Gustav Weigand şi unitatea cântecului românesc

Steagul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt al Moldovei

Gustav Ludwig Weigand sosea, din Cracovia, prin Lvov, în Bucovina, la Iţcani, pe 26 iulie 1901, pentru a cerceta dialectele moldoveneşti. Era cea de-a şaptea călătorie de studiu, pe care o făcea în nordul Moldovei, şi în Bucovina, şi în Regatul României, şi în Basarabia.

La Iţcani, îl aştepta fălticeneanul Artur Gorovei (născut la Rădăuţi-Prut), cel care-i făcuse cunoştinţă, în toamna anului 1900, cu Simion Florea Marian, şi, împreună, s-au deplasat, cu trăsura, spre vama Buneşti.. Era o vreme ploioasă şi au înnoptat la Fălticeni, apoi, a doua zi, s-a deplasat, cu trenul, din pricina drumurilor impracticabile, prin Dolhasca, spre Vereşti, pentru a ajunge în Dumbrăveni, satul pe care Weigand îl ştia drept cel al naşterii lui Eminescu. Primarul din Dumbrăveni l-a trimis la casa parohială, dar cum preotul nu era acasă, Weigand s-a cazat în hanul sătesc, o clădire mizerabilă, în care a mâncat nişte ouă şi nu s-a simţit deloc bine, dar a fost „compensat de randamentul lingvistic abundent”, de care a avut parte acolo, dumbrăvinenii fiind oameni dispuşi la vorbă şi la cântec.

Următoarele zile, le-a petrecut la Bucecea, târguşor locuit mai ales de evrei, apoi, cu trenul, a plecat, printre „dealurile pitoreşti”, la Dorohoi, unde a fost primit, în Palatul Administrativ de însuşi prefectul Văsescu. Nici la Dorohoi, unde s-a cazat în hotelul unui evreu, nu s-a putut odihni, şi nu atât din pricina insectelor, cât din cauza sonorităţilor unei nunţi evreieşti. În zorii zilei de 31 iulie 1901, când s-a sfârşit şi nunta, Weigand a plecat, pe drumuri proaste, cu trăsura, prin Vorniceni şi Cotuşca, la Drăguşeni, unde a mâncat, ca peste tot prin Moldova, un scrob, făcut din şase ouă, şi castraveţi muraţi, clătindu-şi gura cu vin moldovenesc. L-au impresionat pădurile frumoase, care se întindeau în jurul satului, sat sărăcăcios, format din case mici, acoperite cu stuf. În 1 august 1901, Weigand a ajuns la Săveni. A umblat prin Ungureni, Plopenii Mari, Tudora şi Hlipiceni, unde a înnoptat la preotul Vasile, care i-a spus că mulţimea ruşilor întâlniţi prin satele din zonă s-a stabilit, aici, în urmă cu vreun secol. Preotul îi laudă pe ruşi ca fiind prietenoşi, foarte credincioşi (luni, miercuri şi vineri nu fac focul, mâncând hrană rece), dar şi tare nărăviţi după băuturi spirtoase şi, în primul rând, după tescovină.

În 2 august 1901, Weigand pleca la Fălticeni, zărind, de departe, animaţia bâlciului, dar fără să-l intereseze prea mult. Şi-a făcut unele cumpărături, apoi sâmbătă, 3 august 1901, însoţit de Artur Gorovei, Gustav Weigand a mers la Buneşti, de unde a închiriat o trăsură, care să-l ducă într-o excursie prin Bucovina. Vizitiul era un flăcău român, inteligent şi bine dispus. Au poposit, mai întâi, Bosanci, sat cu 5.000 de locuitori, din care 300 erau evrei. Românii din Bosanci încă foloseau portul popular. Spre seară, Weigand a ajuns la Udeşti, fiind găzduit de preotul Popovici, iar în 5 august s-a întors la Suceava, unde a fost oaspetele lui Simeon Florea Marian, care avea să-l însoţească, a doua zi, şi la Şcheia, pentru a studia interesantul grai al localnicilor.

