Istoria unui dans popular: “Bărbuncul”

Căluşul emigranţilor din Năsăud

*

Odată cu ocuparea Transilvaniei şi, ulterior, a Bucovinei de către habsburgi, în folclorul românesc pătrund dansuri şi cântece noi. În mod îndătinat, românii dansau numai hore solare (în cerc) şi lunare (în şir sinusoidal), jocurile de doi, de patru şi de şase pătrunzând odată cu recrutările de tip austriac (dansurile “în linii” de astăzi sunt contrafaceri sovietice).

*

Recrutările austriece aveau să determine apariţia, în Transilvania, a primului joc românesc de perechi, “Berbuncul”, imaginat şi cântat de lăutarii ţigani, ca tot folclorul românesc (nu şi Datina, care este străveche şi specifică pentru toate neamurile europene).

*

Cea mai veche variantă a “Berbuncului”, pe care lăutarii ţigani o cântau când mai lent şi când mai repede, cu repetiţii ale variaţiunilor solistice ale viorii primaşului, s-a păstrat datorită publicaţiei muzicale, apărută în 1796, “Allgemeine Musikalische Zeitung”, numărul 47 din 23 noiembrie 1814:

*

*

Noul cântec şi dans ardelenesc se numea, în 1814, “Modernisirter Verbunkos” (în traducere “Recrutări moderne”, deşi, ulterior, cuvântul “recrutare” avea să însemne, în română, “deluţ”, cu frazeologismul “a bate berbuncul”):

*

*

În “NB” se precizează faptul că melodia se reia de la capăt, când mai lent, când mai repede, funcţie şi de variaţiile solo ale primaşului, iar în nota de final se face referire la cele două portative separate, folosite drept final de cântec şi de joc de către primaşul ţigan.

*

În Bucovina, la 1848, când au început recrutările (“Verbunkos”) voluntare, care se făceau prin târguri şi prin iarmaroace, recrutorii, însoţiţi de muzică militară, de câţiva oşteni chipeşi şi de câteva vivandiere isteţe, ocupau un loc pe deluţul iarmarocului şi, când „se auzea cântând muzica, lumea năvălea ca la o comedie într-acolo. În mijlocul pieţei se afla masa ofiţerului „Bărbuncului”, cu o condică lângă dânsul şi cu o lădiţă plină de bani; mai jos se afla o ladă mare, cu chipie ostăşeşti. Prinprejur juca o roată din cei mai frumoşi şi voinici soldaţi minunate jocuri de prin ţări străine şi lăudau viaţa din tabără; nu lipseau nici vivandiere frumoase, care închinau cu plosca plină de vin la toţi voluntarii recrutaţi şi se sărutau cu dânşii. Lumea se ferea de Bărbunc ca de foc, dar, totuşi, erau unii care cădeau în capcană, căci inimă de piatră să fi avut şi tot nu te-ai fi stăpânit, când vedeai cum cătanele luau la joc şi cele mai frumoase fete din împrejurime, ca să atragă feciori. Iar mulţi dintre aceştia aveau drăguţe şi nu puteau suferi ca ele să joace cu cătanele străine, de aceea se prindeau şi ei în joc, lângă dânsele”[1].

O tragedie… bucovineană

Pe frontul Reîntregirii Neamului

*

Trimiterea din titlu spre celebra carte a lui Theodore Dreiser doar vrea să sugereze că şi în Bucovina au existat poveşti de dragoste tulburătoare, desfăşurate într-o epică mitică incredibilă.

*

Femeia se numea Elvira şi era mezina preotului din Pătrăuţi, Constantin Morariu. Se îndrăgostiseră de spiritul ei (nu era din cale-afară de frumoasă) doi bucovineni, ambii cu preocupări literare, unul năvalnic şi dezlănţuit precum vântul, celălalt străveziu şi odihnitor ca o zi senină. Iar Elvira a ales liniştea domestică, pe care i-o garanta Ilie Torouţiu, cu care s-a mutat la Bucureşti, tipărind primele numere ale “Revistei Bucovinei”, la tipografia lor, din Pasagiul Român, numărul 3, acolo unde apăreau şi o mulţime de cărţi de-ale românilor bucovineni.

