Poezia domnului… Luca Ion Caragiale!

*

Poate că, odată şi odată, se va găsi cineva, care să adune “poznele” lirice ale domnului Caragiale, începând cu superbele sale parodii şi terminând cu poezia poezie, care merită şi cunoaştere, şi consideraţie. Iar dacă nu o va face nimeni, cine ştie, poate că o să păşesc eu pe potecile acelea uitate şi pe care Caragiale nu le-a arătat întregii lumi. Lumi? Ce? Care lume?

Demonstraţii sângeroase contra românilor în Arad

*

Lucrând documentarea pentru scrierea scenariului apropiatului spectacol al “Zicălaşilor“, prin care vom încerca restituirea zilei de 28 noiembrie 1918, am dat peste întâmplări tragice, toate de după Marea Unire din 1918. Un popor, cel maghiar, nu era pregătit pentru îngrângere, iar un altul, cel român, nu era pregătit pentru victorie, iar în astfel de clătinări statale numai oamenii de fiecare zi au avut, au şi vor avea întotdeauna de suferit.

*

*         *

Sosirea lui Berthelot

*

Berthelot a fost dus de Români în triumf la hotelul „Crucea Albă”, unde au avut loc recepţiile. Publicul se postează, în ordine, în faţa otelului, stegarii, cu steagul românesc şi cu steagurile Antantei, se aşează, la intrare, în două rânduri. În decursul recepţiilor, publicul cântă cântece naţionale, aclamă pe Berthelot, Antanta şi România Mare. Totul avea înfăţişarea unei sărbătoriri pline de demnitate.

*

Încep demonstraţiile

*

Maghiarii n-au primit cu ochi buni bucuria sinceră a Românilor şi înscenează tumult. Aduc un steag tricolor, cu emblema Ungariei, cine ştie de la care oficiu, şi se îmbulzesc înaintea intrării de la „Crucea Albă”. Aici, demonstrativ, încep să cânte, mai bine zis să zbiere cântări ungureşti: cântarea lui Kossuth, imnul şi altele.

Românii cântă, şi ei, „Deşteaptă-te Române”. Era un zgomot mare şi un domn apare, spunând că generalului Berthelot nu-i place zgomotul. La aceasta, românii tac, lăsându-i pe unguri să strige cât îi va lua gura. Aceştia acum voiau, cu tot preţul, să doboare la pământ steagul românesc. Plesnind pe oameni, în dreapta şi stânga, cu steagul lor, pe care fâlfâindu-l, din ne-grijă l-au umplut de noroi, cei din nemijlocita apropiere au împins de la ei steagul unguresc, ca să nu-i umple de noroi, dar nu l-au rupt.

S-a făcut tumult, în care, însă, n-a fost nici o şubă românească; în jurul steagului maghiar au fost numai unguri, oameni care, după îmbră­căminte arătau a fi maeştri. Aceştia, cu steagul lor, pornesc înainte, spre strada Zrinyi, până înaintea intrării de la banca Első-Aradi, ca să apară, din nou, în mijlocul unor adevărate urlături. În timpul acesta, se dau în vânt câteva împuşcături şi o parte a publicului întră în hotelul „Crucea Albă. Ungurii încep să-şi facă mendrele.

*

Martori oculari

*

ai celor întâmplate înaintea „Crucii Albe” şi a băncii, întorcându-se spre casă, în colţul străzii Veitzer, au auzit pe un domn străin (ungur), care explica, în limba maghiară, unei grupe cele întâmplate: „Nu Românii au atacat steagul maghiar, ci ei, de ei, ca să provoace scandalul”. Steagul oficios, cu emblema, răsărirea, ca din pământ, a miilor de gardişti maghiari arată că avem la mijloc o demonstraţie pregătită, cu plan de mai înainte.

*

Maltratarea funcţionarului de la C.F.R.

*

Lângă prăvălia lui Klein, privea la mulţimea românească şi funcţionarul superior de la C.F .R., din suita lui Berthelot. Ungurii, înscenând scandalul, nu l-au cruţat nici pe domnia sa, ci l-au trântit la pământ şi i-au umplut de noroi uniforma. Abia a putut pă­trunde în hotel şi, de aici, apoi cu greu şi-a făcut cale să meargă la gară.

