1848: Monastirea Slatina şi legenda zidirii ei | Dragusanul.ro

1848: Monastirea Slatina şi legenda zidirii ei

Slatina, în 1901, fotografiată de Antoniu

 

A doua zi, când se revărsa de ziuă, plecarăm la monastirea Slatina, ce se află cale de trei ore de la Folticeni. Drumul e neumblat şi sălbatic. Trăsura e silită să treacă, de multe ori, prin apa Moldovei, care curge limpede şi curată. În acele momente, îmi veni în minte o poezie, adresată râului Moldova, de un amic al meu (N. Neculeanu, se precizează în nota de subsol – n. n.), poezie insuflată de o frumoasă simţire:

 

La râul Moldova

Cine-ar zice, văzând apa-ţi limpede, curată, lină,

Mai albastră decât cerul, tresărind pe bolovani,

Cine-ar zice că jeleşte, cine-ar zice că suspină

Ca o văduvă zdrobită de durere şi de ani?

 

Ah!, tu plângi, tu plângi, Moldovă, timpul cel de bărbăţie

Când românul plin de sânge şi de lupte obosit

Arunca spada pe ţărmuri, după-o zi de bătălie,

Spăla faţa şi părul în valul tău strălucit,

 

Şi când nobila română nebunatică şi vie

Îşi făcea din unda-ţi pură o cămaşă azurie

Să-şi ascundă sânul fraged, alb, rotund ca un pahar,

 

Dar acum cine pluteşte pe-a ta dulce legănare,

Cine bea şi cine soarbe delicioasa ta răcoare?

Jidauca neruşinată şi jidovul murdar[1].

 

Pe la opt ore, de dimineaţă, ajunserăm la Slatina. Această monastire se află nemijlocit la picioarele Carpaţilor, într-o îngustă şi adâncă vălişoară, prin care curge un mic pârâu, numit iarăşi Slatina. Treizeci de călugări locuiesc în ea; cu toţii sunt bătrâni şi mulţi din ei infirmi. Spiritul timpului şi legile nu mai favorizează recrutarea de călugări, ca odinioară. De aceea, unul după altul din aceşti oameni se vor trece, fără a găsi înlocuitori şi, peste câtva timp, acest cuvios locaş va rămâne pustiu. Un om sociabil se simte cuprins de o groază involuntară, în lăuntrul acelui locaş. Ziduri înalte şi munţi mai înalţi opresc comerţul cu restul omenimii. Monahii, supuşi între ei la cea mai tiranică ierarhie, sunt condamnaţi la necontenite închinări, şi zi, şi noapte, la lipsa tuturor îndemânărilor şi plăcerilor vieţii şi la un post necurmat. Viaţa lor e aceeaşi în toate zilele. Monahii nu aşteaptă şi nu doresc nici o schimbare în uniformitatea tristă a traiului lor. Aceea ce au făcut astăzi au să o facă şi mâine, şi aşa necurmat, fără variaţiune, până la moarte. Din toate monastirile noastre, Slatina singură a păstrat, cu sfinţenie, acest regim crud de post şi privaţiune. Vizitatorul acestui locaş se simte cuprins de tristeţe, la asemenea aberaţiuni ale minţii omeneşti, dar, totodată, nu se poate apăra de un profund sentiment de respect faţă cu aşa credinţă, cu aşa umilinţă şi cu atâta abnegaţiune de sine.

 

Slatina, astăzi – foto: Cezar Suceveanu

 

