Istoria unui dans popular: “Bărbuncul”
Căluşul emigranţilor din Năsăud
*
Odată cu ocuparea Transilvaniei şi, ulterior, a Bucovinei de către habsburgi, în folclorul românesc pătrund dansuri şi cântece noi. În mod îndătinat, românii dansau numai hore solare (în cerc) şi lunare (în şir sinusoidal), jocurile de doi, de patru şi de şase pătrunzând odată cu recrutările de tip austriac (dansurile “în linii” de astăzi sunt contrafaceri sovietice).
*
Recrutările austriece aveau să determine apariţia, în Transilvania, a primului joc românesc de perechi, “Berbuncul”, imaginat şi cântat de lăutarii ţigani, ca tot folclorul românesc (nu şi Datina, care este străveche şi specifică pentru toate neamurile europene).
*
Cea mai veche variantă a “Berbuncului”, pe care lăutarii ţigani o cântau când mai lent şi când mai repede, cu repetiţii ale variaţiunilor solistice ale viorii primaşului, s-a păstrat datorită publicaţiei muzicale, apărută în 1796, “Allgemeine Musikalische Zeitung”, numărul 47 din 23 noiembrie 1814:
*
*
Noul cântec şi dans ardelenesc se numea, în 1814, “Modernisirter Verbunkos” (în traducere “Recrutări moderne”, deşi, ulterior, cuvântul “recrutare” avea să însemne, în română, “deluţ”, cu frazeologismul “a bate berbuncul”):
*
*
În “NB” se precizează faptul că melodia se reia de la capăt, când mai lent, când mai repede, funcţie şi de variaţiile solo ale primaşului, iar în nota de final se face referire la cele două portative separate, folosite drept final de cântec şi de joc de către primaşul ţigan.
*
În Bucovina, la 1848, când au început recrutările (“Verbunkos”) voluntare, care se făceau prin târguri şi prin iarmaroace, recrutorii, însoţiţi de muzică militară, de câţiva oşteni chipeşi şi de câteva vivandiere isteţe, ocupau un loc pe deluţul iarmarocului şi, când „se auzea cântând muzica, lumea năvălea ca la o comedie într-acolo. În mijlocul pieţei se afla masa ofiţerului „Bărbuncului”, cu o condică lângă dânsul şi cu o lădiţă plină de bani; mai jos se afla o ladă mare, cu chipie ostăşeşti. Prinprejur juca o roată din cei mai frumoşi şi voinici soldaţi minunate jocuri de prin ţări străine şi lăudau viaţa din tabără; nu lipseau nici vivandiere frumoase, care închinau cu plosca plină de vin la toţi voluntarii recrutaţi şi se sărutau cu dânşii. Lumea se ferea de Bărbunc ca de foc, dar, totuşi, erau unii care cădeau în capcană, căci inimă de piatră să fi avut şi tot nu te-ai fi stăpânit, când vedeai cum cătanele luau la joc şi cele mai frumoase fete din împrejurime, ca să atragă feciori. Iar mulţi dintre aceştia aveau drăguţe şi nu puteau suferi ca ele să joace cu cătanele străine, de aceea se prindeau şi ei în joc, lângă dânsele”[1].