DATINA ROMÂNILOR | Dragusanul.ro - Part 23

Gustav Weigand şi unitatea cântecului românesc

Steagul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt al Moldovei

Steagul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt al Moldovei

*

Gustav Ludwig Weigand sosea, din Cracovia, prin Lvov, în Bucovina, la Iţcani, pe 26 iulie 1901, pentru a cerceta dialectele moldoveneşti. Era cea de-a şaptea călătorie de studiu, pe care o făcea în nordul Moldovei, şi în Bucovina, şi în Regatul României, şi în Basarabia.

*

La Iţcani, îl aştepta fălticeneanul Artur Gorovei (născut la Rădăuţi-Prut),  cel care-i făcuse cunoştinţă, în toamna anului 1900, cu Simion Florea Marian, şi, împreună, s-au deplasat, cu trăsura, spre vama Buneşti.. Era o vreme ploioasă şi au înnoptat la Fălticeni, apoi, a doua zi, s-a deplasat, cu trenul, din pricina drumurilor impracticabile, prin Dolhasca, spre Vereşti, pentru a ajunge în Dumbrăveni, satul pe care Weigand îl ştia drept cel al naşterii lui Eminescu. Primarul din Dumbrăveni l-a trimis la casa parohială, dar cum preotul nu era acasă, Weigand s-a cazat în hanul sătesc, o clădire mizerabilă, în care a mâncat nişte ouă şi nu s-a simţit deloc bine, dar a fost „compensat de randamentul lingvistic abundent”, de care a avut parte acolo, dumbrăvinenii fiind oameni dispuşi la vorbă şi la cântec.

*

Următoarele zile, le-a petrecut la Bucecea, târguşor locuit mai ales de evrei, apoi, cu trenul, a plecat, printre „dealurile pitoreşti”, la Dorohoi, unde a fost primit, în Palatul Administrativ de însuşi prefectul Văsescu. Nici la Dorohoi, unde s-a cazat în hotelul unui evreu, nu s-a putut odihni, şi nu atât din pricina insectelor, cât din cauza sonorităţilor unei nunţi evreieşti. În zorii zilei de 31 iulie 1901, când s-a sfârşit şi nunta, Weigand a plecat, pe drumuri proaste, cu trăsura, prin Vorniceni şi Cotuşca, la Drăguşeni, unde a mâncat, ca peste tot prin Moldova, un scrob, făcut din şase ouă, şi castraveţi muraţi, clătindu-şi gura cu vin moldovenesc. L-au impresionat pădurile frumoase, care se întindeau în jurul satului, sat sărăcăcios, format din case mici, acoperite cu stuf. În 1 august 1901, Weigand a ajuns la Săveni. A umblat prin Ungureni, Plopenii Mari, Tudora şi Hlipiceni, unde a înnoptat la preotul Vasile, care i-a spus că mulţimea ruşilor întâlniţi prin satele din zonă s-a stabilit, aici, în urmă cu vreun secol. Preotul îi laudă pe ruşi ca fiind prietenoşi, foarte credincioşi (luni, miercuri şi vineri nu fac focul, mâncând hrană rece), dar şi tare nărăviţi după băuturi spirtoase şi, în primul rând, după tescovină.

*

În 2 august 1901, Weigand pleca la Fălticeni, zărind, de departe, animaţia bâlciului, dar fără să-l intereseze prea mult. Şi-a făcut unele cumpărături, apoi sâmbătă, 3 august 1901, însoţit de Artur Gorovei, Gustav Weigand a mers la Buneşti, de unde a închiriat o trăsură, care să-l ducă într-o excursie prin Bucovina. Vizitiul era un flăcău român, inteligent şi bine dispus. Au poposit, mai întâi, Bosanci, sat cu 5.000 de locuitori, din care 300 erau evrei. Românii din Bosanci încă foloseau portul popular. Spre seară, Weigand a ajuns la Udeşti, fiind găzduit de preotul Popovici, iar în 5 august s-a întors la Suceava, unde a fost oaspetele lui Simeon Florea Marian, care avea să-l însoţească, a doua zi, şi la Şcheia, pentru a studia interesantul grai al localnicilor.