Coperta cărţii lui Weigand

În seara zilei de 6 august 1901, Gustav Weigand şi Simion Florea Marian au ajuns la Ilişeşti, fiind găzduiţi de profesorul român din sat. Germanii din Ilişeşti vorbeau dialectul şvab. În 7 august, trecând prin pădure, Weigand a mers la Capu Codrului şi la Păltinoasa, ajungând, după-amiază, şi la Gura Humorului, orăşel populat cu români, germani şi evrei, care, după cum nota Weigand, nu lipsesc din nici o aşezare bucovineană, diferind doar numărul lor.

La Gura Humorului, Weigand a fost oaspetele preotului Brăiloiu, care l-a însoţit la Mănăstirea Humorului şi la Voroneţ, care funcţionau ca biserici săteşti. A înnoptat în casa parohială din Bucşoaia, unde s-a interesat despre comunităţile de huţuli din satele de pe valea Suhăi.

În 8 august 1901, Gustav Weigand a ajuns la Vama, fiind găzduit de preotul Lomicovschi, care l-a ajutat în studierea graiurilor din Vatra Moldoviţei şi din Prisaca (Eisenau), unde s-a întreţinut cu ţipterii, înainte de a pleca la Câmpulung Moldovenesc, unde-l aştepta T. V. Stefanelli, vechi prieten.

În 9 august, la Pojorâta, însoţit de preotul Constantinovici, care avea să-i cânte, pentru o înregistrare fonografică, „Inima mea, care este o stupină”. În Pojorâta locuiau, împrăştiaţi prin munţi, 1.500 de români, iar în vatra satului, o mie de ţipteri germani şi o sută de evrei.

După-amiază, adică după un ospăţ în lege la casa preotului Constantinovici din Pojorâta, Weigand nu a ales să meargă, aşa cum i s-a sugerat, spre Fundu Moldovei şi Breaza, ci spre Valea Putnei, iar de aici, sus, pe Mestecăniş, unde a poposit la han, admirând, din înghesuiala de trăsuri şi căruţe, munţii şi văile din preajmă.

În 19 august 1901, după scurte popasuri la Iacobeni şi Ciotina, Weigand se afla la Vatra Dornei, „staţiune cu hoteluri elegante şi piscine”, dar care nu l-a atras în mod deosebit, preferând să-şi continue drumul şi să înnopteze în casa parohială din Poiana Stampii. Sat minunat, cu gospodării risipite prin poieni şi prin păduri, cu o şcoală şi cu o primărie frumoasă, lângă biserică şi lângă casa parohială, care era plină de copii ale rudelor preotului, care îşi petreceau aici vacanţa.

În 20 august 1901, Gustav Weigand a trecut, peste Tihuţa, în Ardeal, urmând să revină în Bucovina, dinspre Maramureş, pe valea Bistriţei, abia în 15 august 1902.

La Cârlibaba (Gârla Babei – cum precizează şi Weigand), locuiau doar evrei şi huţului, nemţii având aşezarea lor, Ludwigsdorf (numită aşa, în cinstea numelui industriaşului Ludwig Mann). Paroh al satului huţul era un vămean, preotul Lomicovschi, gazdă excelentă şi îndrumător pe măsură.

Vineri, 16 august 1902, Weigand părăsea Cârlibaba şi se îndrepta, peste muntele Tătarca, pe un drum desfundat, spre Lucina (Lutschina – cum nota el), tabără de vară a hergheliilor de la Rădăuţi, unde, ajungând pe la amiază, a fost poftit la masă de locotenentul Gellinek, iar după aceea, la o plimbare, călare, prin împrejurimi, după care a înregistrat, pe fonograf, un cântec rutean şi unul românesc, interpretate de un soldat din Mahala.

