Un ecumen: Expoziţia Elena Greculesi – Lucia Puşcaşu

Holul de la etajul Bibliotecii Bucovinei „I. G. Sbiera” nu înseamnă un spaţiu expoziţional remarcabil, în ciuda faptului că este pus gratuit la dispoziţia oricui şi că, prin ceea ce se expune, prefaţează în mod fericit evenimente de excepţie. Tablourile sunt atârnate când mai sus, când mai jos, în funcţie de configuraţia arhitecturii vechii şcoli de fete, în care a învăţat şi Elena Greculesi – de aici dorinţa secretă a marii pictoriţe de a transorma sala ei de clasă într-un spaţiu sacerdotal. Datorită acestor cauzalităţi de expunere, nici nu poţi vedea lucrările în adevărata lor splendoare, nici nu le poţi fotografia cum se cade, dar bietul aparat foto, cu care m-a dotat Centrul Cultural „Bucovina”, încă îşi face datoria; aidoma cu şapca, pe care mi-am cumpărat-o la prima ediţie „Bucovina Rock Castle” şi de care nu am de gând să mă despart, câtă vreme sănătatea mea, la fel de zdrenţuită, îmi va mai permite implicări în acest festival (nu mult, pentru că Flutur şi Niţă abia aşteaptă să scape de mine). Expoziţia, deşi propune ochiului, minţii şi sufletului doar 16 lucrări, câte 8 de pictoriţă, surprinde printr-o armonie stilistică desăvârşită, printr-un veritabil ecumen al diversităţii creative. Pentru că lucrările Elenei Greculesi şi ale Luciei Puşcaşu au ceva în comun – probabil nostalgia căii spre uitare, probabil verticalitatea inconfundabilă şi, tocmai de aceea, greu de identificat a spiritualităţii celor care îşi merită locul pe care stau. Până acum, nu am sesizat cosmicitatea operei Luciei Puşcaşu – pe cea a lucrărilor Elenei Greculesi o ştiam foarte bine – şi tocmai de asta nu am să nominalizez autoarele celor 16 spaţii ale aflării de sine în astral, ci le voi reproduce, fără alte comentarii, în ordinea în care sunt expuse.

*

„Bătălia cărţilor”, în calea spre Lucia Puşcaşu

Astăzi, pe o ploaie măruntă, am  ieşit, fără umbrelă, doar cu zdrenţuita mea şapcă „Bucovina Rock Castle”, prin târgul Sucevei, scos din casă de respectul pe care îl am faţă de omul şi artistul plastic Lucia Puşcaşu. Nu faţă de Elena Greculesi, cu care mă ştiu de mult şi încă mai stăm, uneori, la taclale, ci faţă de Lucia Puşcaşu. Pe drum desfundat şi adevărat brend al Sucevei, mă întâlnesc cu poetul Mihai Vicol, camuflat sub o uriaşă umbrelă, dar sub care refuz să intru, pentru că mie îmi place ploaia şi nu prea văd de ce i-aş refuza mângâierile. Împreună, după ce mă las jefuit de un aparat de cafea, şi încă de două ori, pentru că am luat şi pentru Mihai Vicol o „cafea mocha”, vorbim despre cărţi, iar în Biblioteca Bucovinei zărim, înainte de toate, vitrine cu cărţi şi un afiş pe care nu-l înţeleg, „Bătălia cărţilor”, dar presupun că se referă la bătălia pentru promovarea cărţilor, căci, aşa cum obişnuia să-mi zică Elena Greculesi, „un popor trebuie să-şi merite locul pe care stă prin memorie şi prin cultură”. Gândeam şi încă mai gândim la fel, eu văzând în Elena Greculesi un sacerdot al culturii române. I-am şi spus chestia asta, cândva, lângă bustul lui Petru Rareş, unde obişnuiam să ne întâlnim şi unde am convins-o să scoată şi o carte de memorie şi înţelepciune, asumându-mi rolul de redactor al respectivei cărţi, editată, gratuit, de „Muşatinii”.

