PAŞTELE LA ROMÂNI | Dragusanul.ro - Part 2

Credinţe şi datini de Paşti

Chipul lui Iisus

Chipul lui Iisus

*

Pe întreg cuprinsul pământului locuit de creştini, datinile de Paşti se aseamănă foarte mult între ele. Cu toate deosebirile, de la ţară, la ţară, şi de la popor, la popor, aceste datini arată o trăsătură comună. Pretutindeni găsim ouă roşii şi mielul de Paşti.

*

Ouăle roşii sunt cunoscute din vremurile cele mai vechi, cu mult înainte de ivirea creştinismului. Romanii obişnuiau să-şi trimită ouă roşii ca dar de anul nou. Multe popoare vechi sărbătoreau anul nou, în luna Martie, când ziua era la fel de mare cu noaptea. Atunci, se împărţeau ouăle vopsite, în semn de prietenie şi de spor, căci, din cel mai îndepărtat trecut, oul a fost socotit drept cea mai deplină pildă a unui început de viaţă nouă. Mai târziu, creştinii, care sărbătoreau anul nou iarna, iar Paştele, la începutul primăverii, urmară datina veche, pornind de la credinţa că, precum puiul iese din găoace, aşa a înviat din morţi Iisus. Acum câ­teva sute de ani, la Curtea regală din Franţa, după liturghia mare, din Dumineca Paştelui, se aduceau coşuri cu ouă vopsite, aurite sau argintate, în camera regelui, care le dădea curtenilor şi membrilor familiei.

*

Odată, când Iisus predica, în templu, duşmanii săi se sfătuiră să-l prindă şi să-l omoare. Iisus le cunoscu gândurile şi plecă, înainte ca vrăşmaşii săi să-şi fi putut împlini planul. Aceştia, însă, îl urmăriră şi aruncară cu pietre după dânsul. Isus se opri pe loc, rosti câteva vorbe tainice şi, de-odată, pietrele se prefăcură în ouă roşii. Înspăimântaţi, o luară la goană.

*

La Suceava, din Bucovina, cei care ciocnesc ouă roşii îşi trag nădejdea că se vor întâlni pe lumea cealaltă, alţii cred că acela căruia i s-a spart, întâi, oul va muri înaintea celuilalt. În dimineaţa primei zile de Paşte, fetele şi băieţii se spală cu apă, în care se puneau ouă roşii şi doi bani, unul de aur, altul de argint, ca să fie rumeni la faţă, sănătoşi şi curaţi ca aurul; apoi, pornesc la înviere, de unde se întorc, acasă, la mâncare, şi, după aceea, ciocnesc ouă cu rudeniile şi cu prietenii. Cine sparge oul altuia îl ia, dar dacă se întâmplă să nimerească un zgârcit, care nu vrea să îl dea, se răzbună pe el, spunând că zgârcitul are să-l mănânce cu smoală, pe lumea cealaltă. Femeile care vor să facă farmece de dragoste strâng, cu grijă, ouăle roşii de gâscă, mai tari ca cele de găină.

*

În Munţii Apuseni, spun oamenii că ar trăi un om numit Antihrist, sortit să roadă cu dinţii un lanţ gros. Când lanţul întreg va fi ros, va veni potopul. În fiecare an, Anticrist dă aproape gata lanţul, cam în preajma Paştelui; când vede, însă, copiii cu ouă roşii şi neputându-se stăpâni să nu-i privească, îşi uită de ros. În vremea aceasta, lanţul creşte la loc şi, astfel, lumea scapă, încă un an, de potop.

*

În Polonia, o datină străveche cere ca, în Lunea Paştelui, stăpânul casei să dea un ou roşu oricărui oaspe. Stăpânul taie oul în două şi-l împarte cu oaspele, mâncându-l împreună. Dacă vreo gazdă primeşte oaspeţi mulţi, nu e mai dator să mănânce jumătatea de ou, iar dacă nici musafirul nu-l mănâncă, se naşte mare supărare la ai casei.

*

De la Nemţi şi alte neamuri, ne-a venit şi nouă obiceiul stropitului de Paşte şi anume a doua zi. În unele părţi, copiii şi flăcăii se adună, dimineaţa, pe uliţele satului şi începe bătaia cu apă. De după garduri, răsar izvoare de apă şi, de asemenea, din dreptul ferestrelor. Câte un băiat e târât, pe sus, de prieteni şi dus la pârâu sau lac şi-l scaldă fără voie. Oricine este întâlnit pe drum e botezat, în mijlocul hazului tuturor, care se găsesc de faţă.