Monastirea Slatina fu zidită, în secolul XVI, de domnul Alexandru Lăpuşneanu, în timpul domniei sale a doua. Legenda, care s-a păstrat în gura poporului despre întemeierea monastirii, este următoarea: Într-o noapte întunecoasă, toţi acei ce locuiau în vecinătatea văii unde, astăzi, se află monastirea, fură deşteptaţi din somn printr-o melodioasă cântare, ce se auzea din pădure. Cântarea era aşa de dulce, aşa de armonioasă, încât nu putea rămâne îndoială că ea nu era produsă de un glas omenesc. Unii dintre locuitori se luară după acel glas şi, cufundându-se adânc în pădure, văzură deodată înaintea ochilor o flamă supranaturală, ce răspândea, de pe un arbore, o cerească lumină împrejurul ei. Înţelegând, atunci, că cântarea ce auziseră era glasul unui înger şi că flama era raza dimprejurul capului său, îi căzură în genunchi şi mulţămiră lui Dumnezeu de această minune. A doua noapte, glasul se auzea şi flama lucea din nou; toţi oamenii cuvioşi se apropiară şi se închinară. Apariţiunile cereşti prelungindu-se, se făcu mare vuiet în ţară despre această îndurătoare minune şi zgomotul pătrunse până la urechile Domnului. Alexandru se arătă, întâi, rece şi luă în râs pe toţi cei care credeau în adevărul acelor vuiete; mai pe urmă, însă, când vuietele deveniră atât de puternice, încât se organizau peregrinagiuri spre pădurea încântată, Alexandru fu înduplecat să se ducă, în persoană, pentru a se încredinţa de adevărul acelei minuni. Niciodată lumina nu fusese mai strălucitoare şi cântarea mai sublimă decât în noaptea în care domnul se afla de faţă. Se spune că, în momentele în care Lăpuşneanu văzu, cu ochii săi, aceasta minune, el ar fi căzut în genunchi, cu faţa la pământ, muncit de cumplite mustrări de cuget şi ar fi rugat pe Dumnezeu să îi ierte toate nelegiuirile şi uciderile cu care nenorocise ţara. Sculându-se, el jură, în fiinţa tuturor celor adunaţi, că va zidi o monastire, pe locul unde se arătase cereasca viziune. Abia pronunţase jurământul, lumina şi cântecul dispărură, pentru a nu se mai arăta niciodată. Credincios jurământului său, Alexandru puse, de a doua zi, să se înceapă zidirea şi, în curând, se văzu înălţându-se în mijlocul codrului o măreaţă monastire, care, după pârâu, primi numele Slatina.

 

Alexandru Lăpuşneanu

 

Două tablouri, reprezentând pe Alexandru Lăpuşneanu, se găsesc în Monastirea Slatina. Unul, care pare a fi posterior secolului XVI şi se află în locuinţa stareţului, înfăţişează pe Lăpuşneanu în tot ornatul domnesc, precum îl descrie autorul care a scris istoria sa, în momentul când veni domnul la Mitropolie, ca să se împace cu boierii. Fizionomia lui Lăpuşneanu e regulată şi împodobită cu plete negre, care se cobor pe umeri largi şi binefăcuţi. Privind frumoasa sa faţă, care pare a exprima atâta blândeţe, cine ar crede că Lăpuşneanu a fost un tiran atât de crud şi de despotic, a cărui domnie a lăsat „o pată de sânge în istoria Moldaviei”?

 

Lăpuşneanu arătând soţiei sale capetele boierilor ucişi

 

Al doilea portret se află în biserică, pe peretele de deasupra uşii intrării. Acolo Lăpuşneanu stă în picioare, ţinând cu mâna dreaptă pe Doamna Ruxanda, care iarăşi ţine pe fiul lor, Bogdan, de care se ţin, în rând, mai multe rude ale Domnului, de ambele sexe, iar pe mâna stângă ţine monastirea Slatina, pe care o binecuvântează Iisus Christos, şezând pe globul Pământului. Astă originală idee şi modul în care au fost zugrăvite figurile, fără proporţiune, simetrie, perspectivă şi cunoştinţă de colori, aminteşte de tablourile egiptene, atât de mult studiate de învăţaţi.

 

Doamna Ruxandra Lăpuşneanu, fata lui Petru Rareş

 

Toţi pereţii sunt împodobiţi cu fresce, care reprezintă pe Christos, pe Sfinţi, scene din istoria sfântă etc. Pe fiecare frescă stă explicată, în limba română, ce înfăţoşează. Aceste icoane, împreună cu tabloul de pe uşă, sunt toate din timpurile zidirii monastirii şi s-au conservat foarte bine. Monumentul cel mai însemnat din biserică e însă mormântul lui Lăpuşneanu, care se află într-un unghi (colţ – n. n.) adâncit. Deasupra mormântului se află încă icoana Maicii Domnului şi a lui Christos, amândouă de lemn, aşezate acolo îndată după înmormântarea lui Alexandru. Cadavrul Doamnei Ruxanda a fost împreunat cu oasele soţului ei. Piatra ce acoperă mormântul e înzestrată cu multe înscrieri, care însă sunt toate în limba slavonă.