*

Ieşirea lui Berthelot

*

Între acestea, recepţiile s-au sfârşit. Generalul Berthelot, care a fost înştiinţat despre tulburările înscenate de maghiari, apare majestos şi liniştit, parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. A fost impunător. Românii îl aclamă, generalul urcă în automobil, Maghiarii, cu steagul lor, înconjură automobilul. Din mijlocul urletelor, se desprind bine şuierăturile ungurilor, din ferestrele şi de pe terasa de la cafeneaua Városi. Aceasta a fost muzica prin care şi-au luat adio de la generalul Berthelot.

Automobilul a stat încă mult, pare-mi-se nu s-a putut mişca din cauza maghiarilor. După aceea, şi-a luat drumul spre str. Deák Ferenc, în mijlocul huiduielii gloatelor maghiare.

*

PROGROMUL ÎNCEPE

*

Plecând automobilul lui Berthelot, o parte din ceata ungurilor a luat-o pe strada Deák Ferenc, în frunte cu steagul cu care au înscenat pogromul, spre casa dlui Dr. Şt. C. Pop.

Banderiul de ţărani pleacă, cu steagurile româneşti, în rând de patru, în perfectă ordine, spre motor, care avea să-i ducă acasă, în satele din jur, de unde veniseră cu suflete avântate. Trecuse banderiul de biserica Minoriţilor, când ceata de unguri, ce rămăsese înaintea hotelului „Crucea Albă”, ceată la care se mai alăturară adunătură din toate părţile, reia după banderiu.

Dinspre monumentul „Sfintei Treimi”, venea chiar o grupă de soldaţi şi poliţişti, toţi înarmaţi, trimişi de la Casa Oraşului. Grupa aceasta înarmată se pune în fruntea tumultului şi, cu puteri unite, se năpustesc, acum, spre banderiul românesc, ce mergea liniştit. Deodată, se aud nişte puşcături şi gloanţele, venite din puştile de la spate, pătrund în carne vie, şubele se roşesc de sânge şi un ţăran cade mort înaintea cafenelei „Central”.

În acelaşi timp, din strada Salac (unde e cafeneaua „Central”), năvăleşte o altă grupă de soldaţi unguri şi, cu un steag unguresc, le aţin românilor calea.

Gardiştii români, care veneau dinspre Casa Oraşului, văzând primejdia în care au ajuns românii, au dat salve în vânt, făcând, prin acestea, atenţi pe români şi, peste tot tumultul, să se împrăştie.

Înainte nu puteau merge, din urmă veneau mereu gloanţele; au luat-o, resfiraţi, unii în stânga, alţii în dreapta. Poliţiştii şi soldaţii unguri, postaţi în faţa cafenelei „Central”, pe celălalt trotuar, puşcau de după trăsuri, arbori, stâlpi şi de sub porţi asupra celor ce-şi căutau scut în cafeneaua „Central” ori spre str. Salac. S-a puşcat chiar şi din balcoane şi ferestre, ba şi din Palatul Comitatului. Ferestrele cafenelei „Central” încă poartă urmele acestor puşcături.

Ceilalţi bieţi români, care au apucat-o pe străzile ce duc spre parcul de la ţărmul Mureşului, au fost puşcaţi, de la spate, de soldaţi şi poliţişti, ieşiţi, la repezeală, din Casa Oraşului.

Cu adevărat plan strategic, au aţinut toate cărările, ca străzile pe unde avea să treacă Berthelot să aburească de cât mai mult sânge românesc. Martori oculari au fixat toate acestea şi ei au declarat, din cuvânt, în cuvânt: „Puşcau după bieţii români, ca după iepuri!”.

Ieri, după amiază, erau încă roşii, de sânge românesc, străzile unde ungurii au puşcat în bieţii români, care n-aveau nici vină, nici arme.

Un monument, ridicat în acel loc, va spune lumii despre un pogrom, săvârşit de unguri, în 16 decembrie 1918, în preajma conferinţei de pace.

*

INSULTAREA STEAGURILOR ANTANTEI

*

În clipa în care au început împuşcăturile, înaintea cafenelei „Central”, stegarii noştri au căpătat refugiu în hotelul „Central”. Aici au căutat loc sigur, unde să aşeze steagurile Antantei. Numai Dumnezeu ştie cum au scăpat ei cu viata, căci edificiul hotelului a fost împresurat de gloate.