*

Pe Sălaj, în unele sate, pentru Sf. Paşte, mâncărurile sunt pregătite înainte, şi, din Sâmbăta Paştelui, nu se mai face foc în casă. Spre seară, tinerii merg spre marginea satului, să îngroape mâncărurile de post, de obicei fasole, varză acră, cartofi, ulei etc.

*

A treia zi de Paşti, femeile pleacă, cu lumânările aprinse, de la biserică, şi cu acestea aprind focul. În noaptea învierii, bisericile sunt împodobite cu crengi de brad.

A doua zi de Paşti, bărbaţii se iau la întrecere, care ajunge cel dintâi acasă, de la biserică, e convins că nu-l va înşela nevasta.

*

Prin Maramureş, îndrăgostiţii se furişează pe sub ferestrele caselor unde sunt fete mari şi bat uşurel în ele. Aceluia căruia fata îi iese în cale voioasă, îl loveşte cu o nuia de salcie şi îi dă un ou, în semn că vrea să-i fie nevastă. Dacă, însă, fereastra rămâne închisă, nenorocosul îndrăgostit pleacă, cu capul plecat, mai bleg ca oricând.

*

În judeţul Satu Mare, fetele, care au fost cerute în căsătorie, au vreme de gândit până în Lunea Paştelui. Dacă ele zic da, se încinge o petrecere, până a treia zi de Paşti, seara. În noaptea învierii, toate pietrele se prefac în pâini şi apa se preface în vin. Un necredincios încăpăţânat, nevoind să creadă aceasta, s-a hotărât să se convingă el singur şi veghea lângă o piatră şi un pahar de apă. La miezul nopţii, piatra se prefăcu, în adevăr, în pâine şi apa în vin. Împins de lăcomie, omul mâncă şi bău cu poftă. Îndată fu cuprins de nişte dureri grozave şi muri. În stomacul lui, piatra îşi luase forma ei, ca pedeapsă pentru necredinţa omului.

În unele părţi, se crede că, în noaptea învierii, se văd comorile arzând şi cine se duce să le însemne locul poate să le dezgroape, a doua zi.

*

În Basarabia, sătenii stau de veghe, până în zori, în jurul unui foc aprins, în curtea bisericii sau a locuinţelor, în amintirea focului la care s-au încălzit oştenii, care păzeau mormântul lui Iisus. Îi ţine treji nădejdea că vor zări flacăra tainică a comorii sau că vor vedea cum se deschide cerul. Cine are norocul să vadă deschindu-se cerul poate să rostească orice dorinţă şi aceia se va împlini.

*

Credinţa că se deschide cerul, de la înviere, până la Dumineca Tomei, este cuprinsă şi in datina veche, de-a scoate, la biserică, uşa raiului, adică acea de mijloc a altarului, care se pune deoparte. Cine se naşte, în răstimpul acesta, va fi norocos, iar cine moare va fi mai norocos, căci se urcă drept la cer, fără să se ţină seama de păcatele sale. Când, la slujba învierii, preotul zice „Hristos a înviat”, fetele bătrâne îşi zic, în gând, repede: „Eu să joc înainte!”, adică să fie căutate la horă şi să se mărite mai curând.

*

În unele comune, se fac două cete de flăcăi. O ceată ia toaca, din clopotniţă, şi-o duce în cimitir, unde petrece noaptea învierii, păzind-o. Cei din ceata a doua încearcă s-o fure şi s-o ascundă (dacă reuşesc să fure toaca, ceilalţi sunt datori să dea, pe cheltuiala lor, un ospăţ).

Fetele din Sălaj spală, în noaptea învierii, limba clopotului cu apă neîncepută, cu care îşi şterg faţa, în dimineaţa următoare, ca să fie frumoase şi să alerge flăcăii la ele cum aleargă la înviere, când sună clopotele.

În judeţul Năsăud, fetele dornice de măritiş şi, mai ales, acelea la care nu se prea înghesuie peţitorii, lipesc găoace de ouă roşii pe uşă şi fac farmece cu un fus, pe care este fir tors de fată de 17 ani.

