Noi regăţenii | Dragusanul.ro - Part 2

Banca populară „Dumbrava” din Dumbrăveni

 

În anul 1899, luna ianuarie, în 20, a luat fiinţă, în comuna Dumbrăveni, banca populară „Dumbrava”, cea dintâi bancă înfiinţată în judeţul Botoşani, cu 10 membri şi un capital de lei 200. Astăzi, banca are 450 membri, cu un capital de 410 mii lei, depune 350 mii lei, cu un fond de rezervă de 31.664 lei şi alte fonduri de educaţie 5 mii lei. Banca are local propriu, evaluat astăzi la 200 mii lei, precum şi o magazie pentru strâns cereale, cu o capacitate de 16 vagoane, în valoare de 100 mii lei. Mai posedă 2 pompe pentru foc.

 

Consiliul de administraţie se compune din 7 persoane: Vasile Pomparău preşedinte; Alecu Pomparău, I. Olăriţă, D. Carpen, Luca Ioniţă şi I. Chiriac membri. Cenzori: domnii Corneliu Bozueanu, C. Antoniu şi D. Ananiea. Casier C. Snituanu, contabil P. Dan, magaziner C. Mitrea.

 

Cu toată criza de numerar, conducătorii acestei bănci au făcut faţă tuturor cererilor pentru cumpărări de vite, unelte agricole, seminţuri, cumpărături de pământ, plata loturilor către stat, ajutând şi împrumutând toate instituţiile ca: comitete şcolare, de construcţie, pentru restaurare de biserici şi altele. Actele de portofolii se urcă la suma de un milion.

 

Iniţiatorul acestei instituţiuni a fost P. N. Filip, un adevărat luptător al cooperaţiei, însă nemiloasa moarte l-a răpit dintre noi prea timpuriu. A condus această bancă până la 1912, când s-a retras, rămânând numai cu sfaturile frumoase, ce le da urmaşilor săi conducători. / Cooperator D. Sireteanu” (Cultura Poporului, Nr. 94, Anul V, Cluj, duminică 18 ianuarie 1925, p. 3).

 

NOTĂ: Am cules acest material, descoperit întâmplător, cu gândul că le-ar putea fi de folos prietenilor mei Vichenti Cosma şi Mihai Chiriac din Dumbrăveni.


Chestiunea frontierei române dinspre Transilvania

Iosif Berman: Păstorii

 

Revenind, după o vreme, la tentativa mea de a lucra un indice a numelor de localităţi, cuprinse în Uricariile lui Codrescu, necesar tuturor celor care caută amănunte despre localităţile Moldovei, am dat peste o pricină de hotar între Moldova şi Transilvania, în zona Slănicului Moldovenesc, lăsată de izbelişte conform obiceiului moldovenesc, în ciuda eforturilor boierului Dimitrie Meleghie de a restabili adevărul şi, indirect, dreptatea Moldovei. Iar scrisoarea lui Meleghie, trimisă lui Codrescu, e atât de interesantă, încât am găsit necesar să o copii şi să contribui la răspândirea ei, inclusiv ca simbol al spiritului Uricariilor:

 

Interiorul colibei păstoreşti

 

„Salutare amice D. Th Codrescu.

 

Îmi ceri ştiinţă de ce s-au lucrat şi în ce s-au mărginit lucrarea dezbaterii hotarelor dintre Austria şi Moldova, în punctul dinspre Slănic, la care am luat şi eu parte. Totodată îmi spui că ai fi pus să se caute în arhiva Ministerului de Externe dosarul format de mine în astă chestiune, şi că n-ai căpătat nici o lămurire. Asta m-a mirat foarte mult, căci eu, chiar de atuncea, mi-am făcut raportul în amănunţime către acel Minister. Totuşi şi acum sunt dispus a vă îndestula cererea, deşi a trecut unu răstimp de 15 ani, în atâta acele lucrări mi-au rămas tipărite în mintea mea, încât niciodată nu le voi uita. Ascultă:

 

Pe la finea lui iulie 1857, pe când mă găseam supleant-judecător Divanului Domnesc, ca în vacanţă, eram la moşia mea; acolo am primit, cu un înadins trimis, decretul caimacamului prinţ Vogoride, prin care mă însărcina ca, împreună cu membrul menţionatului Divan, dl Costachi Negruţi, să ne constituim în comisiune, în unire cu comisarii rânduiţi de guver­nul austriac, să dezbatem, la faţa locului neînţelegerile de hotare la mai multe puncte, atât dins­pre Transilvania, cât şi dinspre Bucovina.

 

La punctul Slănic era ceată de hotare între rufetul ocnelor din Moldova şi între Vasarheeni, din Transilvania; în acest caz, decretul Caima­camului statua că trebuie a se dovedi pe unde a urmat stăpânirea între ambele ţări, în 1839, şi să statornicim acea stăpânire. În decret se zicea ca să mă grăbesc a merge la Iaşi, fiindcă Comisarul austriac ne aşteaptă. Locul întruni­rii noastre era satul Poiana Sărată, pe frontieră.

 

Cum am ajuns în Iaşi, am fost la dl. C. Negruţi, care, aflându-l bolnav, mi-au spus că şi-a dat demisia din acea Comisiune, pentru motiv de boală. Mărturisesc că şi eu am căutat chipuri ca să scap de o aşa însărcinare, din cauza murmurului ce am găsit în Iaşi; că Caimacanul Vogoridi ar fi influenţat, în chestiuni politice, de guvernul Austriei etc., etc., însă n-am putut scăpa.

 

În locul dlui Negruţi s-a rânduit bătrâ­nul logofăt Iancu Cantacuzino, cu care am pornit, având cu noi toate dosarele atingătoare de chestiune, spre Poiana Sărată; aice ne-am în­trunit cu Comisarii austrieci, decizând între noi ca Comisiunea să lucreze în casele de la băi­le de pe Slănic, unde ne-am şi dus. Am citit toate acele dosare, din care n-am în­ţeles alta decât că ungurii năvălesc a îm­presura o bucată din moşia Ocnei. N-am aflat nici o lucrare a Comisiunii din 1839, ce a fost la acel punct, decât numai ştiinţă că o Comisiune a fost în acel an. Într-un dosar, am găsit o copie simplă, neadeverită, de pe hotarnica din 1792, când s-au hotărnicit Moldova, dins­pre Transilvania, de către o comisiune rânduită din ambele părţi, între care era şi un turc.

 

„Hotărnicirea aceea a început din jos, dinspre Milcov şi munţii, în sus, până a venit la pârul Pascariului, zice acea hotarnică, şi mer­ge hotarul ţărilor pe acel pârâu al Păscariului până ce dă în pârăul Slănic, de acolo, în jos, tot pârăul Slănicului, până în gura pârăului Cheşcheş (capră), de unde lasă pârăul Slănicului, şi merge hotarul în sus pe pârăul Cheşcheş, până la piciorul muntelui Cheşcheş; de aice se lasă pârăul Cheşcheş şi se suie hotarul pe acel picior de munte, până deasupra muntelui Cheşcheş, de acolo trece pe muntele Şandru Mic, tot suindu-se până pe muntele Şandru Ma­re, şi tot Şandru Mare, în sus.