*

Coperta cărţii lui Weigand

Coperta cărţii lui Weigand

*

În seara zilei de 6 august 1901, Gustav Weigand şi Simion Florea Marian au ajuns la Ilişeşti, fiind găzduiţi de profesorul român din sat. Germanii din Ilişeşti vorbeau dialectul şvab. În 7 august, trecând prin pădure, Weigand a mers la Capu Codrului şi la Păltinoasa, ajungând, după-amiază, şi la Gura Humorului, orăşel populat cu români, germani şi evrei, care, după cum nota Weigand, nu lipsesc din nici o aşezare bucovineană, diferind doar numărul lor.

*

La Gura Humorului, Weigand a fost oaspetele preotului Brăiloiu, care l-a însoţit la Mănăstirea Humorului şi la Voroneţ, care funcţionau ca biserici săteşti. A înnoptat în casa parohială din Bucşoaia, unde s-a interesat despre comunităţile de huţuli din satele de pe valea Suhăi.

*

În 8 august 1901, Gustav Weigand a ajuns la Vama, fiind găzduit de preotul Lomicovschi, care l-a ajutat în studierea graiurilor din Vatra Moldoviţei şi din Prisaca (Eisenau), unde s-a întreţinut cu ţipterii, înainte de a pleca la Câmpulung Moldovenesc, unde-l aştepta T. V. Stefanelli, vechi prieten.

*

În 9 august, la Pojorâta, însoţit de preotul Constantinovici, care avea să-i cânte, pentru o înregistrare fonografică, „Inima mea, care este o stupină”. În Pojorâta locuiau, împrăştiaţi prin munţi, 1.500 de români, iar în vatra satului, o mie de ţipteri germani şi o sută de evrei.

*

După-amiază, adică după un ospăţ în lege la casa preotului Constantinovici din Pojorâta, Weigand nu a ales să meargă, aşa cum i s-a sugerat, spre Fundu Moldovei şi Breaza, ci spre Valea Putnei, iar de aici, sus, pe Mestecăniş, unde a poposit la han, admirând, din înghesuiala de trăsuri şi căruţe, munţii şi văile din preajmă.

În 19 august 1901, după scurte popasuri la Iacobeni şi Ciotina, Weigand se afla la Vatra Dornei, „staţiune cu hoteluri elegante şi piscine”, dar care nu l-a atras în mod deosebit, preferând să-şi continue drumul şi să înnopteze în casa parohială din Poiana Stampii. Sat minunat, cu gospodării risipite prin poieni şi prin păduri, cu o şcoală şi cu o primărie frumoasă, lângă biserică şi lângă casa parohială, care era plină de copii ale rudelor preotului, care îşi petreceau aici vacanţa.

*

În 20 august 1901, Gustav Weigand a trecut, peste Tihuţa, în Ardeal, urmând să revină în Bucovina, dinspre Maramureş, pe valea Bistriţei, abia în 15 august 1902.

La Cârlibaba (Gârla Babei – cum precizează şi Weigand), locuiau doar evrei şi huţului, nemţii având aşezarea lor, Ludwigsdorf (numită aşa, în cinstea numelui industriaşului Ludwig Mann). Paroh al satului huţul era un vămean, preotul Lomicovschi, gazdă excelentă şi îndrumător pe măsură.

Vineri, 16 august 1902, Weigand părăsea Cârlibaba şi se îndrepta, peste muntele Tătarca, pe un drum desfundat, spre Lucina (Lutschina – cum nota el), tabără de vară a hergheliilor de la Rădăuţi, unde, ajungând pe la amiază, a fost poftit la masă de locotenentul Gellinek, iar după aceea, la o plimbare, călare, prin împrejurimi, după care a înregistrat, pe fonograf, un cântec rutean şi unul românesc, interpretate de un soldat din Mahala.

*

În zilele următoare, Weigand se ocupa de huţulii de pe valea Moldovei (despre care cunoştea ideile din studiul lui Kaluzniacki), călătorind prin sate, însoţit de soldatul din Mahala, până sus, la Şipotul Sucevei, unde a înnoptat în casa preotului Iliuţ, fratele celui din Cârlibaba.

Duminică, 18 august 1902, Gustav Veigand a ajuns la primul sat românesc din zonă, Straja, sat cu trei mii de locuitori, păstorit de Dimitrie Dan, care tocmai oficia slujba prin care se celebra ziua de naştere a Împăratului („Kaisers Geburtstag”), slujbă la care participa şi fratele istoricului Dimitrie Onciul, judecătorul cernăuţean Onciul, care avea să-l însoţească pe Weigand la mănăstirea Putna, de unde acesta avea să plece, prin Voitinel, spre Suceviţa, întâlnind în cale sate frumoase, prin care oamenii treceau călări şi bine aghezmuiţi, că doar era zi sărbătoare.