*

În vremea primului măcel planetar

*

Îndrăgostitul năvalnic, doctor în istorie al Universităţii din Viena, a plecat pe front, sperând că fumul şi flăcările războiului îl vor despovăra şi de negura care i se depusese pe suflet. În dimineaţa zilei de 27 august 1917, cuprins de o ciudată presimţire, el i-a scris iubitei care nu i-a împărtăşit dragostea că ştie că dimineaţa aceea este ultima vieţii sale, dar că-l lasă indiferent gândul morţii, din moment ce singurul lucru care rămâne după noi este binele pe care-l faci altora şi că în rest toate-s numai colb şi cenuşă, pe care le spulberă vântul pustiei…

*

Ion Grămadă a căzut, pentru Neam şi Ţară, în chiar acea zi, la Cireşoaia, iar Nicolae Iorga l-a plâns, proclamându-l Erou al Bucovinei. Fosta lui iubire, Elvira Torouţiu, născută, Morariu, exista, alături de soţul ei, Ilie, într-un turn de fildeş, în care tipărirea celor 13 volume de „Studii şi documente literare“ (1931-1946, primul volum în colaborare cu Gh. Cardaş), „Poporaţia şi clasele sociale în Bucovina“ (Bucureşti, 1916), „Românii şi clasa dirigentă din Bucovina. Studiu satistic economic“ (Cernăuţi, 1911), „Românii şi clasa intelectuală în Bucovina“ (Cernăuţi, 1911) etc. sau a publicaţiilor („Caietele Eminesciene“, între anii 1927-1929, „Floarea Soarelui“, „Literatură, artă, ştiinţă, viaţă socială“, „Convorbiri literare – seria nouă, etc., defineau un altfel de eroism, unul cultural, deşi nici unul dintre cei doi soţi nu se născuseră cu talent, cu vocaţia literaturii.

*

Artileria austriacă

* 

Şi au trecut anii, strivind suflete sub cizmele lor cazone (încă nu aţi auzit cum tropotesc anii? înseamnă că încă vă bucuraţi de tinereţe), dar soţii Torouţiu, pururi proaspăt îndrăgostiţi, au respirat doar lumina din turnul lor de fildeş şi au fost fericiţi. Până în toamna anului 1953, când Elvira s-a îmbolnăvit, soţul ei veghind-o, neîntrerupt, vreme de peste 50 de zile şi nopţi.

*

Elvira Torouţiu s-a stins în 21 noiembrie, într-o sâmbătă, iar luni, 23 noiembrie 1953, când trupul i-a fost adus acasă, Ilie Torouţiu o aştepta, întins pe canapeaua din biroul casei lor din strada Argentina, numărul 39, în veşnicie. Murise şi el, în zorii acelei zile. Murise din dragoste, fără otrăvuri, fără gesturi disperate, toropit de aleam. Şi au fost întinşi, precum mirii, pe catafalc şi îngropaţi împreună, precum mirii, aşa cum au şi trăit, cât le-a fost dat să trăiască.

Muzică medievală, nu “populară”, nu “folclor”

Lăutari de curte domnească (Mavrogheni)

*

În ciuda privirilor „diacronice”, pe care le tot „aruncă” muzicologii români „începând cu secolul al XVI-lea”, descoperind, „în tabulatura lui Jan din Lublin (1540)”, în piesa „Haiducky” „o variantă a melodiei Banu Mărăcine” şi în „Conradus” o altă „variantă a Ţarinii Abrudului” („Curs de folclor muzical”, de Lect. univ. dr. Otilia Pop-Miculi), deşi lucrurile stau taman pe dos, adică melodiile mai noi sunt variante ale melodiilor mai vechi, noi, românii, nu avem şi nici nu ne interesează să avem o istorie a muzicii. Istorie înseamnă mărturie şi memorie, iar toate cântecele noastre vechi le putem descoperi doar în scrierile străinilor, care le-au consemnat pentru a vehicula un anume exotism estic.