 

Cea dintâi lucrare a noastră a fost să ne suim pe muntele Cheşcheş şi în Şandru Mare, şi să observăm poziţiunea locului, lămurindu-ne mai bine despre natura acestei cestiuni; am înţeles că toată prigonirea între ocneni şi vaşarheeni era pentru pârăul Cheşcheş. Proprietarii târguşorului Vaşarhei din Transilvania, a căror mo­şie vine până în pârăul Slănic, pretindeau că pârăul Cheşcheş, cerut de hotar, de hotarnica din 1792, este acel mai din jos, dinspre miază-noapte, de muntele Cheşcheş; ocnenii însă, din contra, spuneau că pârâul pretins de vaşarheeni s-ar numi pârăul Pufu, şi că pârăul Cheşcheş ar fi acel din sus, dinspre miază-zi de muntele Cheşcheş.

 

Vaşarheeni înfăţoşau diplome de la vechii Dom­nitori ai Transilvaniei, scrise în limba latină, cu care ei stăruiau a dovedi că pârăul acel din sus s-ar numi Giroş, de pe muntele Giroş, din care izvorăşte, iară nu Cheşcheş. Ocnenii n-au înfăţoşat nici un document, spunând că uricele moşiei Ocnei li s-ar fi luat de Visterie. Este ceva de însemnat că muntele Cheşcheş are două picioare, cu un picior stă în părăul din sus, şi cu altul în părăul din jos, încât hotarnica din 1792 se poate aplica şi pe un picior, şi pe altul.

 

Am cerut de la Secretariatul de Stat documen­tele de hotare ale moşiei Ocnei, şi nu mi s-au trimis ; am cerut a mi se expedia, în original sau în copie întărită, hotarnica din 1792, cum şi pla­nul topografic ce ar fi trebuit să se ridice atuncea, căci eu aveam îndoială asupra copiei din dosar, nelegalizată de nici o autoritate.

 

De la Secretariatul de Stat am primit ştire că originalul hotarnicei din 1792 ar fi la Constantinopol, cum si planul, şi că s-au cerut a se trimite de la Înalta Portă. Am întrebat şi pe dl Comisar al Austriei dacă nu au originalul hotarnicei din 1792 şi planul de atuncea; mi s-a răspuns că o au numai în copie, care ar fi conformă cu copia din dosarul nostru, şi că, la 1792, nu s-a ridicat nici un plan topografic[1].

 

Eu mă ocupam, împreună cu Comisarii Aus­triei, ca să dovedim stăpânirea urmată la acest punct, în anul 1792, fiindcă aceasta era însem­narea ce Guvernul mi-o pusese, şi Comisarii austrieci tot aceasta o urmăreau, sub cuvânt că şi misiunea lor ar fi tot aceasta. Aşa, în lipsă de orişice altă dovadă, am cer­cetat martorii ce ni-i prezentau şi vaşarheenii, şi ocnenii; cu toate că vedeam în ocneni o mare schimbare, căci ei numai stăruiau cu acel zel în a-şi dovedi dreptul; ei erau nemulţămiţi că Fis­cul le ia moşia ca a sa, zicând că ar fi propri­etate a Rufetului Ocnei.

 

Din arătările martorilor nu s-a  putut lua nici o ştiinţă pozitivă; acei din Transilvania pro­puneau că părăul Cheşcheş ar fi acel din jos şi că până acolo ar fi urmat stăpânirea vaşarheenilor; acei din Moldova însă arătau din contra, că părăul Cheşcheş este cel din sus şi că până în acela se urmează stăpânirea ocnenilor; mar­torii erau vreo 20 din Transilvania şi ceva mai mulţi din Moldova. Ceea ce mi s-a părut mai adevărat, din spusele unora din ocneni, a fost că, până la 1838, stăpânirea a fost paşnică, ocnenii stăpâneau până în părăul cel de sus, deşi, cu vreo câţiva ani mai înainte, vaşarheenii iar îi mai supăraseră, dar ei se liniştiseră; de la 1838, vaşar­heenii iar au început a năvăli să îşi mute hotarul în părăul cel din jos, şi prin asemenea a cuprin­de muntele Căzătura[2]. Acea sfadă dintre ei a adus Comisiunea din 1839, care n-a decis ni­mica, pentru că n-au putut dovedi care este adevăratul părău Cheşcheş, acel din sus, ori acel din jos. Cu toate acestea, ocnenii s-au opus tare şi n-au mai lăsat pe vaşarheeni a umbla cu oile pe muntele Căzătura, mai ales că vaşarheenilor le venea şi cu greu, căci trebuiau să-şi treacă oile prin alţi munţi cu pădure, ca să ajungă la muntele Căzătura. După aşa împrejurare, de pe la 1840, ocnenii iarăşi n-au mai fost supăraţi de vaşarheeni.

 

Pe la 1852, ocnenii au dat muntele Căză­tura în arendă, pe 3 ani, unui mocan cu oi din Breţco (sat în Transilvania), fără contract, fi­indcă acel mocan mai ţinuse în arendă, de la ei, acel munte, şi le-a fost plătit regulat costurile. După ce mocanul şi-a pus oile pe munte, vaşarheenii au început a-l trage în judecată, ca să le plătească lor arenda, sub pretext că muntele este al lor. Acea sfadă dintre vaşarheeni şi mocan s-au curmat prin învoială. Mocanul a luat şi a dat contract de la vaşarheeni, întărit de cârmuirea de acolo, ca şi cum de la ei ar fi luat în arendă acel munte, tot pe termenul acel de 3 ani; însă câştigurile arendei mocanul le plătea către ocneni, de la care luase muntele cu verbală tocmeală, fără a şti nimica ocnenii des­pre acea schiavorie dintre mocan şi vaşarheeni, cu care mocanul şi-a asigurat arenda pe mun­te, stăpânindu-l fără supărare dinspre nimeni.

 

Când s-au isprăvit însă acei 3 ani de arendă, atuncea vaşarheenii au început mai cu tărie a năvăli, întinzându-se cu stăpânirea până în părăul din jos, şi, prin asemine, a cuprinde muntele Căzătura; ei acuma se sprijineau şi pe contractul de la mocan, că ei stăpânesc de mult şi că de la ei l-a avut luat în arendă mocanul.

 

Cu toată stăruirea ce am întrebuinţat, n-a stat chip a putea aduce pe acel mocan în faţa Comisiunii.

 

Când am venit în Comisiune la faţa locului, am găsit pe vaşarheeni deja întinşi cu stăpânirea până în părăul din jos ; era o casă nouă de bârne, încă nelipită, făcută de ei pe coasta dinspre miză-zi a muntelui Căzătura, în stânga părăului din sus, apropiat de părăul Slănic; la întrebarea mea, Comisarii austrieci mi-au spus că dumnealor au ordonat facerea ei, ca să aibă unde şedea, pe timpul cât va dura Comisiunea. Dar mai în sus de acea casă am găsit şi unu ferăstrău, pe părăul din sus, şi mai mulţi copaci tăiaţi, traşi lângă fierăstrău. Această cutezanţă din partea vaşarheenilor am protestat-o, cu toate că domnii Comisari austrieci îmi spuneau că copacii sunt tăiaţi de pe lângă muntele Giroş, ce este al vaşarheenilor, dar, după protestul meu, s-a ordonat a nu se lucra la fierăstrău, până după isprava Comisiunii.

