Ceva despre rădăcinile românismului (IV)

Vânătoarea ritualică

„Când fu soarele-n scăpătat

Vânătoare ce-au vânat?”[1]

Există, în „mentalitatea magică”[2] a poporului, păstrată aproape integral, deși mimetic, în Datină și, mai ales, în colinde și în orații de nuntă, pe structura intuitivă a gândirii străvechi formulate, nu doar ceremonii ale rotirii Soarelui prin solstiții și a Lunii prin lunistiții[3], cum inspirat formula Simeon Mangiuca[4], în reperele similitudinii și identității dintre „epoca Cerbului”[5] şi Timp, două dimensiuni imaginative distincte, „virtuţi analoage”[6], dar cu paliere iniţiatice diferire, în peşteră şi pe munte, funcţie de modalitatea „apropierii de sacru”, deci prin ceea ce acelaşi Mircea Eliade numea „consacrare”[7]. Pentru că iniţierea în peşteră reprezintă  manifestări primare ale unei „gândiri de structură magică, care-și are originile în însăși închipuirea sufletului”[8] componenţilor civilizaţiei pre-totemice, pentru care „limbajul s-a născut din imitarea sonoră și mimică a formei obiectelor, din schițele acestea acustice și motorii, din simbolurile acestea vocale primitive”, iar „înclinația primitivă a omului de a reda pictural, prin cuvinte, caracteristicile sonore ale obiectelor se reflectă parțial în onomatopee”[9], pe când cele de pe munte definesc „lumescul care ascende spre divinitate”[10], ţin de epocile timpurii deja religioase, în care simbolurile totemice capătă nu doar o „semnificația nouă religioasă” ci se şi „transformă în înseși imaginile diferitelor zeități”[11].

Celor două tipuri de iniţieri le corespund, aparent sinonimice, dar în firească succesiune, vânătoarea ritualică, din care descind dansurile, şi vânătoarea cosmică, aflată la temelia creaţiei poetice. De ce vânătoarea? Pentru că ea însemna un prim şi rudimentar contact cu fabulosul existenţial, care forţa instinctele spre imaginare şi iscusinţă a gândului aproape instinctual, iar eforturile acestea de educare a unei şiretenii aproape mistice au condus spre atribuirea atribuţiunilor templului de mai târziu grotelor în care oamenii începuturilor se retrăgeau, şi pentru a se ascunde, dar şi pentru a birui potrivnici de dimensiuni convenabile, în raport cu potrivnicii înspăimântători de afară. Acolo, în peşteri, pentru că „Pământul e un organism spiritual, subtil şi corporal”[12],  oamenii preistorici sau „non totemici”, care „au dansuri, dar nu au ceremonii totemice; vorbesc monosilabic; nu au nici o magie, nici ritualuri iniţiatice”[13], „au căpătat, cu vremea, obișnuința de a executa în anumite peșteri „simulacre de vânătoare”, un fel de realizări anticipate a actului pe care trebuiau să-l săvârșească cu adevărat”[14], şi, astfel, „omul dota ficțiunile materializate ale gândirii sale cu forțe … şi simțea în gândirea care începuse să se nască în conștiința sa, sub formă de memorie și imaginație, o putere neobișnuită, care-i dădea încredere și putere, dar pe care nu și le putea explica”[15].

Manifestată prin dans, această „putere neobişnuită a minţii, care-i dădea încredere şi putere”, tindea spre mitic, dar fără a fi, deocamdată, decât un instinct magic, transformat, încet-încet în mentalitate, într-un fel ciudat de pre-ceremonial şi de pre-totemism, pentru că, aidoma picturalului şi ciopliturii din acele vremuri, dansul încă era doar „un semn de limbă”, folosit şi „realizat, ca un mister sacru, în diferite moduri, prin care gândul sau dorinţa sunt exprimate în loc de (sau pe lângă) cuvinte, pe care omul încă nu le posedă”[16].