*

O cronologie a cântecului vechi românesc este, din motivele arătate mai sus, imposibil de realizat, mai ales că, vorba lui Sulzer, la români predominau cântecele/dansurile „mocăneşti” (ale muntenilor, muntele fiind şi astăzi păstrător de datină) şi „cătăneşti” (căluşereşti, în marea lor majoritate, dar şi de curte voievodală, după cum menţionau călătorii străini prin ţările române), dincolo de templul religiilor primordiale (munţii Carpaţi) şi de ocolul târgurilor săptămânale viaţa desfăşurându-se neglorios şi cenuşiu, fără străluminări de estetic şi de simţire.

*

Fabulări de genul „tabulatură din Dresda (1588), în cea a lui Wolf Heckel (1556) există un dans săsesc cu intonaţii româneşti, iar în tabulatura de orgă a lui August Norminger din Dresda (1598), între cele 93 de dansuri, apar două dansuri cu formule folclorice româneşti. Mai apropiat de jocul popular este Dansul săbiilor din tratatul de dans al lui Thornet Arben (1588), acest dans nefiind altceva decât o variantă stilizată a cunosctului joc românesc Banu Mărăcine, folosit de Enescu în Rapsodia I” („Cultura muzicală românească în secolul al XVI-lea”) nu reprezintă decât un rumeguş patriotard, o pseudo-rigoare ştiinţifică, pentru că, atâta timp cât mărturiile străine nu sunt adunate într-o colecţie de partituri, care să-şi găsească interpretarea cu instrumentele vremilor, nu avem la ce ne raporta în analiza evoluţiei estetice a cântecului medieval românesc.

*

Medieval şi nu „popular”, pentru că melodiile păstrate în partiturile străine nu au nimic în comun cu iobăgimea de odinioară, decretată, ulterior, esenţă a spiritualităţii, deci folclorică. Nu satul de cinci-zece case producea muzică, ci târgul, cu breslele lui de muzicanţi şi cu tradiţia ocupaţională „din tată în fiu”, care era dublată şi de o tradiţie repertorială.

*

Cele mai vechi cântece româneşti, păstrate de alţii, par să fie cele numite, de ceva vreme încoace, „Cucuruz cu frunza-n sus” (Wittenberger Gesangbuch, 1531) şi „Banul Mărăcine” ( „Tabulatura Ioannis de Lyublyn Canonicorum Regularium de Crasnyk”, 1540), urmate de dansurile valahe, consemnate de „Codex Cajoni” şi de „Codex Vietoris” (acesta, alcătuit de un slovac, fiind practic inclus în „Codex Cajoni”, în secolul al XIX-lea, al descoperirii lui). Ar urma „tabulele” cu cântece ale lui Franz Joseph Sulzer, preluate, fără nominalizarea culegătorului, de mai toate istoriile muzicale europene (Carl Engel, C. Hubert, Otto Heilig etc.), dar şi de prestigioasa revistă muzicală, cu apariţii din 1798, „Allgemeine Musikalische Zeitung”, în paginile de divertisment, semnate „Anonymus”, deşi „Cântecele şi dansurile moldoveneşti”, publicate în nr. 30 din 25 iulie 1821, au fost culese, mai mult ca sigur, de Eftimie Murgu.

*

Şi mai există cântecele culese, după 1820, de J. A. Wachmann, de G. F. Weitzmann, de V. Corcinski, de F. Rouschitzki, de Karol Mikuli, de Anatole de Demidoff, de. G. Murray, de Al. Berdescu, de Isidor Vorobchevici, de Gustav Weigand etc., dar nici aceste cântece, deşi înseamnă mărturii importante, nu au fost „fonotecate”, nu pot fi auzite nicăieri, ca să poţi desluşi, după cum te îndeamnă sufletul şi mintea, chemarea străbunilor. Acestea ar fi, la o primă vedere, argumentele mele în favoarea întemeierii trupei ZICĂLAŞII (pot fi văzuţi-ascultaţi în concert, făcând clik pe fotografia de mai jos):

*

De la Ursa Mare, la… Constantin Emil Ursu!