În zilele următoare, Weigand se ocupa de huţulii de pe valea Moldovei (despre care cunoştea ideile din studiul lui Kaluzniacki), călătorind prin sate, însoţit de soldatul din Mahala, până sus, la Şipotul Sucevei, unde a înnoptat în casa preotului Iliuţ, fratele celui din Cârlibaba.

Duminică, 18 august 1902, Gustav Veigand a ajuns la primul sat românesc din zonă, Straja, sat cu trei mii de locuitori, păstorit de Dimitrie Dan, care tocmai oficia slujba prin care se celebra ziua de naştere a Împăratului („Kaisers Geburtstag”), slujbă la care participa şi fratele istoricului Dimitrie Onciul, judecătorul cernăuţean Onciul, care avea să-l însoţească pe Weigand la mănăstirea Putna, de unde acesta avea să plece, prin Voitinel, spre Suceviţa, întâlnind în cale sate frumoase, prin care oamenii treceau călări şi bine aghezmuiţi, că doar era zi sărbătoare.

Plecând din Suceviţa, Weigand a petrecut câteva ceasuri în Marginea, în casa preotului Magior, apoi, trecând prin Lichtenberg, Clit şi Arburea, a ajuns la Cajvana, sat care, precum observa Weigand, ca şi Botoşana, ca şi Poieni, era populat doar cu urmaşi ai unor emigranţi transilvăneni, care încă-şi ziceau „ungureni”. Itinerariul lui Weigand, pe care şi el îl prezintă succint, avea să cuprindă, în zilele următoare, Costâna, Hatna (Dărmăneşti), Suceava, Ipoteşti, Grăniceşti, unde a fost găzduit de preotul Becec, iar de aici, la Ţibeni (Istensegits), unde a tras la preotul Laszlo şi, după felul de zidire a caselor, apoi şi după vorbă, i-a identificat ca fiind secui oamenii din acest sat.

Ungurii din Bucovina au stârnit interesul lui Weigand, mai ales că era bine documentat asupra statutului lor de „grăniceri”, dobândit în 1764, şi despre migraţia spre sudul Moldovei, sub conducerea pastorului Mauritius Martonfi, urmată, zece ani mai târziu, la invitaţia generalului Hadik Andras, în Bucovina, unde au primit vetre şi locuri de hrană şi la Dorneşti (Hadikfalva şi Andrasfalva), şi la Iacobeşti (Fogodisten), şi la Vorniceni (Iosiffalva), din cele trei mii de familii secuieşti, stabilite, iniţial, în Bucovina, rămânând, în 1883, doar o mie, majoritatea secuilor răspunzând „ademenirii maghiare” (aşa o numea Weigand) de a se muta în Banat, în ţinutul Panciova.

Asupra călătoriei lui Weigand prin Bucovina şi Basarabia voi continua cu titlurile cântecelor şi cu numele românilor de la care le-a cules şi fonografiat, informaţiile din cele 30 de pagini de relatare a călătoriei fiind nesemnificative, dar nu înainte de a preciza că, aşa cum era şi firesc, Weigand nu a aflat, în nordul Moldovei dialecte, aşa cum postulează titlul cărţii sale, publicată în 1904, la Leipzig („Die Dialexte der Bukowina und Bessarabiens / Mit Einem Titelbilde und Muzikbeilagen”), aşa cum nu a găsit nici măcar graiuri, ci doar pronuncţii, care nu diferă de cele de astăzi din satele Bucovinei şi ale Basarabiei. Am şi cele 6 partituri ale lui Weigand, pe care le vom fonoteca, doar ca să înţelegem dacă, la aceleaşi texte, existau stiluri interpretative diferite în cele două provincii româneşti, deşi aş fi gata să pariez că vom întâlni aceeaşi secundă mărită, care duce spre muzica turcească, şi aceleaşi alternanţe de major cu minor şi minor, despre care vorbea Karl Engel ca fiind specifice, datorită folosirii îndelungate a cimpoiului, şi muzicilor naţionale din Scoţia şi din Irlanda.