Gardiştii maghiari au căutat în toate colturile după steaguri. Le-au aflat, pe urmă, şi, cu nemaipomenită furie, le-au făcut bucăţi. Steagurile Franţei, Angliei, al Statelor Unite, Italiei… au fost rupte şi călcate în picioare.

 *

Vânătoare de oameni

*

La 10 ore şi 15 minute, toţi acei soldaţi, care făcuseră demonstraţia din faţa hotelului „Crucea Albă”, a casei dr. Şt. C. Pop, numai în parte armaţi, acum se aflau deja toţi înarmaţi, provăzuţi cu câte 50 de cartuşe, şi au năpădit, apoi, toate străzile, căutând nod în papură „tricolorului românesc, cuvântului românesc, portului naţional românesc, ţăranilor români”.

Tot drumul lor glorios, până către ora 1 d. a., a fost evidenţiat prin urlete infernale şi continue puşcături. Şi damele maghiare pretutindeni salutau această explozie a furiei nebune, cu fâlfâiri de batiste, din ferestrele palatelor. S-au înscenat bătăi groaznice. Bieţii noştri români, neînarmaţi, au rămas pradă furiei bestiilor înarmate cu mitraliere şi puşti. Dinaintea morţii, toţi căutau scăpare, dar porţile palatelor şi caselor au rânjit sinistru şi cinic în faţa bieţilor oameni înspăimântaţi şi nevinovaţi Cu atât mai vârtos erau, însă, deschise ferestrele palatelor, de unde feţele zâmbitoare ale damelor, îmbrăcate în haine de sărbătoare, urmăreau, cu viu interes, dezvoltarea minunată a pogromului.

Seara, la cinci ore, a fost lansată ştirea că, după şase ore, intră în vigoare statariul. Nimeni n-are voie să umble pe stradă. Telefonul n-a funcţionat, oamenii, încă nici azi, înainte de amiază. nu se prea arată.

*

Vandalism în seminar

*

Ieri, între orele 1-2, o ceată de gardişti maghiari, după cum suntem informaţi, dintre gardiştii de la şcoala izraelită, vecină, a invadat seminarul nostru diecezan, pentru a dezarma santinela gărzii naţionale române, ce păzea seminarul. Au bătut şi maltratat pe gardistul Andreica şi, după aceea, au început devastarea.

Sub pretextul că în seminar ar fi arme şi muniţie, au spart uşile. Uşa de la cancelaria direcţiunii şi locuinţa directorului au făcut-o ţăndări cu baionete şi patul puştilor. Abia intervenirea directorului a putut împiedeca devastarea bibliotecii şi a muzeelor. Au resfirat actele direcţiunii şi au furat sigilul institutului.

La retragere, au tras foc asupra locuinţei părintelui Cornel Lazăr şi a casei doamnei Vasilon, din apropierea seminarului.

*

Şoferul dlui general Berthelot, rănit

*

Ca semnul cel mai evident al tulburărilor de ieri, că sângeroasa manifestaţie n-a fost numai incidentală şi numai contra românilor, ci şi contra Antantei, o adevereşte faptul trist că şoferul dlui general Berthelot a fost rănit la mână, dovadă că şi dl general a fost luat la ţintă şi a fost doar o minune a providenţei că dl general a rămas neatins.

*

Sfâşierea steagurilor româneşti

*

Steagurile româneşti, de pe edificiile noastre publice, de pe faţada caselor româneşti, au fost, în decursul unei ore, toate îndepărtate. Mai în urmă, a dispărut steagul românesc de pe frontispiciul locuinţei dlui dr. Şt. C. Pop, după dezarmarea bravilor gardişti de acolo.

Steagurile româneşti de la edificiile Comitatului au fost aruncate, din balcoane, în tina drumului, au fost rupte în bucăţi şi, apoi, călcate în tină.

La librăria „Concordia” nu s-au mulţumit numai cu necinstirea sfântului nostru tricolor, ci au rupt şi firma librăriei, iar cu patul puştilor au strâmbat şi au spart storurile de fier, încât prăvălia, azi, a rămas închisă, neputând fi ridicate storurile.

*

Vânătoare după ofiţerii români

*

Pe strada Wesselényi locuieşte familia Buftea, unde s-au refugiat trei ofiţeri români. Între ei, locotenent Ciorogariu, sublocotenenţii Ciorogariu şi Ambruş. După 11 ore, a intrat în casă o patrulă de aşazişi „halál gárda” şi, cu ameninţări, au maltratat şi au pretins să fie daţi ofiţerii români. Au făcut percheziţie în locuinţă şi au dus, de acolo, armele ce se aflau.