*

Constantin Emil Ursu

Aseară, fremătând de bucurie pentru perspectivele pe care le deschide patrimoniul străvechi, scos de el la lumină de la Baia, m-a sunat Constantin Emil Ursu: da, s-a confirmat, pasta albă a ornamentaţiilor de pe vase a fost făcută din oase… umane!

*

Când am lansat această supoziţie, Emil, cu rigoarea omului de ştiinţă, care nu se poate lansa în speculaţii, m-a contrazis, iar eu l-am întrebat scurt: Pariezi?

*

Nu a pariat, pentru că, în sinea lui, Emil Ursu îşi dorea să am dreptate, deşi nu ştia că eu îmi găsisem îndreptăţirile în a fi atât de categoric într-o altă “arheologie”, cea a simbolurilor din epocile pretotemică şi totemică, epoci care nici măcar nu au fost luate în discuţie de către mediul ştiinţific românesc.

*

Epocile acelea ale pervertirii omului metafizic în om civilizat, odată cu conştientizarea Timpului – primul totem al Timpului a fost Ursa Mare, care, prin rotaţia în jurul lui Axis Mundi (Steaua Polară), marca, cu coada, anotimpurile, sunt şi epocile ascensiunii spirituale spre Cer-Ceruri, inclusiv prin cultul “străbunilor din Cer”, cult care avea să determine şi “înmormântările în Cer”, fie prin incinerare, fie prin aşezarea trupurilor pe stânci din munţi, pentru a fi “mutaţi” străbunii în Ceruri de către vulturi. Şi într-un caz, şi în celălalt, rămâneau frânturi de oase, care se înglobau în ritualic, dobândind o nouă viaţă prin urmaşi (trei din cele şapte vieţi, precizate de “Upanişade”), care, datorită funcţionalităţii vaselor, şi-i reaminteau mereu (în fond, atât durează “viaţa veşnică” – atât cât urmaşii îşi mai amintesc de tine).

*

Prin patrimoniul descoperit la Baia (anul 5000 înainte de Hristos, după cum s-a dovedit ştiinţific), Constantin Emil Ursu deschide noi şi, în cea mai bună parte, alte perspective de înţelegere a trecutului îndepărtat al omenirii. În fond, creatoarea Timpului, Ursa Mare, nu se putea lăsa descifrată decât prin complicitatea unui… Ursu, fie el şi Constantin, şi Emil.

Cântecele pierdute ale ucrainenilor

Portul tradiţional ucrainean

*

Datorită unor instructori semidocţi, dar care-mpuşcă leul din mers, ucrainenii din zona Siretului şi-au pierdut şi portul strămoşesc, dar şi cântecul tradiţional, copiii lor fiind obligaţi la nişte spectacole narodniciste de tipul “Balţoi Teatrî”, spectaculoase, dar penibile ca moştenire, ca tradiţie.

*

Antiuraineana Kolomeika din Siret

Portul ucrainean tradiţional

*

Şi în privinţa cântecului şi dansului, ucrainenii din judeţul Suceava ar putea răzbi lesne spre moştenirile autentice, pentru că există numeroase partituri cu cântece ucrainene vechi, culese din Rusia Roşie sau din Galiţia, deci din cele două provincii slave care au conturat, în timp, spiritul şi spiritualitatea ucrainene. Dar pe primarii localităţilor din zona Siretului nu-i mai interesează autenticul (comuniunea cu străbunii), ci saltimbăcăriile cu care să năucească proştii (mai ales pe cei din juriile veşnic incompetente ale Centrului Cultural “Bucovina”), aşa că nu are rost să atenţionez asupra unor vechi cântece vechi ucrainene, decât aşa, ca dovadă că ele au supravieţuit şi timpului, şi nepăsării:

*

Un vechi Kosak ucrainean

O altă “Bătută” ucraineană

*

Cât de frumoase şi de tulburătoare sunt aceste cântece de la confluenţa Moldovei cu Polonia de altădată veţi putea afla în 29 mai 2015, dacă veţi intra în Cetatea Sucevei, atunci când ZICĂLAŞII profesorului Petru Oloieru vor veni cu o a doua premieră, “Chemarea străbunilor“.