 

Am uitat să spun că colegul meu, logofătul I. Cantacuzin, a stat cu mine în lucrare numai vreo 3-4 zile, apoi, spunându-mi că nu e sănătos, s-a dus la Târgul Ocnei, să se caute cu doctor, de unde, după vreo 4 zile, mi-a scris că, îmbolnăvindu-se mai rău, şi-a trimis demisiunea la Iaşi, spre a fi înlocuit cu un altul. După câteva săptămâni, s-a numit dl. Nastasachi Mihail, din Târgul Ocnei, care a şi venit, de a luat parte, cu mine, în lucrările Comisiunii. În acest interval, numai eu am reprezentat Moldova, în toate lucrările.După înţelegerea cu Comisarii austrieci, arătările martorilor se scriau de ei, în limba germană, şi de mine, în cea română (unul din comisari cunoştea bine limba română, eu însă nu cunoşteam pe acea germană), cu traducere liberă, nu în toate cuvintele, dar în sens şi în rezultat.

 

În faţa împrejurărilor descrise mai sus, găsindu-mă într-o completă nedumerire despre adevăr, m-am adresat către dna Catinca Ghica, pro­prietara moşiei Comăneştii, rugând-o să-mi trimită documente atingătoare de hotare ce ar avea pe moşia Doftiana, cătun a Comăneştilor, megie­şită cu moşia Ocnei. Dna Ghica a binevoit a-mi îndeplini cererea, trimiţându-mi mai multe documente, cum şi doi bătrâni pădurari ai dumisale pe Doftiana. Între aceste documente am găsit o hotarnică, făcută de tatăl meu, vornicul de portă Dimitrie Meleghi, din 1803, înconjurătoare moşiei Doftiana; acea hotarnică, viind din sus, în jos, pe muntele Şandru, tot alăturea cu Transilvania, până ajunge în Şandru Mic şi coboară, pe mun­tele Cheşcheş, tot alăturea cu Transilvania, până la un loc, şi ea zice „că acolo, pe muntele Keşkeş stă hotarul ţării Ungureşti (Transilvania) şi moşia Doftiana începe a merge alăturea cu moşia Ocnei, şi tot alăturea mergând cu moşia Ocnei, pogoară pe piciorul Keşkeşului, acel dinspre miază-noapte, şi dă în părăul Keşkeşu­lui şi merge tot înainte”.

 

Hotarnică aceasta mi-a ridicat toată nedume­rirea, ea m-a convins că părăul care poartă, în adevăr, numele de Cheşcheş este acel din jos, dinspre nordul muntelui Keşkeş, cum îl arată şi vaşarheenii sub aşa nume. Cu toate acestea însă hotarul despărţitor ţărilor a fost tot părăul cel din sus, cum îl pretindeau ocnenii, pentru că ho­tarnică aceea din 1803 arată că pe muntele Keş­keş stă ţara Ungurească, şi moşia Doftiana în­cepe a merge alăturea cu moşia Ocnei, şi tot alăturea cu moşia Ocnei a mers, până pogoară în părăul cel din jos, pe care-l numeşte Cheşcheş. Când, dacă hotarul despărţitor ţărilor ar fi fost părăul cel din jos, cum zic vaşarheenii, moşia Doftiana nu se întâlnea cu mo­şia Ocnei pe muntele Keşkeş, nici pogora alăturea cu acea moşie până în părău, ci toa­tă acea distanţă ar fi mers numai alăturea cu ţara Ungurească, şi după ce ar fi trecut acel părău, apoi ar fi dat de moşia Ocnei. Nu poate rămânea dar nici o îndoială că, la hotărnicirea ţărilor, făcută în 1792, s-a greşit numirea pâraielor, în loc a se numi părăul cel din sus, ce era adevăratul hotar al ţărilor, cu propriul lui nume, de părăul Giroş, acel părău s-a nu­mit Keşkeş, şi acesta aflând-o mai târziu vaşarheenii (dovadă, tăcerea lor şi paşnica stăpâ­nire a ocnenilor, pînă în acel părău din sus, mai bine de 30 ani), au început a năvăli, întinzându-se cu stăpânirea până în adevăratul părău Keşkeş.

 

Asupra validităţii hotarnicei din 1803 nu poate rămâne cea mai mică îndoială, pentru că ea şi astăzi îşi are lucrarea şi pentru că e mai apropiată de timpul când s-au hotărnicit ţările, la 1792, trecând un interval de zece ani; atunci mai bine s-au ştiut hotarele ţării, mai ales că, la 1803, nici era gâlceava de hotar.

 

De la pădurarii trimişi de dna Ghica, am aflat că a mai rămas din hotarele ţărilor, puse la 1792, un singur copac; pădurarii mi-au spus că au fost mai mulţi, pe muntele Keşkeş, şi până în Şandrul Mare, dară s-au tăiat de unguri, şi pe acesta rămas l-ar fi tăiat, de îl vedeau, însă nu l-au văzut, fiind în un loc tare, cu anevoie de mers, şi până te apro­pii de el nu se văd mărcile ţărilor. M-am dus, împreună cu dl Mihail, cu acei pădurari şi câţiva ocneni, şi am văzut şi noi acel copac, care avea pe el şi pajura Austriei, şi bou­rul Moldovei; copacul era sub târâşul muntelui Keşkeş, cam spre piciorul care pogoară în părăul cel de sus, şi acest copac m-a convins că părăul cel din sus a fost hotarul ţărilor. Nenorocire că n-am avut cu noi un inginer, spre a-l însemna pe planul topografic al moşiei Ocnei, căci inginerul Braun, ce fusese rânduit în Comisiune cu noi, a stat numai o săptămână şi s-a dus, sub pretext că Guvernul nu-l plăteşte; noi am înştiinţat despre absenţa inginerului, însă un altul nu s-a mai rânduit.

 

Atunci am înţeles că şi însărcinarea ce ne-o pusese Guvernul era greşită, căci, în loc ca să fim însărcinaţi de a dezveli adevăratele hotare ale ţărilor şi la acest punct al Slănicului, după cum ne însărcinase la celelalte puncte de gâl­ceavă, acolo ne-au însărcinat numai de a dez­veli şi întări stăpânirea urmată în 1839, când, cum arăt mai sus, era gâlceavă între vaşarheeni şi ocneni, şi stăpâneau, pot zice, când unii, când alţii.