După sublocotenentul Ambruş au aranjat infermală vânătoare . A scăpat numai sărind gardurile, de la o casă, la cealaltă, în haine de ţăran. De asemenea, şi fraţii Ciorogariu.

*

Asediul din piaţa Francisc

*

După îngrozitoarea vânătoare de oameni, cam 120 de soldaţi maghiari, între ei mulţi din „halál gárda” (garda de moarte), au mers în faţa palatului din piaţa Francisc, unde se aflau birourile comandamentului Gărzilor Naţionale şi, fără nici o somaţiune, au început un foc îngrozitor de puşti şi de mitraliere, asupra edificiului. Mai în urmă, au somat pe gardiştii de acolo să se predea, ceea ce au şi făcut, fără cea mai mică rezistenţă. Au predat toate armele şi muniţia ce se afla acolo.

Văzându-se maghiarii mulţi şi tari, faţă de câţiva oameni paşnici, au dat năvală în încăperile edificiului, au devastat, cu o sălbătăcie fără pereche, toate actele oficioase, toate mobilele. După cum suntem informaţi, oficiul, azi, va fi predat, din nou, Gărzii Naţionale Române.

*

Ezt akartuk

*

Românii care s-au nimerit în apropierea cafenelei „Városi” n-au înţeles, la început, ce va să zică vorbele unui locotenent ungur: „Majd rendezünk mi is mindjárt valamit!”; au înţeles, însă, mai târziu, trista realitate, după ce a venit ceata de unguri şi s-a executat programul plănuit înainte. Sângele vărsat ar trebui să mustre conştiinţa multor funcţionari.

Mulţi români au auzit glasuri ungureşti: „Ezt akartuk!”. Şi-au spus ei înşişi verdictul. Şi, în faţa minciunilor gazetelor ungureşti, susţinem adevărul scris de noi (Românul, Anul VII, 1918, nr. 42, pp. 1, 2).

*

*

Sângele fraţilor

*

curge încă vale, la marginea Ardealului. Gazetele de zi ne vestesc grozăviile săvârşite de bandiţii unguri pe la Zălau, pe la Şiria, la Arad, la Ciucea şi pe aiurea. Stăpânirea ungurească, care nu se poate împăca cu gândul că i s-a sfârşit puterea peste poporul românesc, asmuţă bande de ucigaşi şi trimite chiar oaste regulată asupra fraţilor care încă n-au văzut pe pământul lor pe vitejii regelui Ferdinand. Groful Károlyi, preşedintele republicii ungureşti, se spune, că stă chiar la Careii Mari şi, de-acolo, primeşte veştile şi îndeamnă la luptă pe ungurii săi, împotriva naţiei româneşti.

*

Îi doare pe stăpânitorii noştri de până acuma că nu mai pot ei să ne stăpânească, cum ne-au stăpânit o mie de ani. Nu mai au sub mâna lor un popor de robi, pe care să-i mâne cu biciul şi baioneta jandarmului la robotă, pentru o ţară în care aceşti robi nu aveau nici un drept, în care li se nesocotea şi li-se prigonea limba maicii lor. Nu mai pot fi stăpâni peste şcolile pe care tot din sudoarea noastră le ţineau; nu mai pot porunci preoţilor noştri ca şi învăţătura creştinească în şcoli să o dea tot ungureşte. Îi doare că, de acum, nu vor mai avea unde să-şi căpătuiască pe toţi slujbaşii lor, la care nu se căuta vrednicia, pentru slujbele ce li se dădeau, ci se căutau şi se răsplăteau meritele câştigate pentru truda cu maghiarizarea.

*

După ce, o mie de ani, au trăit tot cu gândul deşert şi zadarnic ca să ne vadă oarecând îmbrăcaţi şi pe noi cu cizme cu pinteni, cu atilă şi cu sucnă ungurească, astăzi ei văd că le fuge pământul de sub picioare, văd că ceea ce au visat ei o mie de ani a fost un vis numai, o părere, din care trebuie să se trezească şi să vadă lucrurile după cum le este faţa cea adevărată (Unirea Poporului, Anul XXIX, 1919, nr. 48, Poporal nr. 6, p. 1).

