele Ghica şi paşa din Hotin sunt numiţi de către Poartă să termine definitiv această chestiune şi să stabilească noile hotare între aceste două împărăţii”[5].
*
Repnin trimite copia convenţiei şi harta ţarului şi revine în Moldova abia în toamnă, în octombrie participând la o nouă serie de ospeţe, care continuă şi pe drumul întoarcerii cneazului rus în Muntenia, iar de acolo, spre Turcia. Dar şi la întoarcerea din iunie 1776, ruşii au parte de aceleaşi onoruri moldoveneşti, iar „Domnul însuşi l-a întâmpinat pe ambasador pe treptele de jos ale scării locuinţei desemnate pentru el”, Mitropolitul, „împreună cu toţi boierii de Divan”[6], vizitându-l pe rus în ziua următoare, onorurile băştinaşe faţă de ambasadorul ţarist continuând până în 30 iunie 1776, când alaiul lui Repnin trece Nistrul.
*
Mesele „pompoase”, pe care le da Grigore Alexandru Ghica în cinstea ambasadorilor străini sunt menţionate, în 15 decembrie 1776, şi de Karol Boscamp-Lasopolski, care consemna şi faptul că, la fiecare ospăţ, „muzica a interpretat diferite melodii, printre care şi „arii” moldoveneşti, susţinute de sunetul fluierului ciobănesc, instrument foarte la modă în această ţară”, iar curtenii şi-au arătat aptitudinile petrecăreţe în „hora moldovenească”[7].
*
Jean-Louis Carra, angajat de ruşi la curtea lui Grigore Alexandru Ghica sau Grigore III Ghica, cum i se mai spunea, scria, în 23 octombrie 1777, despre misiunea unui capugi-başî[8], însoţit de 50 de bostangii, în Moldova. „A ajuns la Iaşi, capitala Moldovei, şi a arătat mari semne de prietenie şi de bunăvoinţă principelui Grigore (III) Ghica, principele domnitor, faţă de care era un vechi cunoscut şi mai degrabă un vechi prieten… A doua zi, a trimis răspuns domnului Grigore că, fiind grăbit să plece, pentru a ajunge cu un ceas mai devreme, ar avea plăcere să-l vadă în particular, pentru a vorbi prieteneşte cu el.
*
Principele Grigore, deşi era din fire bănuitor şi neîncrezător, orbit, totuşi, în această împrejurare, de demonstraţiile de prietenie, pe care i le făcuse o persoană cu care era prieten de mulţi ani, şi încă şi mai convins de paşnica desfăşurare a lucrurilor şi de ştirile căpătate de aici, datorită cărora s-a încredinţat, cu uşurinţă, că nu se va petrece în Moldova nimic mai mult decât ce fusese în Ţara Românească, s-a lăsat atras în cursă. S-a dus, aşadar, spre seară, să-l vadă şi s-a dus, potrivit obiceiului său, incognito, însoţit numai de trei sau patru persoane de încredere şi neînarmat. A intrat la capugi-başî şi, cum acela voia să-i vorbească prieteneşte, puţinele persoane care-l însoţeau au fost nevoite să rămână afară din odaie, unde au fost salutate de suita turcului şi ţinute de vorbă.
*
După primele complimente, schimbate între principele Grigore şi dregătorul turc şi după ce primul şi-a băut cafeaua, al doilea a scos un alt firman şi l-a dat principelui Grigore, să-l citească.
*
În acest timp, a ieşit din odaie, sub un pretext oarecare, pentru a da ordinele necesare oamenilor săi şi pentru a ascunde pe călău într-un loc potrivit. S-a întors, apoi, în cameră şi l-a întrebat pe principe dacă a citit firmanul, care cuprindea mazilirea lui şi porunca de a-l duce la Constantinopol, însoţit de aducătorul firmanului. Domnul a răspuns că era gata să asculte, în ce priveşte mazilirea, dar că, despre celelalte, el nu voia să meargă la Constantinopol, fiind liber, ca particular, să meargă unde ar voi. A încercat să sară pe fereastră, care nu era înaltă, jos, în curte, dar, la strigătul capugiului başî, a apărut călăul, care s-a aruncat asupra lui, l-a străpuns şi, apoi, i-a tăiat capul, care, acum, câteva zile, a fost dus, de un bostangi, trecând pe aici (prin Bucureşti – n.n.), la Constantinopol, unde va fi înfipt la Poarta Seraiului, cu o inscripţie infamantă.
*
Abia s-a îndeplinit aceasta, şi au fugit devotaţii săi şi, puţin după ce s-a cunoscut întâmplarea, au fugit, de asemenea, şi alţi boieri, care, în urma legăturilor lor cu domnul ucis, se temeau de ochii capugi-başî-ului şi de urgia Porţii.
*
Acest slujbaş, după o execuţie atât de violentă şi de neaşteptată, a convocat îndată divanul, din ordinul Porţii, i-a făcut cunoscut cele întâmplate, ca pedeapsă pentru necredinţa şi trădarea răposatului domn, şi a proclamat ca domn pe Constantin Moruzi, pe atunci dragoman al Porţii”[9].
*
Jean-Louis Carra consemnează şi notorietăţile epocii, cu care se justifica crâncena ucidere: „Iată sfârşitul tragic al lui Grigore Ghica, fiul unui dragoman al Porţii (Alexandru Ghica), care a fost, de asemenea, decapitat, în anul 1740, după pacea de la Belgrad.