În vreme ce fotografiez vitrinele cu cărţi, o văd pe fata regretatului Emil Satco, Alice Niculică, la fel de implicată, deşi mult prea voit anonim, ca şi tatăl ei, în bătălia pentru cultură. Aproape de Alice, Raluca Giurcă şi Dana Ursu – de la „Muşatinii”, de la templul urban în care am motive să cred până la sfârşit. Să cred în obligaţia fiecăruia dintre noi de a ne merita locul pe care stăm prin cultură. În ultima vitrină, zăresc „luntrea de ceară” a lui Roman Istrati şi „luntrea” solidarităţii mele cu memoria lui. Nu e prea plăcut să te descoperi sub sticla unei vitrine. E ca şi cum te-ai zări din posteritate şi ţi s-ar rupe aripile.

Habar nu am de ce-i atâta tristeţe pe chipurile noastre, pe clipita în care cineva ne-a înlănţuit (Victor T. Rusu – pe Romică, Nicolae Gabriel Sandu – pe mine). Noi zacem în ultima vitrină. „Rusu’ moralist”, de Roman Istrati, nu e nicăieri; nu-i bai. În fond, ca şi Elena Greculesi, ca şi T. Robeanu, Ciprian Porumbescu, Ion Grămadă, Vasile Gherasim, George Damian, Vasile Pînzariu, George Ungureanu, Constantin Ştefuriuc, Dumitru Oniga, George Gavrileanu, Mircea Motrici, Simon-Petru Oprea, nici Roman Istrati nu m-a părăsit nici pentru o singură clipită (chiar nu-l zăriţi cum îmi zâmbeşte poznaş?).

*

Ce mai face publicistul Tiberiu Cosovan?

Aflat într-o bătălie curajoasă cu nedreptățile soartei, publicistul Tiberiu Cosovan nu irosește fărâmă de timp, ci lucrează sârguincios la definitivarea unei insolite cărți cinstitoare de memorie bucovineană, pe care a documentat-o în ceva mai bine de un deceniu. Practic, Tiberiu Cosovan salvează de la uitare definitivă fragmente de istorie, pe care insensibilitatea noastră și lăcomia geambașilor de locuri de veci… vremelnice le-au condamnat la dispariție: zeci de pietre și monumente funerare vechi au fost aruncate prin râpe sau rezemate de zidurile bisericilor – inclusiv piatra bunicii materne a lui Mihai Eminescu – cele mai multe sfârșind prin pavajele și temeliile caselor parohiale.

*

Și mai există iresponsabila decizie a nu știu cărui ierarh ca vechile cimitire să fie transformate în livezi și fânețe parohiale – la Călinești, gardul trece peste piatra mormântală a bunicului patern al lui Mihai Eminescu – fără ca pietrele înlăturate să fie depuse într-un patrimoniu al memoriei, eventual într-un cimitir-mărturie, la Muzeul Satului, în care pietrele să poată mărturisi în continuare.

Cartea lui Tiberiu Cosovan, „Prin labirintul umbrelor”, nu se revoltă, nu arată acuzator spre nimeni, ci doar tezaurizează, inclusiv mărturii înlăturate în urmă cu decenii. Pentru că asta-i firea lui Tiberiu Cosovan: luminoasă și păstrătoare de lumină.

George Finiş: Strigă Ştefan de la Putna

Un nou album folcloric, „Strigă Ştefan de la Putna” – „texte şi muzică: George Finiş / Orchestraţie: Viorel Leancă”, se încadrează onest şi cu verticalitate în peisagistica muzicală centenaristică bucovineană. Dezgustat de ipocrizia de tipul „le-am adunat din satul meu natal”, care ascunde contrafaceri muzicale cu versificări anoste confecţionate de o ţaţă din Botoşani, George Finiş îşi asumă atitudinile artistice faţă de propria noastră spiritualitate, printr-un demers care se vrea şi patriotic, şi închinător la rarele noastre epoci de măreţie istorică. El ştie şi are şi puterea de a recunoaşte că muzica pe care o numim populară este, în cea mai mare parte, creaţie de autor cunoscut, foarte puţine fiind cioburile de horiri ancestrale, prin care mai răzbat ecouri din datul iniţial al ceremoniilor totemice.