*

Alte cruzimi ungureşti

*

În 17 februarie 1919, secuii au prins pe teologul Vasile Filip dlin Bojeni, l-au dus la cazarma lor şi l-au bătut atât de crunt, încât numitul, încă în aceeaşi zi, şi-a dat sufletul. Mortul a stat, mai multe zile, neîngropat, pentru că ungurii nu au lăsat pe preoţi să se apropie şi să-l ducă la groapă, ameninţându-i cu moarte.

*

Preotului Mihail Dănilă i-au ieşit în cale 200 de unguri şi, prinzându-l, l-au bătut până la sânge. Apoi l-au pus într-un car şi l-au dus acasă, în satul său. Acolo, i-au jefuit toată casa, apoi l-au dus cu ei, iarăşi, spre Marghita. Pe drum, l-au împuşcat. Mort fiind, i-au luat banii şi i-au smuls inelul ce avea, cu deget, cu tot.

*

Ana Hodişan, din Haieu, mergea cu lemne la Oradea Mare. La marginea oraşului, au întimpinat-o 4 cătane ungureşti, care, văzând că femeia e română, au împuşcat asupra ei şi au nimerit-o în gât, rănindu-o de moarte.

*

În satul Birtin, cătanele ungureşti au puşcat pe primarul român, Dumitru Bologan, pentru că s-a rugat, cu lacrimi în ochi, să nu jefuiască satul.

*

În comuna Begamonoştor, ungurii au împărţit între sine locul de păşune al românilor. Au ieşit cu pluguri şi au tras brazde peste locurile oamenilor, făcându-se stăpâni pe moşia românilor.

*

În Şiria, unde omorâseră ungurii peste 60 de români, s-a aşezat un batalion unguresc, care jefuieşte averea oamenilor pacinici, fără să aibă grija de plată. Trenuri întregi duc bucatele şi nutreţul românilor din comună, lăsând poporul muritor de foame.

*

Şi alte blestemăţii au făcut ungurii, în vremea din urmă, pe care, dacă am vrea să le scriem pe toate, ar trebui să umplem gazeta toată cu ele.

*

Pentru ca să fie curmate cruzimile ungureşti, s-au ţinut, la Sibiu, două adunări mari, marţi şi joi, în săptămâna trecută, la care au luat parte mii de români de toată mâna, oameni de carte şi săteni, cerând să se aducă la cunoştinţa lumii ticăloşiile, ca să se îngăduie armatei româneşti ca să poată lua în ocrotire ţinuturile primejduite.

*

La strigătul de durere al adunărilor s-a alăturat şi glasul celor 1.200 de învă­ţători, care erau în Sibiu, la marele sfat al lor, din acelea zile.

*

Preşedintele Cârmuirii noastre, dl Iuliu Maniu, generalul Moşoiu şi un colonel francez, la care s-au înfăţişat adunările, au făgăduit, sărbătoreşte, că vor face paşii de lipsă, ca lumea şi marele sfat pentru pace să cunoască cruzimile ungureşti şi să le curme (Unirea Poporului, Anul XXIX, 1919, nr. 48, Poporal nr. 6, p. 1).

În 28 noiembrie 2015: „Calea Străbunilor”

Zicălaşii legendarului Nicolai Picu

*

P r o i e c t u l

*

Reconstituirea zilei de 28 Noiembrie 1918

*

în baza vechilor mărturii bucovinene

 *

*

1. Primii paşi în desfăşurarea proiectului:

*

Începând cu ianuarie 2015, am desăvârşit baza de date cu partituri ale cântecelor, horelor şi jocurilor româneşti, din perioada 1845-1914, montând, sub formula tarafurilor de la Curtea lui Ştefan cel Mare, în baza mărturiei polonezului Maciej Strikovsky, numită „Zicălaşii”, două concerte-spectacol de muzică medievală românească, „Wallachische Tanze und Lieder” (titlu impus de sursele documentare, în 30 martie, de Ziua Atestării Documentare a regiunii geografice Bucovina, şi în 13 aprilie, respectiv „Chemarea Străbunilor”, în 7 iunie şi în 14 şi 15 august).