*

I. PORDEA

*

(Românul, Anul XVII, No 14-15, 1 mai 1932)


Notiţe despre оuăle roşii

Universul literar 1894 Lasati copiii

*

Aproape la toate confesiunile religiei creştine, a rămas vechiul obicei ca, la sfintele Paşti, rudeniile, prietenii şi cunoscuţii să cinstească unul altuia ou roşu, şi mai ales băieţii sunt aceia care cea mai mare bucurie o simt, în sărbătoarea sărbătorilor, pentru ouăle roşii. Chiar de aceea, culegând eu aceste notiţe despre ouăle roşii, cred a procura, pentru cei ce le vor ceti, câteva momente de distracţie, acum, în zilele sfintelor Paşti, când nu prea este casă şi masă în şi pe care să nu se găsească ou roşu.

*

Oul, din vremi bătrâne, la cele mai multe popoare avea un osebit rol, ba uneori chiar exagerat. Aşa, de exemplu, legendele timpului preistoric susţineau că chiar şi universul s-ar fi format din „oul lumii”. Povest e ori paradox?

*

„Veda” , cartea religioasă a indienilor, încă atribuie oului un deosebit rol, la anumite simbolizări. Ca decor simbolic era folosit la mormintele egiptenilor şi la moscheele turcilor, deopotrivă, ba chiar şi creştinii îl priveau, deja demult, ca simbol al răscumpărării. În Germania, încă se aminteşte, de foarte demult, despre rolul oului. Aici, Paştele, demult, nici nu era alta decât sărbătoarea închinată zeiţei păgâne Ostera, ceea ce e probabil, judecând după numirea nemţească a Paştilor, care a rămas, până în ziua de astăzi, după numele acestei zeiţe.

*

Saşii vechi, care locuiau în nordul Germaniei, priveau oul ca simbolul reînvierii naturii şi, la serbările ce le aranjau în onoarea acestei zeiţe, care era zeiţa primăverii, cinsteau, unul, altuia, ou. Tot aşa făceau, încă în evul vechi, perşii, ce locuiau în interiorul Asiei, la sărbătoarea anului nоu, care cădea, totdeauna, în prima zi de primăvară.

*

"un ou roşu, pe care era desenată şi o Cunună"

“un ou roşu, pe care era desenată şi o Cunună”

*

La păgâni era şi un obicei de a se juca cu oul. Era anume un joc de-a „oul ascuns”, cu care se ridica şi mai mult bucuria şi veselia zilei. Jocul era aşa că, în preseara sărbătorii, careva, dintr-o familie ori dintr-o societate, ascundea un ou roşu, pe care era desenată şi o Cunună, într-un anumit loc, de exista odaie, curte ori grădină. Acel ou ascuns, în ziua sărbătorii trebuia să fie găsit de o „fată mare”, căreia, dacă-l găsea, i se explica faptul că avea noroc, având a se mărita până la Paştele următor sau, dacă nu tocmai atunci, în tot cazul va avea peţitori. Acest joc era, la ei, foarte plăcut, mai ales pentru fetele ce găseau oul, şi la superstiţia lor ţineau foarte tare.

*

Pe unele locuri, se zice că ar fi rămas acest joc, în obicei şi la creştini, mai ales între germani. Dacă, însă, găsirea ar tâlcui adevărul şi norocul pentru „fata mare”, atunci, şoptind fie zis, n-ar fi rău dacă s-ar introduce acel joc şi pe la noi. Năcazul ar fi numai că, în ziua care a făcut- o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa, adică în ziua de Paşti, când timbrul dispoziţiei trebuie să fie bucuria, s-ar găsi prea multe fete agitate şi iritate.

*

Ouăle, într-un timp, erau un izvor de venit al preoţilor, capelanilor şi, peste tot, al slujitorilor bisericeşti.

Fiecare creştin era dator ca, la Paşti, să plătească acestora „competinţa de ouă”, căci, în caz contrar, li se putea face execuţia ca şi pentru altă contribuţiune ori datorie . Cică, în Saxonia, în anii primi ai Reformei, fiindcă cei ce trecuseră la Reformă nu mai voiau să plătească preoţilor, ca mai înainte, acestora li s-ar fi încasat, pe calea execuţiei „compeţiniţa de ouă”.

*

O rămăşiţă din datina de a da preoţilor ouă mai este, şi astăzi, chiar şi la poporul nostru. În multe locuri, şi azi, credincioşii, mai ales femeile şi fetele, în ziua de Paşti merg la biserică, cu ou roşu în maramă ori în buzunar, şi, înainte de a primi păştile de la preot, ca răscumpărare pun un ou roşu.