La baza dansurilor, „fenomen polisemic și polivalent”[17], sta „o vânătoare deghizată, jucată”[18], care, pentru că „fiecare vreme îşi are obiceiurile sale, care dispar, lăsând loc la altele”[19], „putea să se repete aidoma și în împrejurările adevărate de luptă cu animalele, ceva mai târziu”[20]. Iar din aceste începuturi, în care dansul şi limbajul onomatopeic, în faţa unor picturi rupestre din „templul” peşterilor, descind toate dansurile ceremoniale cu măşti, inclusiv „Cerbul”, „Malanca”, „Căiuţii” şi „Căluşarii”, Constantin Georgiade, surprinzător şi pe nedrept uitat filosof român din perioada interbelică, opinând, într-o amplă notă de subsol, ,că „vechiul obicei românesc de a umbla cu capra, de zilele de Căciun sau de ziua Anului Nou, credem că-și are obârșia în această străveche și ancestrală magie de vânătoare”, „Căluşarii” (şi confuzia cu „Căiuţii” descrişi de Cantemir) reprezentând, ca şi în viziunea lui Iorga[21], un „joc de origine magică, el reflectând o rămășiță din vechea magie de vânătoare a cailor, în vremuri preistorice. Deoarece multe din scenele de magie, care se oficiau în fundurile peșterilor, erau însoțite și de jocuri sau dansuri magice, care mimau acțiuni de vânătoare sau poate chiar mișcări specifice de vrajă – nu este exclus ca acest joc românesc să fie o supraviețuire din vechea magie de vânătoare, pe care o practicau oamenii preistorici”[22].

„Multiple sunt cercetările ce s-au făcut, de către diferiţii învăţaţi, de a pătrunde până la acel fond păgân”, dar „s-a şi păcătuit, prin exces de zel”[23], un zel care ignoră sinonimia „păgân = sătesc”, ruralitatea europeană, nu doar cea românească, fiind cea care şi-a abandonat ultima strămoşii, ultimele vestigii de aspiraţii, năzuinţe şi credinţe strămoşeşti supravieţuind, încă, prin Datină. Şi pentru că sunt convins că „se poate aduce oarecare lumină în trecutul nostru şi cu ajutorul materialului folcloric”[24], în condiţiile în care în Datină există şi dansurile cu măşti – rămăşiţe ale vânătorii ritualice, dar şi Colindele – consacrări lirice ale vânătorii cosmice, iau în dezbatere această diferenţă, începând cu dansurile cu măşti, care nu descind din ceremonii, ci din psihoza transferului de frici, într-o „epocă a Cerbului” în care făpturile omeneşti „au încercat să se apere (cei dintâi împotriva morții), cele de al doilea împotriva fiarelor și greutățile nespuse ale vieții prin propriile puteri ale minții lor, dar al unei minți eminamente imaginativă. / Conștiința omenească, la acest nivel de evoluție psihică, era abia o gândire mijindă, care, sub fascinația și mirajele ecourilor și propriilor imbolduri ale elementelor virtuale ale memoriei, se realiza sub forma unei activități mintale, în care creațiunile imaginației covârșeau judecata, critica și reflexiunea”[25].

[1] Buhociu, Octavian, Colindul Leului, în Die rumänische Volkskultur und ihre Mythologie, Wiesbaden, 1974, p. 93.

[2] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 65

[3] „Calendae latin nu s-a urzit din „calare” (chemare) latin, ci din „colinda” sau „cylindea” grec, care înseamnă: rotare, întoarcere, învârtire de soare ori de lună, în solstiţii ori lunistiţii, şi aceasta se condiţionează de la cultul de soare şi de lună, adecă de la curgerea soarelui şi a lunii jur-împrejur prin zodiac”.

[4] Mangiuca, Simeon, Călindariu Iulianu, gregorianu şi poporalu românu, cu comentariu, pe anul 1882, Oraviţa, 1881

[5] Georgiade, Constantin, Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 71

[6] Densuşianu, Ovid, Vieaţa păstorească în Poesia noastră populară, II, Bucureşti, 1923, p. 15

[7] Eliade, Mircea, Cosmologie și alchimie babiloniană, Iași 1991, p. 27

[8] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 53

[9] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, pp. 109, 110

[10] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 357

[11] Georgiade, Constantin, Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 85

[12] Lovinescu, Vasile, Dacia hiperboreană, Ediţia II, Bucureşti, 1996, p. 41

[13] Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, p. 14

[14] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, pp. 50, 51

[15] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, pp. 66, 67

[16] Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, p. 29

[17] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 357

[18] „Oamenii se deghizau pentru a amăgi mai ușor animalele, care le serveau drept hrană sau, cu alte cuvinte, luau forme animale, crezând că, imitând înfățișările lor le puteau influența, putându-se mai ușor apropia de ale” –Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 49

[19] Panaitescu, Paul, în Foaia populară, anul II, nr. 39 din 26 decembrie 1899, pp. 4, 5

[20] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 63

[21] Iorga, N., Istoria poporului românesc, București, 1922, p. 305: „jocul războinic, jucat numai în anumite timpuri și de jucători aleși într-adins”.

[22] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, pp. 49, 50

[23] Gaster, M. Dr., Literatura populară română, Bucureşti 1883, p. 460

[24] Densusianu, Ovid, Viaţa păstorească în Poesia noastră populară, I, Bucureşti 1922, II, Bucureşti 1923, p. 5

[25] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 64