*

Plecând din Suceviţa, Weigand a petrecut câteva ceasuri în Marginea, în casa preotului Magior, apoi, trecând prin Lichtenberg, Clit şi Arburea, a ajuns la Cajvana, sat care, precum observa Weigand, ca şi Botoşana, ca şi Poieni, era populat doar cu urmaşi ai unor emigranţi transilvăneni, care încă-şi ziceau „ungureni”. Itinerariul lui Weigand, pe care şi el îl prezintă succint, avea să cuprindă, în zilele următoare, Costâna, Hatna (Dărmăneşti), Suceava, Ipoteşti, Grăniceşti, unde a fost găzduit de preotul Becec, iar de aici, la Ţibeni (Istensegits), unde a tras la preotul Laszlo şi, după felul de zidire a caselor, apoi şi după vorbă, i-a identificat ca fiind secui oamenii din acest sat.

*

Ungurii din Bucovina au stârnit interesul lui Weigand, mai ales că era bine documentat asupra statutului lor de „grăniceri”, dobândit în 1764, şi despre migraţia spre sudul Moldovei, sub conducerea pastorului Mauritius Martonfi, urmată, zece ani mai târziu, la invitaţia generalului Hadik Andras, în Bucovina, unde au primit vetre şi locuri de hrană şi la Dorneşti (Hadikfalva şi Andrasfalva), şi la Iacobeşti (Fogodisten), şi la Vorniceni (Iosiffalva), din cele trei mii de familii secuieşti, stabilite, iniţial, în Bucovina, rămânând, în 1883, doar o mie, majoritatea secuilor răspunzând „ademenirii maghiare” (aşa o numea Weigand) de a se muta în Banat, în ţinutul Panciova.

*

Asupra călătoriei lui Weigand prin Bucovina şi Basarabia voi continua cu titlurile cântecelor şi cu numele românilor de la care le-a cules şi fonografiat, informaţiile din cele 30 de pagini de relatare a călătoriei fiind nesemnificative, dar nu înainte de a preciza că, aşa cum era şi firesc, Weigand nu a aflat, în nordul Moldovei dialecte, aşa cum postulează titlul cărţii sale, publicată în 1904, la Leipzig („Die Dialexte der Bukowina und Bessarabiens / Mit Einem Titelbilde und Muzikbeilagen”), aşa cum nu a găsit nici măcar graiuri, ci doar pronuncţii, care nu diferă de cele de astăzi din satele Bucovinei şi ale Basarabiei. Am şi cele 6 partituri ale lui Weigand, pe care le vom fonoteca, doar ca să înţelegem dacă, la aceleaşi texte, existau stiluri interpretative diferite în cele două provincii româneşti, deşi aş fi gata să pariez că vom întâlni aceeaşi secundă mărită, care duce spre muzica turcească, şi aceleaşi alternanţe de major cu minor şi minor, despre care vorbea Karl Engel ca fiind specifice, datorită folosirii îndelungate a cimpoiului, şi muzicilor naţionale din Scoţia şi din Irlanda.

*

Aşadar, Gustav Weigand a cules, din nordul Moldovei şi din întreaga Basarabie (iniţial, am vrut să evit piesele culese din Transilvania, dar nu am mai făcut-o şi veţi vedea de ce), următoarele cântece, multe dintre ele adunate, de la aceiaşi interpreţi, şi de Alexandru Voievidca (în Basarabia, într-un alt imperiu, se cântau exact aceleaşi texte ca şi în Bucovina; rămâne să vedem dacă stilul interpretativ diferea sau nu):

*

Dumbrăveni, Rocsanda a Gafiţii: „Foaie verde trii pelini”

Dumbrăveni, Gheorghi a Gafiţii: „Foaie verde altaraş”

Suhărău, Gheorghi Pădurean: „Foaie verde pui di nuc”

Cotul Pereritei, Grigore Cucoş: „Foaie verde pomu negru”

Udeşti, Dimitrie Popovici: „Hai, Ileană, la poiană”

Capu Codrului, Dumitru Catargiu: „Ci stai, leli, suparată”

Mănăstirea Humorului, Simeon Buburuzan: „Copchiliţă de pe coastă”

Gura Humorului, Gheorghe Şuhan: „Frunză verde mărăciune”