*

Începând cu 9 septembrie 2015, recuperatorii de spiritualitate românească veche, grupaţi sub emblema bucovineană consacrată, „Zicălaşii”, au luat în discuţie 500 de partituri de hore, jocuri şi cântece bucovinene, care acoperă o arie temporală de spiritualitate care se întinde, în ambele sensuri, şi dincolo de perioada 1780-1918, urmând ca, până în 14 septembrie, să fie scrise orchestraţiile şi armoniile tuturor celor 500 de piese.

*

În perioada 15-30 septembrie 2015, Ion Drăguşanul, Petru Oloieru, Răzvan Mitoceanu şi Dănuţ Lungu, salariaţi ai Centrului Cultural „Bucovina”, vom fonoteca toate cele 500 de cântece, hore şi jocuri bucovinene vechi, în interpretare simplă, de vioară (Răzvan Mitoceanu) şi de ţambal (Petru Oloieru), ceea ce înseamnă o premieră absolută în istoria culturii române şi o reînviere a patrimoniului de spiritualitate a Bucovinei. Pe parcursul fonotecării, vom selecta 120 de piese, cu care, în interpretarea formulei orchestrale numită „Zicălaşii”, vom ilustra muzical reconstituirea zilei de 28 noiembrie 1918.

*

 *

2. Alţi paşi de pregătire a spectacolului-recuperare de spiritualitate bucovineană:

*

Pentru că un spectacol de peste 4 ore, în care se vor cânta 120 de piese vechi, are nevoie şi de pauze de interpretare, dar şi de o coloristică dinamică a evenimentului, odată cu montarea noii premiere muzicale a „Zicălaşilor”, vom susţine repetiţii cu:

*

a). Orchestra Şcolii de Arte „Ion Irimescu”, formată din elevi ai prof. Petru Oloieru, orchestră care va simboliza cântecul bucovinean din perioada de după Unire şi care va concerta în 3 reprize de câte 4 „zicale” (precum „Zicala fetiţelor”, „Zicala flecăilor”, „Zicala babalor”, „Zicala nevestelor”, „Zicala mireselor”, „Zicala tinereţelor” etc.), oferind, astfel, pauze de câte 10-15 minute, după fiecare repriză de câte 45 de minute de cântec, „Zicălaşilor”, care se vor putea, eventual, încălzi, în scenă, la o măsuţă, cu câte o căniţă de vin fiert, aduse de cârciumarul evreu..

*

b). Colaboratori tineri, dacă nu vor face mofturi,  în costumaţii ale vremii, de răzeşi, de ţărani, de ostaşi români, de domni (avem şi două hore „Boiereasca”) etc.

*

c). Dansatori ţărani, precum cei din Calafindeşti, dar şi câţiva dansatori ai Ansamblului, care vor purta uniforme ale Armatei Române în anul 1918 (există replici la Muzeul Bucovinei), care vor anima atmosfera şi vor antrena publicul spectator la joc şi la voie-bună.

*

*

3. Repetiţia finală şi alte promovări ale spectacolului:

*

Repetiţia finală, cu public, se va face până în data de 15 octombrie, la Calafindeşti, acolo de unde sunt dansatorii colaboratori de bază. Vom invita şi presa, pentru o conferinţă de presă şi pentru a urmări o oră, din cele patru, de spectacol cu melos bucovinean reînviat după minimum 101 ani.

*

În 12 noiembrie 2015, când vom sărbători, pentru prima dată, „Ziua Scrisului Bucovinean” (Societatea Scriitorilor Bucovineni începe să existe din 12 noiembrie 1938), cu lansarea primei cărţi prin care Bucovina îşi va omagia, regretabil de târziu, primul poet exponenţial, pe enigmaticul  T. Robeanu, şi cu premierea a trei scriitori contemporani, „Zicălaşii” vor concerta, timp de 40-45 de minute, într-o adevărată prefaţare a celei de a treia lor premieră muzicală din anul 2015, cea din 28 noiembrie 1918, premieră pe care eu aş numi-o „Calea Străbunilor”.

*

Până în 15 noiembrie 2015, vom realiza şi un flash mob videos, cu secvenţe din cele trei premiere muzicale din acest an (zicălaşi-public, public-zicălaşi), pe care îl vom pune la dispoziţia televiziunilor partenere.

*

 *

4. Concepţia de spectacol:

*

Scenariul, pe care îl vom conveni şi scrie până în 20 octombrie, porneşte de la următoarele elemente scenografice: o scenă simplă, din lemn, împodobită cu macaturi şi cu crenguţe de brad, Tricolorul urmând să fie nu doar un element de decor, ci un personaj, o concreteţe a spiritului românesc. Scenariul Tricolorului va fi unul separat.