*

La ruşi, se aminteşte de rolul deosebit al oului. Adam Olearius, un savant din secolul al XVIII-lea, într-o carte a sa, descriind sărbătoarea Paştilor, la ruşi, între altele zice că nimenea , fie acela nobil ori iobag, nu deneagă unul altuia sărutul de Paşti, salutându-se unul, pe altul, cu cinstirea reciprocă a oului de Paşti. Însuşi Ţarul, zice mai departe, împărţea ouă roşii personalului de curte şi avea obiceiul că, în ziua Paştilor, dimineaţa, înainte de a merge la rugă, se cobora la temniţă şi, după ce i se deschideau uşile, dădea fiecărui rob câte un ou roşu, zicându-le: „Bucuraţi-vă că Domnul Hristos, care a murit pentru păcatele noastre, a înviat din morţi!”.

*

În Rusia, ouăle, mai demult, se vopseau numai galbene şi roşii, culoarea galbenă însemnând soarele, iar cea roşie, purpura majestăţii divine.

Vopsirea ouălor este de origine foarte veche. Evreii cunoşteau vopsirea ouălor încă pe timpul când erau pe pământul Gozen. Ei le vopsiau cu coji de ceapă, dând, astfel, oului o culoare gălbinie. De aici, a trecut obiceiul şi la creştini, unde apoi i s-a dat oului o însemnătate şi mai mare, pentru că, la Paşti, nu numai că se vopsea, ci se şi pictau pe el semne ce reaminteau scene din suferinţele Domnului Hristos; aşa, de exemplu, crucea, cuiele, inima străpunsă ş. a.

*

Că roşitul ouălor va fi rămas de la evrei mai întăreşte şi tradiţiunea poporală. Ea susţine că, pe când era Hristos pus în mormânt, petrecând fariseii ziua Paştilor, la masă întinsă, unul dintre ei, speriat spune că „Hristos, răstignitul şi mortul, nu s-a mai găsit, azi, în mormânt, iar ai săi spun că a înviat. Atunci, ceata fariseilor striga în cor revoltată: Când cocoşul ăsta (din blid) va striga „cucurigu!” şi când aceste ouă albe (de pe masă) roşii se vor face, atunci credem că a putut învia Hristos. Deodată, o neaşteptată bă taie din aripi şi un puternic „cueurigu!” s-aude. Cocoşul, însă, bătând din aripi, pentru a putea începe „forte”, toate mutrele fariseilor le stropise cu zeamă ferbinte şi, de atunci, zice legenda, rămaseră cu pistrui pe faţă. Ştergându-şi ei bine ochii stropiţi cu zeamă, observară că toate ouăle de pe masă se făcuseră roşii. Aşa li-se dovedi, dar, învierea, precum ei cerură!

*

Maria Magdalena, pentru a dovedi imperatorului Tiberiu că Hristos a fost ucis şi a înviat, îi prezintă mai multe ouă roşii. O altă versiune despre roşirea ouălor este cea despre o fată, care, mergând cu ouă la piaţa din Ierusalim şi auzind, în cale, că Hristos a înviat, a zis că atunci va crede, dacă ouăle ei albe se vor schimba în roşii. Când ajunse în piaţă, cuprinsă de fiori văzu că toate ouăle se roşiseră.

Oul se roşeşte, pentru că el reprezintă forma rotundă a pământului şi acest pământ l-a spălat Hristos cu sângele său.

Din cele mai vechi timpuri şi în toate ţările, există ouă roşii. Pretutindeni, în palat şi bordei, s-au făcut ouă roşii, colorate din anumite şi deosebite substanţe, până când acest lucru a ajuns, acum, o adevărată artă.

*

În Londra, de exemplu, în vitrinele prăvăliilor, dar mai ales a cofetăriilor, poţi vedea ou roşu, începând cu preţul de la 20 bani, şi până la câteva mii fonţi sterlingi. Sunt ouă roşii lucrate de cei mai de valoare artişti, a căror preţ se urcă până pe la 20 mii coroane. Sunt, apoi, ouă lucrate din os de elefant, înlăuntru cărora donatorul poate pune bomboane de primă fineţe ori juvaere preţioase. Un ou la fel a dat fiului să un american bogat. Diametrul acelui ou a fost de jumătate de metru şi în lăuntrul lui era aşezat un instrument de muzică automată, care juca mai multe piese. Acest ou se scrie că ar fi costat 90 mii coroane. Cadou american!