Bucşoaia, Domnica Grigoraş: „Frunză verde de-alunică”

Pojorâta, Ioana Flocea: „Puiculiţo, treci zaplazu”

Pilugani, Iulian Sălăvăstru: „Rămâi, maică, sănătoasă”

Straja, Parasca Tarnoveţchi: „De-ar fi mândra sus la cruci”

Voitinel, Natalia Morăraş: „Foaie verde di cicoară”

Marginea, Garafina Pomohaci: „Mătrăgună-n trii girezi”

Arbore, Casandra lui Ion Cotleţ: „Jos, la ţara muntenească”

Grăniceşti, Valeria Gherasim: „Frunză verdi iarbă neagră”

Frătăuţii Vechi, Ion Luchian: „Puică, din dragostea noastră”

Bădeuţi, Măriuţa Cazac: „Pasăre privighetoare”

Ceahor, Zoiţa lui Vasile Rotariu: „Frunză verde de scunchiuă”

Molodia, Domnica Miroslavschi: „Cântă cucu sus pi nuc”

Voloca, Domnica Holunga: „Frunză verdi borş cu peşti”

Mahala, Dumitru Bodnar: „Di când te-ai dus, băieţeli”

Boian, Nicolai Toma: „Maică, măiculiţa me”

Buneşti românesc, Gheorghe Rus: „La crâşmă, la Dorohoi”

Buneşti bucovinesc, Dumitru alui Nicolai Rusu: „Hai, copchilă, după mine”

*

Mureşenii Bârgăului, Gherasim Hangan: „Frunză verde iarbă mare”

Maier, Marina Dogar: „Frunză verde de sub vie”

Rodna Nouă, Marinca Pop: „Măi bădică, măi bădică”

Rodna Nouă, Docea Moldovan: „Pasăre verde-n oblon”

*

Polvăncicăuţi, Luchiria Pascal: „Frunză verdi arnăut”

Pererita, Gheorghe Morariu: „Cine vrea să-mbătrânească”

Lopatnic, Ilisaia Pleaşca: „Frunzişoară trii sămânţă”

Dumeni, Ivostina Alexii: „Frunzuliţa bobului”

Glinjeni, Gheorghe Ghijdea: „Frunzişoară pelinaş”

Drăgăneşti, Simion Milicencu: „Frunzuliţă trei păstări”

Prepeliţa, Sevasta Matei: „Frunzişoară mintă creaţă”

Peresecina, Nani alui Vasili Buzu: „Ştii, puicuţă, or nu ştii”

Călăraşi, Pătru alui Constantin Niţa: „Frunză verde ş-un mohor”

Străşeni, Catinca Iereghi: „Fa Anică Mărioară”

Sânjera, Eftimie Onica: „Hai, Ileană, la poiană”

Vadu lui Isac, Ivan Dănăilă: „Frunză verde de mătasă”

Slobozia, Vasile Dobre: „Foaie verde pomu negru”

Bender, Sava Lazăr: „Frunză verdi siminoc”

Bălăbăneşti, Nicita Cotoman: „Frunzişoară di-un cireş”

Coşniţa, Petre Ţugulea: „Oh, amar şi gre dureri”

Marcăuţi, Haralambi Bătrâncea: „Frunză verdi solz di peşti”

Trifeşti, Maftei Andruşca: „Frunză verdi pui di nuc”

Ţipordei, Petrea Clima: „Armăncuţă di la Prut”

Stoicani-Cremeni, Anica Crudu: „Frunză verdi măr mustos”

Bârnovo, Girigore Buga: „Frunzuleană şir secară”

Cupcin, Agafia Herghiligiu: „Frunză verdi stuf di baltă”

Trinca, Evghenia lui Vasile alui Ivan Petrovici: „Frunză verdi de-o păştari”

Trinca, Nadejda lui Dimitri Petrovici: „Frunză verdi păpădie”.

 *

Fără să-şi propună sau să conştientizeze asta, Gustav Ludwig Weigand a izbutit să ne ofere o probă despre unitatea cântecului naţional românesc, aceleaşi texte circulând în toate provinciile româneşti (voi face dovada definitivă, apelând şi la cărţile scrise de Murray, de Falken, de Meringer şi de Diefenbach), şi în Ardeal, şi în Bucovina, şi în Moldova, şi în Basarabia, până pe ţărmul Mării Negre, la Bender. Asta probează falsitatea teoriei comunistoide a „vetrelor”, „zonelor” şi a „subzonelor” folclorice, ca şi a folclorului, în general, ca „ştiinţă”.

*

„Cântecele populare” („Volksweisen”, capitol, pp. 83 şi următoarele), prezentate de Weigand în partituri, au fost înregistrate cu un fonograf de mici dimensiuni, pe 12 role, fonograf pe care austriacul îl luase pentru prima dată cu sine.

*

Vorbind despre ritmul („Rhytmus” sau „takt”) melodiilor româneşti din Basarabia, Weigand opina că „ritmul acestora, cel puţin în sensul în care îl înţelegem noi, joacă un rol în plus faţă de melodiile româneşti autentice de fapt”, pentru că, „în afară de autentic românesc”, există influenţe din „o mulţime de alte melodii ruseşti”, semnificativă fiind melodia I, culeasă din Basarabia, şi care „poartă acelaşi caracter ca şi cântecul popular rus: Ia poidu, poidu izîhutora poidu. De asemenea, melodiile II şi III pot fi cântecele din Rusia, dar nu şi următoarele”, Weigand verificând ritmul… pe ceas şi concluzionând că ritmul nu este, totuşi, rusesc (ciudat, nu?).

Weigand povesteşte încă un lucru interesant, şi anume faptul că, înainte de a începe să cânte, românul „îşi drege glasul” sau „prinde glasul”, printr-un fel de introducere, „aşa cum se obişnuieşte la cântecele bisericii răsăritene”.

*

În ce măsură contribuie ritmicităţile ruseşti din Basarabia la conturarea târzie, în perioada interbelică şi în cea comunistă, a unei specificităţi moldoveneşti şi, desigur, bucovinene, vom afla, pe baza mărturiilor, dar e cale lungă până atunci, condiţionată, în primul rând, de fonotecări, adică de „lecturarea” instrumentală fidelă a partiturilor de odinioară. Inclusiv a celor şase cântece, pe care ni le-a încredinţat Gustav Ludwig Weigand:

*

I si II 117

III si IV 118

V p 119

VI p 120

*


Carl Engel, în 1866, despre muzica valahilor

Engel coperta

*

Carl Engel, în „Introducere în studiul muzici naţionale”, operă publicată la Londra, în 1866, lua în discuţie melosul valah, în baza colecţiilor de cântece publicate de Jean Andre Wachmann, dar şi a cărţilor publicate de E. C. Grenville Murray, în 1854, şi de Fanz Joseph Sulzer, în 1781. I-au fost de folos şi colecţiile de poezii naţionale, întocmite şi publicate de J. K. Shuller, în 1856, de Vasile Alecsandri, în  1853, şi de A. Marienescu, în 1858.

 *

Cum Engel, ca şi Murray, ca şi Sulzer, ca şi Wachmann, ca şi Mikuli, ca şi Weigand, au fost printre mărturisitorii care ne-au provocat la a încerca formulele recuperatoare „Zicălaşii”, întâmpinate atât de ostil de autorităţi, cred că ar fi bine dacă m-aş strădui să traduc frazele care, însoţind portative, se referă la muzica valahă, căreia îi găseşte şi asemănări fireşti cu muzica turcească, dar şi asemănări surprinzătoare cu ritmicităţi scoţiene şi irlandeze, datorate folosirii cimpoiului (baladele, inclusiv cele ale lui Darie şi ale lui Bujor, compuse de Ionică Bodeian din Volovăţ, erau cimpoiaşi).

*

În traducere, datorită nepriceperii mele în chestiuni de muzică, am presupus că termenul „superflous second” ar însemna „secundă mărită”, aşa că, dacă înseamnă altceva, iertaţi-mi diletantismul şi faceţi corectura necesară. Dar, dacă pe profesioniştii muzicii îi doare în leafă de memoria românilor, să renunţ la patima pentru respiraţia străbunilor şi să plec din această viaţă fără să o fi auzit? Nici vorbă. Cântă vreme mă bucur de frăţietatea muzicienilor Petru Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Adrian Pulpă, Narcis Rotaru, Ionuţ Chitic, Constantin Irimia şi Gabriel Hurjui – în curând, ni se va alătura şi Mihăiţă Cotos – va trebui să lupt şi să-i provoc şi pe alţii la îndatorire faţă de memorie. S-o facă măcar din orgoliu, din ofuscare, dar s-o facă!

*

ZICALASII 0 bis

Carl Engel spunea următoarele despre specificităţile muzicii valahe:

*

“În Principatele Dunărene şi în Turcia întâlnim, de asemenea, cu o predilecţie remarcabilă, secunda mărită. În muzica românilor, pasaje cum ar fi următoarele, de pildă, sunt foarte frecvente:

*

35a

Mai mult decât atât, în muzica valahă, etapa a doua a secundei mărite nu este întotdeauna strict limitată, la fel ca în exemplul de mai sus, la aceleaşi intervale ale scării, adică, de la a treia, la a patra, şi la al şaselea, al şaptelea; dar ne întâlnim cu ea chiar şi în descendentul din al doilea tonic, aşa cum se va vedea în următoarele bare de încheiere ale unui „Dans valah”, preluat din colecţia interesantă a domnului Wachmann, „Melodii din România” (Engel, p. 53).

36a

Dl Wachmann, timp de mai mulţi ani profesor de muzică, rezident în Bucureşti, a fost, desigur, şi un colecţionar prudent şi de încredere, care a reuşit să menţină cu fidelitate, în aranjamentele sale pianoforte, caracteristicile, precum şi frumuseţile muzicii valahe. Prin urmare, nu-mi voi permite nici o modificare, în aranjamentul de mai sus, cu toate că, în stadiul actual, acesta va părea aspru unei urechi neobişnuite cu muzica valahilor.

*

S-ar putea, probabil, să existe o conjunctură care să justifice o asemănare strânsă între muzica naţiunilor, în conformitate cu notificarea noastră, datorită prevalenţei în comun a secundei mărite. Aceasta nu este, totuşi, în acest caz; într-adevăr, una sau altă particularitate pot fi, uneori, găsite adoptate de către cele două naţiuni (românii şi scoţienii –n. n.), ale căror melodii populare sunt, în toate celelalte privinţe, foarte diferite. Astfel, angajarea celui de al şaptelea minor, în locul celei de-al şaptelea major, are loc în muzica valahă, precum şi în cea scoţiană, cu toate că nu poate fi aflată, cu greu, o diferenţă mai decisă în construcţie şi caracter decât cea care există, de fapt, în muzica acestor două naţiuni (Engel, p. 36).

*

Un motiv îndrăgit, ca şi cele care urmează, apare frecvent în muzica valahilor:

100

Este, desigur, imposibil de înţeles efectul ciudat şi fermecător al acestor motive, fără a le vedea în legătură cu melodiile cărora le aparţin. Prin urmare, trebuie să se introduce aici un ton de valah, în care are loc gruparea de mai sus, după cum se va vedea, în fiecare dintre cele trei structuri. Deoarece nu prezintă etapele obişnuite de secunde mărite, această melodie este foarte melodioasă şi expresivă chiar şi pentru urechile neiniţiaţilor în caracteristicile muzicii valahe. Acompaniamentul este astfel conceput, încât să transmită cititorului partiturilor o idee despre efectul produs, atunci când aceasta se realizează printr-un transfer valah. Instrumentele utilizate, în mod obişnuit, sunt trei sau patru viori, un nai şi un fel de chitară, sau mai degrabă alăută, numită cobză (Engel, pp. 100, 101).

*

Notă la citatul de mai sus: Studentul va admite că perechea A-natural pare, aici, foarte ciudată. Cei mai mulţi dintre compozitorii noştri, fără îndoială, ar fi scris A-plat, în schimb. Cu toate acestea, în stadiul actual, intervalul este nu numai mai original, dar, în opinia mea, de asemenea, mai frumos. Solicităm, cu toate acestea, studentului să devină oarecum familiar cu melodia, pentru a aprecia în mod corespunzător farmecul aparte al unui astfel de produs.

*

Efectul foarte frumos al schimbării, de la major, la minor, în acest cântec este mult îmbunătăţit atunci când melodia este, aşa cum trebuie să fie, de mai multe ori repetată, într-o mişcare lentă, într-un ton susţinut de voce, şi ţinând cont de mesajele exprimate. În exemplul de mai jos, un dans valah, numit Horă, eu redau acompaniamentul aşa cum a fost aranjat de către dl Wachmann din Bucureşti, după ce a ascultat cântând o mică bandă. Aici avem modulate – destul de neobişnuit în muzica naţională – o cheie majoră, la o cheie minoră, la a treia minoră.

*

129a

Chiar mai mult decât singură modularea din exemplul precedent sunt schimbările bruşte, de la o cheie, în alta, cu care oamenii din unele ţări par să se delecteze. Tranziţia bruscă de la o cheie minoră, la o cheie majoră, cu un întreg ton mai mic, care apar şi în Scoţia, şi în muzica irlandeză, a fost deja observată ca fiind, probabil, provenită din construcţia cimpoiului. În cele ce urmează în dansul ţăranilor valahi, cheia majoră, minoră şi o a treia minoră – un străin interval la scara diatonică a cheii în care începe tonul – este introdusă brusc, fără nici o pregătire.

*

Trebuie, acum, pentru o clipă, să atrag atenţia cititorului asupra concluziile melodiilor. Am devenit deja familiarizat cu cântecele arhaice, care se termină cu un pas în octava de sus sau de jos. Tonurile naţiunilor europene, în general, se încheiau în tonic (Engel, pp. 129-131).


Simbolistica primordială, în casele bucovinenilor

Fereastră românească din Câmpulung Moldovenesc

Fereastră românească din Câmpulung Moldovenesc

*

Năucitoare mărturii ale trecutului, în care naraţiunile astrale ale religiei naturale (aceeaşi cu creştinismul lui Iisus Hristos, dar nu şi cu cel instituţional) s-au păstrat intacte, deşi fără iniţiei, ci doar în baza unei practici totemice multimilenare. Românii au păstrat moştenirea începuturilor spiritualităţii europene, dar nu s-au priceput şi nici nu se pricep cum să aducă în ţinuturile lor, în templul iniţial al credinţei (Ar Ra Ar Aum, deci Ararau – Crezi în Soare, Crezi în Dumnezeu – cum zice şi Psalmul 18 al lui David), pe cei care au nevoie sau doar curiozitate pentru recunoaşterea rădăcinilor.

*

Mărturiile pe care urmează să vi le prezint au fost fotografiate, în 1904 şi publicate în 1905, de câmpulungenii Alexandru Moroşan şi Ion Gheorghiţă, spre a-i fi de folos profesorului Ilie Veslovschi, tatăl pictoriţei Vera Veslovschi-Niţescu, în publicarea, la Viena, unui studiu despre arta mobilierului din casele românilor bucovineni. Prin urmare,Elias Weslowski din Câmpulung, autor al unor studii despre mobilierul ţărănesc din întreg imperiul austro-ungar, a publicat, în 1905, şi „Die Mobel des rumanischen Bauernhauses in der Buxovina”, în Revista austriacă de folclor „Zeitschrift fur osterrechische Volkskunde”, 1906, pp. 49-69. Din acest studiu am ales fotografiile şi desenele, fără să le comentez, căci am făcut-o pe larg, când am scris despre Muzeul Artei Lemnului din Câmpulung Mpldovenesc. Dar pun o întrebare: cu ce se ocupă oamenii de “ştiinţe umanitare” din întreaga Bucovină, dacă le scapă, voit sau somnoros, mărturii precum acestea?

*

Brâu, sub streaşina casei câmpulungene (Venus)

Brâu, sub streaşina casei câmpulungene (Venus)