*
El fusese, mai înainte dragoman (1758-1764), ca şi tatăl său; în acest timp, a avut prilejul să servească pe regele Prusiei (Frederic al II-lea) la Poartă, aceasta fiind înduplecată, prin mijlocirea lui, să primească, împotriva tuturor intrigilor Casei de Austria, care nu vedea cu ochi buni o asemenea numire, un ministru prusian la Constantinopol. Acest fapt i-a adus lui Ghica o mare sumă de bani, ca răsplată, şi, împreună cu aceasta, ocrotirea regelui Prusiei. A fost, deci, făcut domn al Ţării Româneşti (17 octombrie 1768 – 5 noiembrie 1769), puţin înaintea ultimului război.
*
La sosirea ruşilor în această ţară, în înţelegere cu ei, s-a lăsat a fi făcut prizonier de către aceştia, fapt pe care Poarta l-a ştiut bine şi nu l-a uitat niciodată. După pace, a fost făcut domn al Moldovei (28 septembrie 1774, când austriecii deja ocupaseră nordul Moldovei, dar Ghica sosea în ţară abia la începutul anului 1775 – n.n.), prin autoritatea Curţii de la Petersburg… În timpul primei sale domnii şi în ultima, din care a fost scos în chip tragic, a urmărit mereu acelaşi scop, de a aduna avuţii şi de a le trimite în ţări creştine, unde trebuia să se retragă într-o zi.
*
Rusia l-a ocrotit de la început, dar, după aceea, ajungând să fie urât de mareşalul Rumeanţev, nu mai avea nici o consideraţie pentru el. Se încredea prea mult în ocrotirea Prusiei, faţă de care Poarta nu avea nevoie să arate nici un fel de condescendenţă. Era încă tânăr, neavând nici 50 de ani; era înzestrat cu o îndrăzneală şi o putere neobişnuită, care nu i-au slujit la nimic în împrejurările nefericite în care l-a târât încrederea sa nepotrivită… Poarta, de la ultimul război, l-a socotit trădător, pentru că se predase în mâinile ruşilor, fără să se apere. Protecţia pe care i-a arătat-o Rusia, îndată după încheierea păcii, a sporit meritele sale. Se adaugă faptul că, de un an, încoace, Poarta, poruncind celor doi domni să trimită lemnărie, care de transport, furnituri cetăţilor de margine, el nu a voit deloc să dea ascultare şi s-a tras deoparte, sub felurite pretexte. Dar cauza cea mai puternică a morţii lui violente este părerea, poate exagerată, a guvernului turc că avea bogăţii nesfârşite, cauză îndestulătoare, la Poartă, pentru a trimite, adeseori, laţul, fatal paşalelor şi altor oameni bogaţi din împărăţie”[10].
*
William Eton (Eaton) explica, într-o relatare, că „la pacea de la Kuciuk Kainargi s-a stipulat că domnul nu trebuie să fie schimbat fără încuviinţarea Curţii Rusiei, pentru a scăpa poporul de asuprire, care rezultă din schimbarea atât de deasă a cârmuitorilor săi. Totuşi, în 1777, Poarta a trimis lui Ghica un prieten apropiat al lui (Kara Hisarli-Zade Ahmet bei – n.n.), care, prefăcându-se bolnav, a cerut lui Ghica să vină, să-l vadă, sub cuvânt că avea să-i comunice chestiuni secrete; slujitorii domnului au fost trimişi afară din odaie, când o bandă de ucigaşi au năvălit în cameră, printr-o uşă secretă, şi au ucis pe acest om nenorocit şi încrezător”[11]. Trebuie precizat faptul că, sub ocupaţie rusească, din ordinul lui Potemkin, moldovenii fuseseră scutiţi „de tot felul de dări”, iar măsura aceasta prefăcută trezise o mare simpatie pentru o eventuală ocupaţie rusească.
*
Credeţi ce vreţi, dar eu nu pot vedea în soarta nordului Moldovei, de după 1 octombrie 1774, altceva decât o salvare din ruinare, urmată, anevoios, de o înglobare europeană pragmatică şi eficientă. Eu nu pot depune o lacrimă pe memoria lui Grigore Ghica, în ciuda tragismului morţii sale, pentru că el nu înseamnă un simbol, ci o farsă, zămislită din trufia noastră îndătinată, care ne face rău chiar şi în zilele noastre.
*
Ion Drăguşanul
*
[1] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, X, I, Bucureşti, 2000, p. 185
[2] Ocupaţia rusească a durat din septembrie 1769, până în octombrie 1774
[3] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, X, I, Bucureşti, 2000, p. 190
[4] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, X, I, Bucureşti, 2000, pp. 198-200
[5] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, X, I, Bucureşti, 2000, pp. 200, 201
[6] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, X, I, Bucureşti, 2000, p. 209
[7] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, X, I, Bucureşti, 2000, p. 232
[8] Kara Hisarli-Zade Ahmed bei, capucibaşî, conform Călători străini despre ţările române, X, I, Bucureşti, 2000, p. 282
[9] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, X, I, Bucureşti, 2000, pp. 223-225
[10] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, X, I, Bucureşti, 2000, pp. 225, 226
[11] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, X, I, Bucureşti, 2000, p. 282