*

Spectacolul va începe cu sunetele de bucium, aşa cum erau aceste sunete în anul 1900, şi cu „Proclamaţia” Unirii, înregistrată cu o voce metalică, sonoră (probabil a lui Sorin Filip), apoi va începe „nunta românească”, „hora bucuriei întoarcerii acasă”, aşa cum a fost descrisă de N. Tcaciuc-Albu şi de autorul „Proclamaţiei”, Dimitrie Marmeliuc (mărturii pe care le vom publica în „Revista Bucovinei”). Va exista un dialog, cu dansatorii, cu cântăreţii invitaţi în spectacol şi cu publicul, pe care îl va susţine, dinspre „Zicălaşi”, mai ales profesorul Constantin Irimia, cobzar şi zicălaş.

*

Publicul din 1918 poate evolua într-un spaţiu delimitat, din faţa scenei, fiind acest public format din dansatori ţărani, din dansatori îmbrăcaţi în uniforme româneşti, ba chiar şi austriece (ostaşii croaţi au fraternizat cu românii), dar şi în porturi ale naţionalităţilor din Bucovina, dar nu aglomerat, nu ostentativ şi în nici un caz cu căzăcisme triviale, precum în folclorul de azi.

*

Deşi va conţine elemente de pitoresc, de dinamică şi de interacţiune cu publicul, scopul acestui spectacol-maraton, în care vor răsuna, pentru prima dată, după minimum 101 ani, 120 de hore, jocuri şi cântece româneşti, este premeditat drept o recuperare de spiritualitate, de „Cale a Străbunilor”, deci un altceva decât rătăcirile bezmetice pe potecile din ce în ce mai tenebroase ale folclorului. Spectacolul nostru nu va fi o „conferinţă”, ci un fapt de „salvgaldare a patrimoniului spiritual” („imaterial” l-au numit „dialecticii” bolşevici, care negau spiritul), care trebuie aprobat sau respins ca atare.

*

Elementele concrete ale scenariului nu pot fi decise, până ce nu fonotecăm toate cele 500 de hore, jocuri şi cântece româneşti din Bucovina şi până ce nu vom decide care sunt cele 120 de partituri, care îşi vor revărsa melodicitatea cu adevărat bucovineană în auzul şi în sufletele celor care vor veni să fie martori la recuperarea zilei de 28 Noiembrie 1918, Ziua Unirii Bucovinei cu Ţara, aşa cum a fost ea trăită în întreaga provincie şi, mai ales, la Cernăuţi.

*

Întocmit de

*

Ion, drăguşanul de Zicălaşi

Leacul preşedintelui Nechifor pentru… sinuzite!

Preşedintele CJ Suceava, Ioan Cătălin Nechifor

*

Luni, 7 septembrie, pe când coordonam, într-un curent infernal, panotarea expoziţiei lui Vasile Angel Siminiuc, probele de sunet şi celelalte chestii, care ţin, în mod tradiţional, de “Sărbătorile Memoriei”, eram chinuit de o triplă infecţie: a sinusurilor, a dinţilor şi a urechilor. Lăcrămam de durere, când a sosit, pe la ora 14, Preşedintele C. J. Suceava, domnul Ioan Cătălin Nechifor, pentru a conveni împreună asupra unor manifestări, absolut uinice, din viitorul apropiat.

*

Văzându-mi vizibila suferinţă, domnul Nechifor  mi-a recomandat un leac băbesc pentru sinuzite: câte o bobiţă de unt, cât bobul de mazăre, pus, mai întâi, într-o nară, şi, după trezirea de peste noapte, în cealaltă nară. Zicându-mi că, aşa cum nu ajută, nici nu strică, am urmat sfatul şi – nu o să vină să credeţi – a doua zi, în zori, eram deja vindecat. Pungile dureroase ale sinuzitei faciale dispăruseră, nasul mi s-a desfundat, iar dinţii şi urechile au încetat să mă mai doară. Şi cum, până astăzi, efectul leacului băbesc încă se manifestă benefic, îl recomand tuturora (crede-mă, Tibi Cosovan, e o minune!) drept leac probat şi adjudecat.

*

Să vă dea Dumnezeu sănătate, pentru sfat, domnule Nechifor!