 

Bogdan Lăpuşneanu, într-o frescă de la mănăstirea Dochiariu, în Muntele Athos – ca şi Doamna Ruxandra

 

Mitropolitul Moldaviei şi Sucevei, Veniamin (Costache – n. n.), avea mare preferinţă pentru Monastirea Slatina. Aceasta era locul său favorit şi în el petrecea, cu mulţămire, zilele în care se afla departe de Iaşi. Prin voinţa sa de pe urmă, ordonând a fi înmormântat la monastirea Slatina, rămăşitele sale fură coborâte în mormântul lui Lăpuşneanu[2] şi aşa se află amestecate, în aceeaşi urnă, cenuşa despotului celui mai crud, a doamnei celei mai blânde şi a arhiereului celui mai cuvios!

 

Arborele de pe care, după legendă, se auzise glasul cel ceresc a fost cuprins în zidul monastirii şi, printr-o bortă lăsată sau făcută, în urmă (mai târziu – n. n.), în zid, se putea rupe o bucată din acel arbore, devenit, în curând, putregai. Credincioşii ce vizitau monastirea nu lipseau niciodată a vârî mâna prin bortă şi a rupe o bucăţică de lemn sfânt, ca aceasta să le servească de talisman mântuitor în nenorocirile şi ispitele vieţii. Atât de multe bucăţi au fost rupte din sfântul putregai, încât, astăzi, credinciosul se încearcă în zadar de a atinge cu mâinile rămăşiţa arborelui şi trebuie să întrebuinţeze cârlige lungi, pentru a-şi îndeplini voinţa.

 

Monastirea Slatina a suferit, ca multe altele, în timpul revoluţiunii greceşti. Toate casele de prinprejurul bisericii fură arse de turci, biserica scăpă singură din mâna păgânilor, care au respectat sfântul locaş. Lupta de la Slatina, la 1821, între turci şi voluntari, şi arderea unei părţi a monastirii a fost descrisă de Beldiman, poet român din începutul secolului nostru, în poemul său, intitulat „Jalnica tragodie a Moldaviei”[3] (Negruzzi, Iacob, Din Carpaţi / Fragmente, în Convorbiri literare, Anul I, No. 22, Iassi 15 ianuarie 1868, pp. 309-311; ilustraţii: commons.wikimedia.org).

 

Almanahul Român, 1866: Stema judeţului Suceava

 

[1] Mă surprinde acest final antisemit al poemului, dar şi tentaţia antisemită a lui Iacob Negruzzi, în condiţiile în Care Costache Negruzzi şi Vasile Alecsandri promovau compasiunea pentru aceşti obidiţi ai soartei în Moldova vremii lor – notă I. D.

[2] Aşa s-a întâmplat şi cu mormintele voievodale de la Putna, inclusiv cel al lui Ştefan cel Mare, unde diverşi ierarhi bisericeşti au fost înmormântaţi în sfintele cripte ale istoriei româneşti (pe ierarhul îngropat în cripta lui Ştefăniţă Vodă, doar mâna lui Ştefăniţă, dezgropată în 1856, mai amintea de tânărul voievod, iar în cel al lui Ştefan cel Mare nu mai exista os din legendarul voievod, scheletul descoperit în 1856, îmbrăcat în mantie de ierarh şi depus pe bare de metal, nu este a lui Ştefan Vodă); Veniamin Costache, înhumându-se în cripta lui Lăpuşneanu, continua o tradiţie ipocrită, prin care diverşi călugări, mai mult sau mai puţin înţelepţi, îşi asigurau în posteritate evlavia cuvenită Eroilor Moldovei, din partea generaţiilor viitorimii – notă I. D.

[3] Vezi România Literară din 30 ianuarie 1855, No. 5 – adnotare târzie a autorului.