Ladă de zestre din Câmpulung, foarte veche în 1904

Ladă de zestre din Câmpulung, foarte veche în 1904

Ladă de zestre din Câmpulung, cu ornamentaţii totemice

Ladă de zestre din Câmpulung, cu ornamentaţii totemice

Ladă de zestre din Pojorâta

Ladă de zestre din Pojorâta

Ornamentaţia lăzii de zestre din Pojorâta

Ornamentaţia lăzii de zestre din Pojorâta

Ladă de zestre din Valea Seacă

Ladă de zestre din Valea Seacă

Mobilier din Boian

Mobilier din Boian

Mobilier din Câmpulung Moldovenesc

Mobilier din Câmpulung Moldovenesc

Mobilier din Câmpulung Moldovenesc

Mobilier din Câmpulung Moldovenesc

Desen al ornamentaţiei mobilierului din Câmpulung

Desen al ornamentaţiei mobilierului din Câmpulung

Mobilier din Vama

Mobilier din Vama

Mobilier din Sadova

Mobilier din Sadova

Modele româneşti, în ornamentaţia bucovineană

Modele româneşti, în ornamentaţia bucovineană

Modele româneşti de ornamentare totemică

Modele româneşti de ornamentare totemică

*


Ouăle încondeiate şi pictate, în 1899

Ornamentaţii străvechi, pe ouăle încondeiate la Vijniţa, în 1899

Ornamentaţii străvechi, pe ouăle încondeiate la Vijniţa, în 1899

*

Fără să cunoască nimic despre semnificaţiile simbolurilor de pe ouăle “scrise”, Auguste Kochanowska publica, în Revista austriacă de folclor „Zeitschrift fur osterrechische Volkskunde”, 1899, pp. 126-157, un studiu bogat ilustrat despre ouăle încondeiate şi pictate, dar fără să facă diferenţa între ele, din Bucovina şi din Galiţia, Kochanowska fiind huţulă şi, deci, interesată mai mult de tainele mitice ale neamului ei, pe care încerca să le descifreze prin înţelesuri creştine încetăţenite. Exemplificări din Galiţia şi din “linia” huţulă (Vijniţa – Berhomete – Câmpulung) a Bucovinei, cu presupusuri de românesc, dezminţite şi de simbolistica folosită astăzi în judeţul Suceava, dar şi de mărturiile profesorului câmpulungean Elias Weslowski echische Volkskunde” (de ce nu ştim nimic despre Ilie Veslovschi, tatăl pictoriţei Vera Veslovschi-Niţescu?), despre care va fi vorba în materialul de mai sus (pe care îl voi posta îndată).

*

Schiţele Augustei Kochanowska, deşi înseamnă un reper important, nu trebuie să fie luate ca modele obligatorii (a desenat schematic doar ce a putut desena şi fără să înţeleagă mare lucru de naraţiunile “Oului Cosmic”, despre care am scris de atâtea ori). Merită preţuite, în simetrie cu ignoranţa noastră, care n-a prins de veste că există, în folosul nostru, mărturii preţioase la Viena, şi în publicaţiile de cultură ale vremii, şi în “Corpus Musicae Popularis Austriacae“, dar mai ales în niciodată cercetata arhivă de manuscrise “Zentralarchiv des Osterreichischen Volksliedwerkes”, unde a depus memorie românească eruditul Nachlass Josef Pommer.

*

Cu rol de biografie, deci, în care mărturii nu dintre cele mai sugestive şi-au găsit adăpost, vă prezint şi celelalte desene ale îndreptăţitei la memorie ucraineană şi românească, Auguste Kochanowska.

*

Ouă încondeiate de huţuli la Vijniţa, în nordul Bucovinei

Ouă încondeiate de huţuli la Vijniţa, în nordul Bucovinei

Ouă încondeiate şi pictate la Vijniţa, în 1899

Ouă încondeiate şi pictate la Vijniţa, în 1899

Ou din Berhomete şi două ouă pictate, în 1899, la Cernăuţi

Ou din Berhomete şi două ouă pictate, în 1899, la Cernăuţi

Ouă încondeiate în Bucovina şi în Galiţia

Ouă încondeiate în Bucovina şi în Galiţia

Ouă pictate la Câmpulung Moldovenesc, în 1899

Ouă pictate la Câmpulung Moldovenesc, în 1899

Ouă încondeiate în Galiţia, la Jaworow

Ouă încondeiate în Galiţia, la Jaworow

Ou pictat şi ou încondeial la Jaworow, în Galiţia

Ou pictat şi ou încondeial la Jaworow, în Galiţia


Case româneşti din Bucovina

Biserica veche din Câmpulung Moldovenesc

Biserica veche din Câmpulung Moldovenesc

*

Un studiu publicat de Auguste Kochanowska, „Vom rumanischen Bauernhaus der Bukowina”, în Revista austriacă de folclor „Zeitschrft fur osterrechische Volkskunde”, 1898, pp. 203-218, şi un altul, de acelaşi autor, despre mănăstirea Vatra Moldoviţei şi despre Câmpulung Moldovenesc, pp. 256-264, păstrează o iconografie spectaculoasă, despre care puţini au avut, vreodată, ştiinţă.

*

Casa românească din Valea Seacă

Casa românească din Valea Seacă

Poartă câmpulungeană

Poartă câmpulungeană

Româncă, la război

Româncă, la război

Mănăstirea Vatra Moldoviţei

Mănăstirea Vatra Moldoviţei

Ruinele chiliilor de la Vatra Moldoviţei

Ruinele chiliilor de la Vatra Moldoviţei

Intrarea în curtea mănăstirii

Intrarea în curtea mănăstirii

*


Pagina 23 din 24« Prima...10...2021222324