 

După aceasta, am comunicat domnilor Comisari ai Austriei aflarea acelui copac, însă despre hotarnica din 1803 nu le-am arătat nimica, rezervându-mi a le-o arăta în urmă; au mers şi dumnealor de au văzut copacul. La propunerea ce le-am făcut, ca să ne ocupăm cu dezvelirea adevăratelor hotare ale ţărilor, pe bază de documente, nu mărturii, am fost întâmpinat din partea dumnealor, că însărcinarea le este, ca şi nouă, a dezveli stăpânirea urmată în 1839 şi a o întări; iar nu a critica semnele hotare, adăugându-mi că, spre a da sfârşit lucrărilor, au pus în mişcare a se aduna martorii din Tran­silvania, să însufleţească prin jurământ mărturi­ile lor. Nemaiavând comisiunea ce lucra, le-am răspuns că şi noi putem face tot aşa, mar­torii fiind deopotrivă valabili; cu aceasta nu se face nimic, căci au să fie mărturii sub jurământ pro şi contra, şi lumină nu se face. Cred că mai bun serviciu am face ambelor ţări, ocupându-ne cu dezvelirea adevăratelor hotare, şi prin protocolul ce vom încheia, descriind acea dezvelire, vom cuprinde şi arătările martorilor, încât apoi Guvernele respective vor critica şi vor ho­tărî. Dumnealor însă mi-au răspuns categoric că nu se abat de la programul ce au, încât, după asemenea, ne-am văzut şi noi siliţi a aduna marto­rii din Moldova, de a însufleţi şi ei mărturisirea lor. Dar, până a se aduna marturii dintr-o parte sau dintr-alta, ne pomenim cu o depeşă de la Iaşi, de la Secretariatul de Stat, prin care, din or­dinul Caimacamului, mi se ordona a conteni cu orice lucrare, până la sosirea Comisarului Înaltei Porţi, ce se aştepta, şi până atuncea a mă înturna la Iaşi. Acea depeşă am comunicat-o domnilor Co­misari ai Austriei, şi cu toate că dumnealor insistau asupra prelungirii, lucrările Comisiunii au rămas suspendate, până la venirea Comisarului Înaltei Porţi, fără a se încheia şi subscrie de noi vreun act despre lucrările noastre.

 

Înturnându-mă în Iaşi, mi-am dat raportul, la Secretariatul de Stat, arătându-i tot ce s-a lucrat şi ce am dezvelit. Eram pe la începutul lunii septemvrie 1857; atunci am fost chemat acasă la prinţul Caimacam; l-am găsit conversând, în turceşte, cu un tânăr militar turc, pe care mi l-a recomandat ca având rang de maior, şi că este însărcinat, din partea Înaltei Porţi, în Comisiunea neînţelegerii pentru hotarele ţării dinspre Austria, ordonându-mi Caimacamul de a porni îndată, cu acel tânăr turc, în isprava lu­crărilor. Atunci i-am descris verbal toate împrejurările de mai sus, arătându-i că şi mi­siunea ce mi s-a pus, pentru aflarea stăpânirii din 1839, este greşită, căci aceea nici într-un chip nu se poate dovedi, nefiind în mijloc nici un act, decât nişte martori care arată pro şi contra, şi că, dacă este a se aştepta un rezultat bun, trebuie ca Guvernul să se înţeleagă mai întâi cu acela al Austriei, ca Comi­siunea să se ocupe, mai cu temei, în dezvelirea adevăratelor hotare. Caimacamul mi-a răspuns că nu poate schimba cele odată regulate între am­bele Guverne. I-am zis că, dacă aceasta nu se poate, apoi în faţa împrejurărilor politice de atuncea şi a amiciţiei dintre Austria şi Turcia nu se poate aştepta vreo ispravă bună, mai ales când Comisarul din partea Înaltei Porţi este un tânăr neexperimentat. La aceasta mi-a răspuns Caimacamul cam cu mânie că ştie, că şi asupra sa sunt multe bârfele, dar nu-i pasă, căci fruntea-i curată (…) i-am adaos, că toată stăruinţa mea pentru amânare nu are alt scop decât a se schimba neapărat misiunea Comisiunii şi pentru a veni la aceasta este şi o ocaziune că ţara are a intra în noua ei organizare, şi de ar rămâne, până la definitiva ei regulare, n-ar fi nici o greşeală; am crezut a-l mai întreba dacă eu rămân în Comisiune, în drep­turile în care le am. Caimacamul s-a cam su­părat pe vorbele mele: de a se aştepta definitiva organizare a ţării; iar la întrebarea mea, mi-a răspuns că, de vreme ce este Comisarul din partea Înaltei Porţi, rânduit anume, şi fiindcă după tratatul de Paris, Moldova face parte întregitoare din imperiul Otoman, eu nu pot avea în Co­misiune decât un rol secundar, adică a da lămuririle cuvenite Comisarului Porţii, având el a lucra cu comisarii austrieci. Atunci, i-am răspuns că vârsta şi poziţiunea mea socială nu mă iartă a fi ca secretar unui tânăr neexperimentat (…) Prinţul Caimacam îmi repli­că cam mânios… că va găsi pe un altul să meargă. Atunci s-a şi înturnat cătră dl Alexandru Fotino, Directorul Secretariatului de Stat, care venise de câteva minute, şi i-a ordonat să facă decret pe numele Aghiotantului domnesc, Colonel A. Guriţă, ca să meargă în locul meu. Ieşind de la Caimacam, m-am dus de-a dreptul la dl Costantin Hurmuzaki, amic al Prinţului Vogoridi; i-am spus toate împrejurările, la care mi-a răspuns că nici colonelul, nici un altul, nu se va mai duce, fi­indcă el va merge, diseară, la Caimacam. M-am mai dus şi la dl Vasilie Sturza, unde am găsit şi pe dl Costaki Negrea, amândoi amici şi rude cu Cai­macamul; de la dumnealor am căpătat tot acelaşi răspuns. În adevăr că Comisiunea a rămas sus­pendată. Nu s-a mai făcut nimic, în această chestiune, căci eu am fost, de câteva ori, la băile de Slănic şi am văzut că vaşarveenii stăpânesc locul de gâlceavă, cum l-au fost apucat la 1857.

 

Primiţi, amice, o sinceră strânsoare de mână, / D. Meleghie” (Codrescu, Theodor, Uricarul cuprinzător de hrisoave, anaforale şi alte acte ale Moldovei, Tomul al VI, Iaşi 1875, pp. 134-147).

 

Gheorghiu: Ciobani ascultând buciumul

 

[1] Hotărnicirea din 1792 o am publicat-o în vol. al IV al Uricarului, pag. 262, dintr-o condică autentică a ar­hivei Moldovei. Pe cât am aflat, plan nu s-a ridicat în acel timp; actul de hotăritură s-a trecut în men­ţionata condică; se poate că, la copiatul ei, să se fi lune­cat vreo sminteală în denominaţiunea localităţilor şi a apelor. Textul este forte autentic / T. C.

[2] Muntele Căzătura este în faţa părăului Slănic, tot între ambele pârăie de gâlceavă; în dosul acestui mun­te, este muntele Cheşcheş, despărţit unul de altul prin o vale adâncă. Muntele Căzătura, în întindere de 300 fălci, este acel principal de sfadă între vaşar­heeni şi ocneni, fiind mai tot câmpie bună de păşunare pentru oi, pe când muntele Cheşcheş are mai multă pă­dure. Căzătură se numeşte de la o furtună mare, care i-a dezrădăcinat mai toată pădurea de pe tăpşanul lui.

 


Burdujeni, Plopeni, Salcea și Dumbrăveni, în 1904

 

Două spinări de dealuri, pe o câmpie strălucind la soarele de iulie în verde, în aur, în toate colorile florilor verii. O apă îngustă, șuviță mișcătoare de argint, lunecă repede între ele, pe un pat de pietriș. În apropierea ei, se văd câteva căsuțe albe, vite albe, ce pasc supt paza unui băiețandru. Linia trenului taie, ceva mai departe, valea, mergând alături cu vesela apă de munte.

