Zicălașii, răsfoind cu arcușul
Răsfoind, cu arcușul, prin sfintele arcane ale neamului românesc, stabilite de însuși paznicul călare al Muntelui Sfânt, legendarul Calusar, cu inițieri descrise și precizate în cele „nouă procese ale serviciului devoțional”, cuprinse de Arcana Dïpikä („lampa care iluminează misterul”[1]), noi, „Zicălașii”, am înțeles că toate cântecele „vin dintr-o antichitate foarte veche” și înseamnă „aproape singurele arhive ale țării noastre” (Alecsandri), ba chiar și un continental „monument sacru de credință pentru a uni vremurile vechi cu vremurile noi” (Mickiewicz).
Interpretând, la prima vedere, doar pentru a înțelege sau a încerca să înțelegem „muzica făcută din lacrimi și scântei, din care lăutarii au păstrat ritmul aprins” (Jaques de Biez), am priceput nu doar că melosul nostru străvechi înseamnă „acel cult al naturii fizice, ascunse sub o poetică legendă, (care) au pierit cu totul în amintirea modernă, decolorate, risipite şi nimicite prin ideile mai înalte şi mai morale ale religiunii creştineşti” (Odobescu), și că sacrul inițiatic este spulberat definitiv de către guriștii și guristele de astăzi, care iubesc folclorul taman așa cum iubește lupul mielul. Și am mai deslușit arcanele (tainele) care unesc obiceiurile colindelor, călușarilor, vorniceilor corăbieri, deci ale nunții și ale Nuntirii Cosmice, și ale dansului echinocțial de primăvară Arcaneaua într-o singură și inconfundabilă rădăcină, doar de români păstrată, de-a lungul mileniilor, în ciuda opresiunii de care au avut parte, în toată Europa, datinile satului ancestral (numite, în latină, pagane și tocmai de aceea satanizate drept păgâne), care „s-au păstrat în sânul popoarelor din timpii noi: sau că zeităţile lor protectoare au căzut sub urgia creştinilor şi Demonii şi Idolii lor, odinioară plini de daruri şi de virtuţi, au devenit spirite duşmane şi infernale, sau că tradiţiunile şi practicile lor religioase, despodobite de înţelesul lor sacramental, au rămas în popor ca nişte simple legende şi obiecte casnice şi câmpeneşti” (Odobescu).
Concertele-atelier ale „Zicălașilor”, opt la număr (primul, din totalul de nouă, este un concert public, la Cetate, prezentat de Mihai Hrincescu, cel care avea să cânte și două zicale din vremea lui Ștefan cel Mare), au retrezit la viață câteva sute de cântece vechi, identificate și localizate în timp și în ceremonialuri prin dezbaterile argumentate care caracterizează „Harta lăutăriei românești”, care vizează doar timpul, nu și spațiul, pentru că e știut că numai limba și spiritualitatea română păstrează datul inițial al întregii Euro-Asii boreale. Am realizat 9 matrice DVD, deși vom posta pe youtube fiecare concert în parte, pentru a înlesni accesul celor interesați de astfel de demersuri. Astfel e un fel de a spune, pentru că niciodată și niciunde nu s-a mai săvârșit un astfel de demers, producția Consiliului Județean Suceava, realizată de Centrul Cultural „Bucovina” însemnând o premieră absolută și ca mod de cercetare, nu doar de reînviere a „aproape singurelor arhive ale țării noastre”, pe care le reprezintă cântecul național.
[1] Sharma, Dr. Narinder, Arcana Dïpikä, Mathurä 1887, p. IX