*

Se mai scrie despre un ou şi mai de mare preţ, pe care l-a primit ţarul Alexandru II, de la o prietenă bună a sa. Suprafaţa acestui ou este din aur, în care sunt gravate scene din răstignirea Domnului, înlăuntrul oului, gălbenuşul îl formează o cruce din rubine, cu marginile de diamant. Oul este lucrat în Paris şi preţul lui este nehotărât, pentru că conţine aşa bucăţi de rubin, ca şi care nu mai există altele.

Acest ou se scrie că se păstrează şi în ziua de azi, în muzeul „Eremitage” din Petropolea.

*

Câtă deosebire între ouăle roşii, ce se pregătesc pentru palate, şi între cele ce se lucră în bordeie! Colo, auzi de ouă roşii lucrate cu rubine şi diamante, aici vezi oul natural roşit, de multe ori, în coji de ceapă. Şi totuşi, bucuria pretutindenea e mare, în palat şi bordei. Da, căci Dumnezeu aşa a întocmit sufletele oamenilor, ca, în ziua luminatei învieri, şi săracul din bordei să se ştie bucura, asemenea bogatului din palat.

*

Minerva VAŞIADI

*

(Tribuna, Anul IX, nr. 89, 18 aprilie / 1 mai 1907)


Originea serbării Paştelor

 

Universul literar 1895 coperta

*

 

„Originea serbării Paștelor e evriască. Comunităţile creştino-evreeşti îl serbau la al 14-lea Nisan al calendarului evreu, pe când cele greceşti şi romane au hotărât ca să serbeze Învierea într-o duminecă şi, în același timp, să ţină şi alte zile în amintirea suferinţelor lui Iisus Christos.

*

Pe la jumătatea veacului al II-lea după Christos, a început, între şefii bisericilor creştine, o ceartă mare asupra zilei, în care trebuie să se serbeze Paștele. Conciliul de la Niceea (anul 325) a decis să se serbeze în duminica ce urmează după prima lună plină din primăvară şi, dacă această lună plină cade într-o duminecă, atunci să se serbeze în duminica următoare; prin urmare, niciodată înainte de 22 martie, nici după 25 aprilie.

*

Serbarea aceasta a fost socotită, de vechii creştini, ca cea mai potrivită zi pentru botezarea celor care îmbrăţişează religia creştină. În ziua aceea, erau reprimiţi în sânul bisericii şi creştinii excluşi pentru păcate mari. Ei erau numiţi cei căzuţi (lapsi).

*

De la începutul creştinismului, se ţinea postul Paștelor şi se serba, cu mare bucurie, Duminica Floriilor, care, în multe localităţi, era considerată, în acele vremuri, ca întâia zi de primă­vară. În veacul al III-lea, Vinerea patimilor era numită Paștele suferinţei (pascha staurosimon), iar ziua Învierii se numea Paștele Învierii (pascha anastasimon).

*

Ziua Învierii era considerată, de creştinii vechi, ca prima zi de bucurie mare. Creştinii se întâlneau, dis de dimineaţă, şi strigau veseli:

– Christos a înviat!

– Adevărat c-a înviat!

Obiceiul acesta n-a rămas decât în biserica ortodoxă.

*

În veacul de mijloc, era un obicei, şi anume Râsul Paștelor (risus paschalis). În ziua Învierii, preoţii amestecau predicele lor cu tot felul de istorisiri hazlii, spre marea veselie a credincioşilor.

*

Universul literar 1895 Iisus si copiii

*

Cuvântul Paşte vine de la vorba evreiască veche „Passah” (mai bine zis, „Pessah”). Evreii mai ziceau acestei sărbători şi „Chag happ, essach”, adică sărbătoarea mântuirii; îi mai ziceau şi „Chag Hammazzoth”, adică sărbătoarea pâinii nedospite. Ea se ţinea în amintirea scăpării din robia egipteană şi a mântuirii primilor copii născuţi.

*

Originea păștii, nedospite şi nesărate, pe care o mănâncă evreii, la sărbătorile Paștelor, datează tot din timpul scăpării lor din Egipt. Fiind nevoiţi sä plece repede, femeile n-au mai avut vreme să coacă aluatul pregătit pentru pâine, ci l-aü luat aşa, nedospit, pe drum. În amintirea acestei întâmplări se mănâncă pască” (Universul literar, no. 14, 3/15 aprilie 1895).


Pagina 2 din 212