Aşadar, Gustav Weigand a cules, din nordul Moldovei şi din întreaga Basarabie (iniţial, am vrut să evit piesele culese din Transilvania, dar nu am mai făcut-o şi veţi vedea de ce), următoarele cântece, multe dintre ele adunate, de la aceiaşi interpreţi, şi de Alexandru Voievidca (în Basarabia, într-un alt imperiu, se cântau exact aceleaşi texte ca şi în Bucovina; rămâne să vedem dacă stilul interpretativ diferea sau nu):

Dumbrăveni, Rocsanda a Gafiţii: „Foaie verde trii pelini”

Dumbrăveni, Gheorghi a Gafiţii: „Foaie verde altaraş”

Suhărău, Gheorghi Pădurean: „Foaie verde pui di nuc”

Cotul Pereritei, Grigore Cucoş: „Foaie verde pomu negru”

Udeşti, Dimitrie Popovici: „Hai, Ileană, la poiană”

Capu Codrului, Dumitru Catargiu: „Ci stai, leli, suparată”

Mănăstirea Humorului, Simeon Buburuzan: „Copchiliţă de pe coastă”

Gura Humorului, Gheorghe Şuhan: „Frunză verde mărăciune”

Bucşoaia, Domnica Grigoraş: „Frunză verde de-alunică”

Pojorâta, Ioana Flocea: „Puiculiţo, treci zaplazu”

Pilugani, Iulian Sălăvăstru: „Rămâi, maică, sănătoasă”

Straja, Parasca Tarnoveţchi: „De-ar fi mândra sus la cruci”

Voitinel, Natalia Morăraş: „Foaie verde di cicoară”

Marginea, Garafina Pomohaci: „Mătrăgună-n trii girezi”

Arbore, Casandra lui Ion Cotleţ: „Jos, la ţara muntenească”

Grăniceşti, Valeria Gherasim: „Frunză verdi iarbă neagră”

Frătăuţii Vechi, Ion Luchian: „Puică, din dragostea noastră”

Bădeuţi, Măriuţa Cazac: „Pasăre privighetoare”

Ceahor, Zoiţa lui Vasile Rotariu: „Frunză verde de scunchiuă”

Molodia, Domnica Miroslavschi: „Cântă cucu sus pi nuc”

Voloca, Domnica Holunga: „Frunză verdi borş cu peşti”

Mahala, Dumitru Bodnar: „Di când te-ai dus, băieţeli”

Boian, Nicolai Toma: „Maică, măiculiţa me”

Buneşti românesc, Gheorghe Rus: „La crâşmă, la Dorohoi”

Buneşti bucovinesc, Dumitru alui Nicolai Rusu: „Hai, copchilă, după mine”

Mureşenii Bârgăului, Gherasim Hangan: „Frunză verde iarbă mare”

Maier, Marina Dogar: „Frunză verde de sub vie”

Rodna Nouă, Marinca Pop: „Măi bădică, măi bădică”

Rodna Nouă, Docea Moldovan: „Pasăre verde-n oblon”

Polvăncicăuţi, Luchiria Pascal: „Frunză verdi arnăut”

Pererita, Gheorghe Morariu: „Cine vrea să-mbătrânească”

Lopatnic, Ilisaia Pleaşca: „Frunzişoară trii sămânţă”

Dumeni, Ivostina Alexii: „Frunzuliţa bobului”

Glinjeni, Gheorghe Ghijdea: „Frunzişoară pelinaş”

Drăgăneşti, Simion Milicencu: „Frunzuliţă trei păstări”

Prepeliţa, Sevasta Matei: „Frunzişoară mintă creaţă”

Peresecina, Nani alui Vasili Buzu: „Ştii, puicuţă, or nu ştii”