Personalitate interpretativă bine conturată şi individualizată, George Finiş izbuteşte, şi de data aceasta, să ne propună o muzică frumoasă, cu mesaje îndelung şi bine chibzuite, preluând motive îndătinate sau propunând altele noi, în spirit românesc tradiţional, care îi este destul de bine cunoscut. E un alean spre istoricitate în muzica lui George Finiş („Strigă Ştefan de la Putna”, „România Mare”, „Să păstrăm zestrea Unirii”), dar şi o discretă vălurire spre Barbu Lăutarul şi Grigori Vindereu („Mititica me'”, „În crâşmă la Mărioara”, „S-o scumpit ziua de coasă”), dar fără tentative decise de aflare a rădăcinilor reale. Respectându-i onestitatea, salut noua apariţie discografică a lui George Finiş şi pentru faptul că înseamnă un altceva, în melosul contemporan. Mai mult decât mă aşteptam, mai puţin decât mi-aş fi dorit.

Datorită unor pasionaţi ca Sulzer, Mikuli, Porumbescu, Şotropa şi Voievidca, Bucovina a îngropat în uitare peste 3.000 de partituri cu cântecele ei veşnic vii. Din nefericire, mai nimeni nu le aude respiraţia pe sub colbul frunzelor mereu îngălbenite, prezentul inventându-şi propriile lui fantezii, chestie care se întâmplă doar atunci când nu mai există şi un viitor.

Cred în obligația de a apăra opere și creatori

Speriați de Legea nr. 98/2016, reactualizată în 1018, funcționarii birocrațiilor publice, care nu au citit niciodată legea până la capăt, calcă în picioare și legea achizițiilor publice, și drepturile autorilor, inclusiv cele la demnitate. În Legea nr. 98/2016 reactualizată există următoarele prevederi ale Capitolului III, Secțiunea 1, Paragraful 7 – Negocierea fără publicare prealabilă:

*

„(1) Autoritatea contractantă are dreptul de a aplica procedura de negociere fără publicarea prealabilă a unui anunț de participare pentru atribuirea contractelor de achiziții/acordurilor cadru de lucrări, de produse sau servicii într-unul din următoarele cazuri:

*

1. b) dacă lucrările, produsele sau serviciile pot fi furnizate numai de către un anumit operator economic pentru unul dintre motivele prevăzute la alin. (2);

(2) Motivele prevăzute la alin. (1) lit. b) sunt următoarele:

1. a) scopul achiziției este crearea sau achiziționarea unei opere de artă sau unei reprezentații artistice unice;
2. c) protecția unor drepturi exclusive, inclusiv dreptul de autor”.

Trimiterea explicită a Legii achizițiilor publice la Legea dreptului de autor nu s-a făcut întâmplător, pentru că o „reprezentație artistică unică” sau o operă, cu „drept de autor” nu se pot realiza decât în condiți specifice; altminteri, un festival sau o carte pot fi compromise de neprofesionalismul celor care, fără experiență în domeniile respective, acaparează totul, improvizând cu noncalitate.

*

 Prevederile de mai sus ale Legii nr. 98/2016, reactualizată în 2018, le consolidează pe cele ale Legii nr. 8/1996, legea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe, consolidată şi reactualizată în 2015, art. 1 (1) şi (2), art. 5 (1) şi (2), art. 10 integral, art. 12, art. 13 integral, art. 15, art. 24 (1) şi (2), art. 25 (1) şi (2), art. 95, art. 98 integral, art. 123 (1), art. 138, art. 146 a) şi d), art. 147. Autorul este beneficiar, prin lege, al unor prevederi precum:

*

Art. 10. a). dreptul de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștință publică”;

Art. 24. (1) Dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau științifice se naște din momentul creării operei, oricare ar fi modul sau forma concretă de exprimare”.

*

Nu vreau să se înțeleagă, din cele relatate, că aș fi partizanul irosirii banului public, ci al calității actului cultural și al respectării demnității creatorului. Se știe, de exemplu, că nu sunt un partizan al lui Ion Filipciuc și al lui Nicolae Cârlan, dar să le trimiți cărțile, spre tipărire, în celălalt capăt al țării înseamnă o încălcare a „dreptului de a decide… în ce mod… va fi adusă opera la cunoștință publică”.

*

Iar reacția la materialul cu riderul tehnic se datorează faptului că, dacă se publică imediat, putem obține un cost înjumătățit față de cel dictat de… ultimii metri. Cred în obligația de a apăra opere și creatori, cu atât mai mult cu cât legile, citite cu atenție, converg spre același interes.