 

Pe unul din dealuri[1], care se ridică, deodată, într-o singură undă moale, se urmează, aproape drept și se mântuie prin scrijelături ciudate, sticlesc în rând turnuri, și mai vechi, și mai noi, șapte la număr. Lânga acela care strânge asupră-i mai multă lumină se pitulează un meterez de ceate, o movilă gălbuie de țărnă răscolită și de pietre clădite, unele dintr-însele în înălțime, iar altele revărsate în neorânduială. Doi colți negri se ivesc deasupra.

 

Așa, pe coastele și culmile de dealuri, s-au clădit, totdeauna, târgurile și orașele românilor. Recunoști semănarea capricioasă a caselor, belșugul arborilor, mândria turnurilor sfințite. E, desigur, o așezare de-a noastră, și zidurile acelea de pe movilă arată silințele ce s-au cheltuit, odată, pentru păstrarea acestui oraș.

 

Cele șapte biserici, între care a Sfintului Gheorghe, a Sfântului Dumitru, a Învierii, a Sfântului Ioan, a Mirăuților, sunt biseridile Sucevei, și cetatea de lângă dânsele e aceea care a văzut plecând, fără nădejde, pe ostașii cei mulți și bine înarmați ai lui Ioan Albert, regele Poloniei. E unul din cele mai mândre sfinte locuri ale neamului nostru, dar apa aceea a Sucevei, care curge devale, limpede și senină, parcă ar despărți două grădini, e hotarul vamal și taie Suceava vechii Moldove de trupul României.

 

A noastră e întinsa gară de jos[2], cu coperămintele ei de table roșie, măreața clădire de folos și de parade, cu pereții de cărămidă aparentă și sălile multe și largi. Și a noastră e așezarea din fața Sucevei, unde iarăși se înalță turnuri de biserică din verdeața bogată a livezilor. Aici sunt Burdujenii: satul și târgul.

 

 

Odată era, în aceste locuri, numai o mănăstire, a Todirenilor, pe care o întemeie, pe la 1600, un frate, după tată, al voievozilor Ieremia și Simion și al Mitropolitului Gheorghe, Movileștii: Toader Movilă. Satul urmașilor lui Burdujea[3], ai „Burduhosului”[4], prin urmare: Burdujenii duceau, în preajma zidurilor încunjurătoare ale mănăstirii aproape domnești, o viață sărăcăcioasă.

 

Ruperea Bucovinei[5], nenorocirea țării aduse fericirea acestui umil colțișor de viață țărănească și, mai mult decât fericirea, întinderea și îmbogățirea lui. Putința câștigului cu mărfuri strecurate supt ochii vameșului și supt baioneta jandarmului, ademeni pe evrei, care veniră, crescură și se înmulțiră. Mai târziu, în vremea lui Mihai Sturza, se făcu un târg pentru acești oaspeți fără iubire, al căror număr se ridică, în zilele noastre, la cinci sute de capete de familie, românii, cu funcționari, cu tot, fiind, pe lângă ei, vreo nouăzeci de gospodari.

 

Apoi marele proprietar de pământ, al cărui grâu găsea tot mai multă trecere pe piețele lumii, de la 1830, încoace, avu nevoie de brațe și el le căută aiurea. Astfel veniră și rămăseseră țărani ruși din Bucovina apropiată. Satul păstră numele său vechi, dar urmașii lui Burdujea se adăugiră prin muncitorii de pământ, sosiți din nou. Limba noastră sluji drept mijloc de înțelegere între rutenii din sat și evreii din târg.

 

De la gara uriașă, drumul duce, întâi, printre cochetele vile, pe care statul le-a clădit pentru funcționarii gării și vămii. Apoi, de-a lungul șoselei se ivesc curatele căsuțe ale fruntașilor târgului, pe lângă înjghebări țărănești, cu scheletul de lemn solid și coperământul de șindrilă sau de draniță. O primărie de cărămidă aparentă, o școală cu geamurile sparte. Evreii desfășoară, apoi, în mijlocul îngustului trotuar de piatră, mărfurile lor ieftine și rele: în liniștea unei seri obișnuite, când nu se fac afaceri, negustorii în caftane se primblă alene sau privesc, din pragul locuințelor murdare, pe când femeile își strâng copiii, care scheaună ascuțit.

 

Curtea mare a bisericii e încinsă încă de zidurile, acum în ruină, ale mănăstirii de odinioară. Un turn greoi apără intrarea. În dreapta, se înalță altul, mai mic și mai nou, lângă o intrare astupată. Biserica, schimonosită astăzi printr-un urât pridvor jos, e croită în liniile nobile ale arhitecturii religioase din veacul al XVI-lea, mai ales din zilele lui Petru Rareș. Pereții se sprijină pe patru puternice contraforturi; un altul, ca o masă de piatră dintr-o singură bucată, poartă, în litere latine, însemnarea „Kos. 1596 Bt.”, ceea ce pare a cuprinde numele lui Constantin Batiște (Baptista) Vevelli, cunoscut boier grec al domnilor Moldovei, poate în însușirea de ispravnic al clădirii. Zugrăveala e mai nouă: ea a fost făcută de un Veniamin din Troada, la 1785, când clădirea s-a reparat, supt egumenia grecului Anania, mitropolit de Sivas.

 

Biserica din sat, la care mă duce preotul vechii mănăstiri, priceput și harnic pictor și săpător de icoane, e un dar al arhiereului Filaret Scriban, cleric cărturar și sprijinitor al unirii. Tot el a făcut și spitalul. În biserică e îngropat fratele lui Filaret, Neofit, episcop titular de Edesa.

 

Satul e bine împrejmuit cu garduri de răchită. Casele sunt în mare parte acoperite cu șindrilă; odaia de oaspeți, cu grinzile ei încrucișate deasupra, cu fereștile destul de mari, dar care nu se deschid, cu scoarțe frumoase, care acopăr lavița ce urmează de jur-împrejur pereții, e foarte cuviincioasă. Grădinile, în care se pun toate feturile de legume, sunt minunat lucrate. Adăugându-se lucrul lemnelor și scoaterea pietrei, sătenii au cu ce-și petrece, câștigând, vremea care nu li se cere la câmp. Banca populară merge binișor.

 

„Auzi cum cântă copila românește”, îmi spune un țăran, la izbucnirea veselă a unui glas argintiu. Oamenii sunt veseli, vioi, fără sfială; ei nu se apleacă, să sărute mâna „boierului”, ci dau „bună ziua”, fără multă mirare. Sfaturile ce le împarți le ascultă și par a se gândi să le urmeze. Amintirile lor din oaste cuprind ideile „politice” trebuitoare pentru starea lor: unul ar dori să aibă în casă icoane românești, în locul celor polone și rutene, și chipurile regelui și reginei, în locul acelor ale suveranilor Germaniei, dar nici unele, nici altele nu se pot cumpăra, fiindcă nu e nimeni să le vândă.

 

De la Burdujeni, spre Botoșani, în trăsura bunișoară, cu cai focoși, a unui birjar evreu, rapt în coate, care a slujit în oaste și vorbește destul de înțeles românește. De o parte, apa Sucevei, cu vederea orașului numit de la dânsa. De alta, valuri blânde de pământ foarte roditor, pe care grâne înalte așteaptă încă secerișul, și porumbul cu foile largi și grele își leagă rodul supt spicul auriu, pe când pășunile sunt smălțate de o nemărginire de flori galbene, de lumânărele înalte și drepte, de busuioc vânăt, de cicori ca niște picături de cer senin, de coada-șoarecului albă, cu floricelele adunate strâns în mănunchi. Pe drumul uscat, vântul rece înalță nori de praf, prin care răzbat care încete, cu boii cuminți, privind dulce cu ochii mari, negri și umezi, căruțe cu calul înhămat supt arcul de lemn, care se obișnuiește și în toată Rusia, săteni frumoși, în cămăși foarte curate, purtând pălăria de pâslă, cu margini mari, peste pletele ce fâlfâie, țărance mai mult ofilite, îmbrăcate urât, în polcuțe și rochii de cit din oraș, cu cosițele tuflite supt barizul negru, tot de cumpărătură. O trăsurică încărcată cu sifoane poartă numele domnului fabricant Șmilovici, al cărui vizitiu botos duce marfa, de la un crâșmar de sat, la altul.

 

Dintru întâi, satele au încă înfățișarea bună: case cu șindrilă stau lângă acelea pe care le acoperă stuful, așezat frumos, în pături sau căzând în mițe putrede; fereștile sunt, chiar și la acestea din urmă, mărișoare, ferești de târg, prin care poate veni lumina.

 

Plopenii arată o foarte frumoasă biserică, din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, întemeiată de marele boier Lupu Balș, a cărui soție se odihnește lângă lăcaș, supt o piatră cu armele Cantacuzinilor, familia ei. Preotul și poporenii au reparat, deunăzi, marea clădire, care ar împodobi și un oraș.

 

Salcea are o biserică mai nouă, care e încunjurată, însă, de plantații de brazi și de flori. Gospodăria proprietarului, care e dl Alexandru Cantacuzino-Pașcanu, se poate socoti printre cele mai bune din țară: un heleșteu se revarsă la soare cu luciul său de oțel; apele lui dau puterea electrică, prin care se luminează curtea; în cuprinsul ei se îngrămădesc coșarele și magaziile, și un păstor mână un cârd de viței sperioși, care zburdă nebunatici în jurul trăsurii.

 

Dumbrăvenii, pe care îi împart un proprietar român și un arendaș evreu, dintre evreii care caută să se apropie și să se confunde cu noi. Curtea celui dintâi se pierde în vechea măreție a unor uriași copaci de pădure, cealaltă râde la soarele vesel. Supuși și uneia, și alteia, țăranii se adăpostesc în case sărăcăcioase, prizărite, prin marile livezi neîngrijite (Iorga, Nicolae, România cum era până la 1918, volumul II, Moldova și Dobrogea, București 1972, pp. 27-33).

 

 

[1] Suceava, văzută din tren, pe ruta Verești-Burdujeni – n. n.

[2] Gara Burdujeni a fost construită de o companie poloneză, condusă de contele Sapieha – n. n.

[3] Doi frați din Bistrița, negustori de vite, Mihai și Petria Burduja, care au închiriat dealurile nelocuite ale mănăstirii Teodrenilor (înercaseră, mai întâi, cu dealurile Mitropoliei Sucevei, dar li s-a cerut prea mult), au construit saivane și bordeie pentru văcari, întemeind, astfel, prin veacul al XVIII-lea, viitorul sat. Unul dintre ei, Petria Burduja, s-a însurat, ulterior, cu o câmpulungeancă, stabilindu-se pe „drumul vitelor” – n. n.

[4] Nicolae Iorga s-a înșelat: în româna veche „burduhos” se numea „fultic”, iar „burduja” defina umflătura de pe pulpa vacilor, care se ivea după înțepături de tăun – n. n.

[5] La 7 mai 1775, Bucovina a fost anexată samavolnic de către Austria, datorită slăbiciunii Turciei și corupției unei părți a boierimii ( n. ed.).


1848: Monastirea Slatina şi legenda zidirii ei

Slatina, în 1901, fotografiată de Antoniu

 

A doua zi, când se revărsa de ziuă, plecarăm la monastirea Slatina, ce se află cale de trei ore de la Folticeni. Drumul e neumblat şi sălbatic. Trăsura e silită să treacă, de multe ori, prin apa Moldovei, care curge limpede şi curată. În acele momente, îmi veni în minte o poezie, adresată râului Moldova, de un amic al meu (N. Neculeanu, se precizează în nota de subsol – n. n.), poezie insuflată de o frumoasă simţire:

 

La râul Moldova

Cine-ar zice, văzând apa-ţi limpede, curată, lină,

Mai albastră decât cerul, tresărind pe bolovani,

Cine-ar zice că jeleşte, cine-ar zice că suspină

Ca o văduvă zdrobită de durere şi de ani?

 

Ah!, tu plângi, tu plângi, Moldovă, timpul cel de bărbăţie

Când românul plin de sânge şi de lupte obosit

Arunca spada pe ţărmuri, după-o zi de bătălie,

Spăla faţa şi părul în valul tău strălucit,

 

Şi când nobila română nebunatică şi vie

Îşi făcea din unda-ţi pură o cămaşă azurie

Să-şi ascundă sânul fraged, alb, rotund ca un pahar,

 

Dar acum cine pluteşte pe-a ta dulce legănare,

Cine bea şi cine soarbe delicioasa ta răcoare?

Jidauca neruşinată şi jidovul murdar[1].

 

Pe la opt ore, de dimineaţă, ajunserăm la Slatina. Această monastire se află nemijlocit la picioarele Carpaţilor, într-o îngustă şi adâncă vălişoară, prin care curge un mic pârâu, numit iarăşi Slatina. Treizeci de călugări locuiesc în ea; cu toţii sunt bătrâni şi mulţi din ei infirmi. Spiritul timpului şi legile nu mai favorizează recrutarea de călugări, ca odinioară. De aceea, unul după altul din aceşti oameni se vor trece, fără a găsi înlocuitori şi, peste câtva timp, acest cuvios locaş va rămâne pustiu. Un om sociabil se simte cuprins de o groază involuntară, în lăuntrul acelui locaş. Ziduri înalte şi munţi mai înalţi opresc comerţul cu restul omenimii. Monahii, supuşi între ei la cea mai tiranică ierarhie, sunt condamnaţi la necontenite închinări, şi zi, şi noapte, la lipsa tuturor îndemânărilor şi plăcerilor vieţii şi la un post necurmat. Viaţa lor e aceeaşi în toate zilele. Monahii nu aşteaptă şi nu doresc nici o schimbare în uniformitatea tristă a traiului lor. Aceea ce au făcut astăzi au să o facă şi mâine, şi aşa necurmat, fără variaţiune, până la moarte. Din toate monastirile noastre, Slatina singură a păstrat, cu sfinţenie, acest regim crud de post şi privaţiune. Vizitatorul acestui locaş se simte cuprins de tristeţe, la asemenea aberaţiuni ale minţii omeneşti, dar, totodată, nu se poate apăra de un profund sentiment de respect faţă cu aşa credinţă, cu aşa umilinţă şi cu atâta abnegaţiune de sine.

 

Slatina, astăzi – foto: Cezar Suceveanu

 

Monastirea Slatina fu zidită, în secolul XVI, de domnul Alexandru Lăpuşneanu, în timpul domniei sale a doua. Legenda, care s-a păstrat în gura poporului despre întemeierea monastirii, este următoarea: Într-o noapte întunecoasă, toţi acei ce locuiau în vecinătatea văii unde, astăzi, se află monastirea, fură deşteptaţi din somn printr-o melodioasă cântare, ce se auzea din pădure. Cântarea era aşa de dulce, aşa de armonioasă, încât nu putea rămâne îndoială că ea nu era produsă de un glas omenesc. Unii dintre locuitori se luară după acel glas şi, cufundându-se adânc în pădure, văzură deodată înaintea ochilor o flamă supranaturală, ce răspândea, de pe un arbore, o cerească lumină împrejurul ei. Înţelegând, atunci, că cântarea ce auziseră era glasul unui înger şi că flama era raza dimprejurul capului său, îi căzură în genunchi şi mulţămiră lui Dumnezeu de această minune. A doua noapte, glasul se auzea şi flama lucea din nou; toţi oamenii cuvioşi se apropiară şi se închinară. Apariţiunile cereşti prelungindu-se, se făcu mare vuiet în ţară despre această îndurătoare minune şi zgomotul pătrunse până la urechile Domnului. Alexandru se arătă, întâi, rece şi luă în râs pe toţi cei care credeau în adevărul acelor vuiete; mai pe urmă, însă, când vuietele deveniră atât de puternice, încât se organizau peregrinagiuri spre pădurea încântată, Alexandru fu înduplecat să se ducă, în persoană, pentru a se încredinţa de adevărul acelei minuni. Niciodată lumina nu fusese mai strălucitoare şi cântarea mai sublimă decât în noaptea în care domnul se afla de faţă. Se spune că, în momentele în care Lăpuşneanu văzu, cu ochii săi, aceasta minune, el ar fi căzut în genunchi, cu faţa la pământ, muncit de cumplite mustrări de cuget şi ar fi rugat pe Dumnezeu să îi ierte toate nelegiuirile şi uciderile cu care nenorocise ţara. Sculându-se, el jură, în fiinţa tuturor celor adunaţi, că va zidi o monastire, pe locul unde se arătase cereasca viziune. Abia pronunţase jurământul, lumina şi cântecul dispărură, pentru a nu se mai arăta niciodată. Credincios jurământului său, Alexandru puse, de a doua zi, să se înceapă zidirea şi, în curând, se văzu înălţându-se în mijlocul codrului o măreaţă monastire, care, după pârâu, primi numele Slatina.

 

Alexandru Lăpuşneanu

 

Două tablouri, reprezentând pe Alexandru Lăpuşneanu, se găsesc în Monastirea Slatina. Unul, care pare a fi posterior secolului XVI şi se află în locuinţa stareţului, înfăţişează pe Lăpuşneanu în tot ornatul domnesc, precum îl descrie autorul care a scris istoria sa, în momentul când veni domnul la Mitropolie, ca să se împace cu boierii. Fizionomia lui Lăpuşneanu e regulată şi împodobită cu plete negre, care se cobor pe umeri largi şi binefăcuţi. Privind frumoasa sa faţă, care pare a exprima atâta blândeţe, cine ar crede că Lăpuşneanu a fost un tiran atât de crud şi de despotic, a cărui domnie a lăsat „o pată de sânge în istoria Moldaviei”?

 

Lăpuşneanu arătând soţiei sale capetele boierilor ucişi

 

Al doilea portret se află în biserică, pe peretele de deasupra uşii intrării. Acolo Lăpuşneanu stă în picioare, ţinând cu mâna dreaptă pe Doamna Ruxanda, care iarăşi ţine pe fiul lor, Bogdan, de care se ţin, în rând, mai multe rude ale Domnului, de ambele sexe, iar pe mâna stângă ţine monastirea Slatina, pe care o binecuvântează Iisus Christos, şezând pe globul Pământului. Astă originală idee şi modul în care au fost zugrăvite figurile, fără proporţiune, simetrie, perspectivă şi cunoştinţă de colori, aminteşte de tablourile egiptene, atât de mult studiate de învăţaţi.

 

Doamna Ruxandra Lăpuşneanu, fata lui Petru Rareş

 

Toţi pereţii sunt împodobiţi cu fresce, care reprezintă pe Christos, pe Sfinţi, scene din istoria sfântă etc. Pe fiecare frescă stă explicată, în limba română, ce înfăţoşează. Aceste icoane, împreună cu tabloul de pe uşă, sunt toate din timpurile zidirii monastirii şi s-au conservat foarte bine. Monumentul cel mai însemnat din biserică e însă mormântul lui Lăpuşneanu, care se află într-un unghi (colţ – n. n.) adâncit. Deasupra mormântului se află încă icoana Maicii Domnului şi a lui Christos, amândouă de lemn, aşezate acolo îndată după înmormântarea lui Alexandru. Cadavrul Doamnei Ruxanda a fost împreunat cu oasele soţului ei. Piatra ce acoperă mormântul e înzestrată cu multe înscrieri, care însă sunt toate în limba slavonă.

 

Bogdan Lăpuşneanu, într-o frescă de la mănăstirea Dochiariu, în Muntele Athos – ca şi Doamna Ruxandra

 

Mitropolitul Moldaviei şi Sucevei, Veniamin (Costache – n. n.), avea mare preferinţă pentru Monastirea Slatina. Aceasta era locul său favorit şi în el petrecea, cu mulţămire, zilele în care se afla departe de Iaşi. Prin voinţa sa de pe urmă, ordonând a fi înmormântat la monastirea Slatina, rămăşitele sale fură coborâte în mormântul lui Lăpuşneanu[2] şi aşa se află amestecate, în aceeaşi urnă, cenuşa despotului celui mai crud, a doamnei celei mai blânde şi a arhiereului celui mai cuvios!

 

Arborele de pe care, după legendă, se auzise glasul cel ceresc a fost cuprins în zidul monastirii şi, printr-o bortă lăsată sau făcută, în urmă (mai târziu – n. n.), în zid, se putea rupe o bucată din acel arbore, devenit, în curând, putregai. Credincioşii ce vizitau monastirea nu lipseau niciodată a vârî mâna prin bortă şi a rupe o bucăţică de lemn sfânt, ca aceasta să le servească de talisman mântuitor în nenorocirile şi ispitele vieţii. Atât de multe bucăţi au fost rupte din sfântul putregai, încât, astăzi, credinciosul se încearcă în zadar de a atinge cu mâinile rămăşiţa arborelui şi trebuie să întrebuinţeze cârlige lungi, pentru a-şi îndeplini voinţa.

 

Monastirea Slatina a suferit, ca multe altele, în timpul revoluţiunii greceşti. Toate casele de prinprejurul bisericii fură arse de turci, biserica scăpă singură din mâna păgânilor, care au respectat sfântul locaş. Lupta de la Slatina, la 1821, între turci şi voluntari, şi arderea unei părţi a monastirii a fost descrisă de Beldiman, poet român din începutul secolului nostru, în poemul său, intitulat „Jalnica tragodie a Moldaviei”[3] (Negruzzi, Iacob, Din Carpaţi / Fragmente, în Convorbiri literare, Anul I, No. 22, Iassi 15 ianuarie 1868, pp. 309-311; ilustraţii: commons.wikimedia.org).

 

Almanahul Român, 1866: Stema judeţului Suceava

 

[1] Mă surprinde acest final antisemit al poemului, dar şi tentaţia antisemită a lui Iacob Negruzzi, în condiţiile în Care Costache Negruzzi şi Vasile Alecsandri promovau compasiunea pentru aceşti obidiţi ai soartei în Moldova vremii lor – notă I. D.

[2] Aşa s-a întâmplat şi cu mormintele voievodale de la Putna, inclusiv cel al lui Ştefan cel Mare, unde diverşi ierarhi bisericeşti au fost înmormântaţi în sfintele cripte ale istoriei româneşti (pe ierarhul îngropat în cripta lui Ştefăniţă Vodă, doar mâna lui Ştefăniţă, dezgropată în 1856, mai amintea de tânărul voievod, iar în cel al lui Ştefan cel Mare nu mai exista os din legendarul voievod, scheletul descoperit în 1856, îmbrăcat în mantie de ierarh şi depus pe bare de metal, nu este a lui Ştefan Vodă); Veniamin Costache, înhumându-se în cripta lui Lăpuşneanu, continua o tradiţie ipocrită, prin care diverşi călugări, mai mult sau mai puţin înţelepţi, îşi asigurau în posteritate evlavia cuvenită Eroilor Moldovei, din partea generaţiilor viitorimii – notă I. D.

[3] Vezi România Literară din 30 ianuarie 1855, No. 5 – adnotare târzie a autorului.


Baia, o descriere din 1848

Biserica Albă din Baia

 

În depărtare de o oră de la Folticeni[1], la poalele munţilor, se află Baia, odinioară numele unei cetăţi, astăzi o mare moşie, proprietatea unui gentilom spaniol, care o dobândi prin căsătorie cu o română. Baia se deosebeşte prin poziţiunea sa pitorească, prin frumoasa aşezare a proprietarului şi prin trei ruine, rămase din timpurile Marelui Ştefan, care iubea a locui în acea cetate. Palatul proprietarului, deşi nu de o arhitectură impozantă, este mare şi frumos şi aşezat în mijlocul unui parc englezesc destul de întins. Prin el curge o ramură a Moldovei, care formează mai multe lacuri frumuşele. O parte a grădinii e mai sălbatică şi primblătorul, străbătând prin strâmte şi întunecoase alei, se află, fără de veste, în mijlocul unor ruine. Acestea înfăţişează toată mărimea trecutului: zidurile de piatră, de o lungime de vreo 15 picioare, înălţimea unor părţi a zidurilor, care se întrec falnic cu înălţimea munţilor din apropiere, pietrele căzute, cu inscripţiunile lor, toate aceste insuflă mirare şi respect. Pe cât se poate presupune, după forma ruinelor, ele trebuie să fi fost, din vechime, o biserică; inscripţiunile de pe pietre sunt în limba slavonă şi un filolog versat în acea limbă ar descoperi, desigur, ştiinţe interesante asupra acestor locuri.

 

În mijlocul ruinelor se află un mormânt, în care, după cât se lămureşte de pe inscripţiunea grecească, se odihneşte Cantacuzin, un vechi proprietar al moşiei Baia. Acest Cantacuzin, care trăia cu unu secol în urmă, a fost, pe cât povestesc locuitorii din Baia, un bărbat de un caracter straniu şi sălbatic. El nu avea palaturi în capitală, nici nu era servitor al tronului, ca cei mai mulţi boieri; el afla plăcere în singurătate şi în vânat. Pasiunea vânatului era atât de mare în el, încât se acufunda, cu sute de săteni, în adâncul munţilor, unde petrecea, vânând, pătrimi şi jumătăţi de an. Când se cobora în vale, după asemenea vânătoare, aducea cu el mulţime de urşi şi de cerbi ucişi, cu a căror piei şi coarne îşi orna palatul. Când nu vâna, îi plăcea a rătăci singur prin păduri şi se oprea, cu deosebită mulţămire, între ruinele din grădină, care erau locul său favorit. Acest pasionat vânător atinse o înaltă etate. La sfârşitul vieţii, risipise o mare parte din avere; sătenii ce erau sub stăpânirea sa, uitând întrebuinţarea plugului, erau prefăcuţi în sumeţi vânători, şi moştenitorii lui Cantacuzin nu dobândiră, prin testamentul său, decât un mare număr de piei de fiare sălbatice, cu îndatorirea de a-l înmormânta în mijlocul ruinelor atât iubite de el.

 

Celelalte două ruine, ce se află la Baia, sunt mai bine conservate. Una dintre ele, o biserică părăsita, în care, după superstiţia sătenilor, locuiesc spirite infernale, a rămas întreagă, afară de clopotniţă. A doua, iarăşi o biserică, e conservată şi mai bine, şi a fost prefăcută şi înnoită, aşa încât înfăţoşează un aspect ridicol, cu grandioasele sale ziduri, pe care se reazemă o clopotniţă de lemn. Deşănţat contrast între energicul trecut şi neputinciosul prezent!

 

Baia, Ruinele Cetăţii în 1815, CLA 1909, p. 188

 

După vizitarea acestor locuri, ne întoarserăm în Folticeni, cu intenţiunea de a pleca, a doua zi, la monastirea Slatina şi în munţii Bucovinei; târgul atinsese toată floarea sa; petrecerile deveneau din zi în zi mai numeroase şi cetăţeni din Folticeni, deveniţi acum amicii noştri, voiau să ne oprească, încă câtva timp, pentru ca să luăm parte la baluri, adunări şi preumblări ce erau să se facă în acele zile. Noi, însă, nu ne înduplecarăm a ne opri mai mult. Nu ceream plăceri şi jocuri; abia scăpaţi din înăduşeala oraşelor, dorul nostru era să gustăm simplicitatea şi frumuseţea naturii! (Negruzzi, Iacob, Din Carpaţi / Fragmente, în Convorbiri literare, Anul I, No. 22, Iassi 15 ianuarie 1868, pp. 308-309).

 

Piatra de mormânt a primei soţii a lui Alexandru cel Bun, Margareta, de la Baia – foto László Gergely Pál

 

[1] Cu mai mulţi ani în urmă, am întreprins, în societatea unui amic, o primblare de câteva luni prin munţii Moldovei, Bucovinei şi Transilvaniei. În vreme ce amicul meu desemna locurile cele mai frumoase, eu descriam călătoria noastră. Descrierea ar fi prezentat poate oareşicare interes acelor care se ocupă cu moravurile poporului şi care sunt amatori de frumuseţea naturii, căci adesea siliţi de a căuta un adăpost prin colibe sau de a dormi pe câmp, sub cerul înstelat, am fost într-un necurmat contact cu oamenii din popor, din gura cărora adunasem mai multe legende şi cântece populare, pe care le reprodusesem credincios, în modul cum le culesesem. Această descriere însă s-a pierdut din întâmplare. N-am mai putut găsi, dintr-însa, decât aceste câteva pasagii, care se rătăciseră printre alte hârtii. Dându-le aici publicităţii, sper că nu vor fi luate decât pentru nişte fragmente, precum sunt în adevăr. / I. N.


Pagina 2 din 612345...Ultima »