Călăraşi, Pătru alui Constantin Niţa: „Frunză verde ş-un mohor”

Străşeni, Catinca Iereghi: „Fa Anică Mărioară”

Sânjera, Eftimie Onica: „Hai, Ileană, la poiană”

Vadu lui Isac, Ivan Dănăilă: „Frunză verde de mătasă”

Slobozia, Vasile Dobre: „Foaie verde pomu negru”

Bender, Sava Lazăr: „Frunză verdi siminoc”

Bălăbăneşti, Nicita Cotoman: „Frunzişoară di-un cireş”

Coşniţa, Petre Ţugulea: „Oh, amar şi gre dureri”

Marcăuţi, Haralambi Bătrâncea: „Frunză verdi solz di peşti”

Trifeşti, Maftei Andruşca: „Frunză verdi pui di nuc”

Ţipordei, Petrea Clima: „Armăncuţă di la Prut”

Stoicani-Cremeni, Anica Crudu: „Frunză verdi măr mustos”

Bârnovo, Girigore Buga: „Frunzuleană şir secară”

Cupcin, Agafia Herghiligiu: „Frunză verdi stuf di baltă”

Trinca, Evghenia lui Vasile alui Ivan Petrovici: „Frunză verdi de-o păştari”

Trinca, Nadejda lui Dimitri Petrovici: „Frunză verdi păpădie”.

Fără să-şi propună sau să conştientizeze asta, Gustav Ludwig Weigand a izbutit să ne ofere o probă despre unitatea cântecului naţional românesc, aceleaşi texte circulând în toate provinciile româneşti (voi face dovada definitivă, apelând şi la cărţile scrise de Murray, de Falken, de Meringer şi de Diefenbach), şi în Ardeal, şi în Bucovina, şi în Moldova, şi în Basarabia, până pe ţărmul Mării Negre, la Bender. Asta probează falsitatea teoriei comunistoide a „vetrelor”, „zonelor” şi a „subzonelor” folclorice, ca şi a folclorului, în general, ca „ştiinţă”.

„Cântecele populare” („Volksweisen”, capitol, pp. 83 şi următoarele), prezentate de Weigand în partituri, au fost înregistrate cu un fonograf de mici dimensiuni, pe 12 role, fonograf pe care austriacul îl luase pentru prima dată cu sine.

Vorbind despre ritmul („Rhytmus” sau „takt”) melodiilor româneşti din Basarabia, Weigand opina că „ritmul acestora, cel puţin în sensul în care îl înţelegem noi, joacă un rol în plus faţă de melodiile româneşti autentice de fapt”, pentru că, „în afară de autentic românesc”, există influenţe din „o mulţime de alte melodii ruseşti”, semnificativă fiind melodia I, culeasă din Basarabia, şi care „poartă acelaşi caracter ca şi cântecul popular rus: Ia poidu, poidu izîhutora poidu. De asemenea, melodiile II şi III pot fi cântecele din Rusia, dar nu şi următoarele”, Weigand verificând ritmul… pe ceas şi concluzionând că ritmul nu este, totuşi, rusesc (ciudat, nu?).

Weigand povesteşte încă un lucru interesant, şi anume faptul că, înainte de a începe să cânte, românul „îşi drege glasul” sau „prinde glasul”, printr-un fel de introducere, „aşa cum se obişnuieşte la cântecele bisericii răsăritene”.

În ce măsură contribuie ritmicităţile ruseşti din Basarabia la conturarea târzie, în perioada interbelică şi în cea comunistă, a unei specificităţi moldoveneşti şi, desigur, bucovinene, vom afla, pe baza mărturiilor, dar e cale lungă până atunci, condiţionată, în primul rând, de fonotecări, adică de „lecturarea” instrumentală fidelă a partiturilor de odinioară. Inclusiv a celor şase cântece, pe care ni le-a încredinţat Gustav Ludwig Weigand: