Dansul căiuţilor, la poloni, cf. Die österreichisch-ungarische Monarchie in Wort und Bild / 19 Galizien, p. 385
Ca „semn de limbă” anterior apariţiei limbajului articulat, „realizat, ca un mister sacru, în diferite moduri, prin care gândul sau dorinţa sunt exprimate în loc de (sau pe lângă) cuvinte, pe care omul încă nu le posedă”[1], Căluţii şi Căluşarii au o origine comună, cu desluşiri în epoca cognostică, atunci când, „odată cu dezvoltarea inteligenței, a trezirii spiritului de observație, a conștiinței ordinii și dezordinii în mișcări, a revenirii periodice a anotimpurilor, oamenii au înțeles că sunt supuși forțelor superioare, că Soarele le-a luminat și i-a încălzit, că Luna, pe care au văzut-o în timpul nopților înstelate, înconjurată de o strălucită procesiune de constelații, iar stelele înstelate, prin întoarcerea lor periodică, au influențat vegetația, şi-au exprimat recunoştinţa asupra forțelor cosmice, a ordinii și vieții Universului… Prin strigătele lor pline de bucurie și prin sărările lor, au încercat să facă favorabile muncii lor agricole aceste puteri de fertilizare. Ei imitau, în săriturile lor, mișcările circulare ale stelelor în jurul Lunii și Soarelui”[2].
Salturile şi săriturile, care se mai păstrează şi în naraţiunea dramatică a căluşarilor de astăzi, probează că, „la origine, dansul a fost un simplu salt cu gesturi instinctive, cu mişcări dezordonate, pe care omul primitiv le făcea, în sunete de strigăte sălbatice, ca să-şi manifesteze strălucitor bucuria care îl cuprindea… Dansul devine, încetul cu încetul, un semn exterior al bucuriei, o manifestare obişnuită a mulţumirii, o expresie a gratitudinii, un gest de adoraţie”[3], iar apariţia unor personaje, toate cu puteri mitice misterioase, care despart calendaristic Căluţii de Căluşeri, se datorează şamanului, personajul enigmatic doar în aparenţă şi care „este vrăjitor și un medicine-man; el este socotit vindecător, asemeni tuturor vracilor, și fachir, asemeni tuturor magicienilor primitivi sau moderni. Dar el este, în plus, psihopomp, și poate fi preot, mistic și poet”[4].
„Şamanii (preoții) și misterele le-au ordonat, au reglat mișcările și gesturile dansatorilor și au făcut cadenţele, ritmurile mişcărilor să se ajute de accentele cuvintelor, de melodia cântecului și de muzică. Au dansat, cântând melodii, în sunetul puternic al buciumelor, tobelor, cimbalelor, care au scandat invocațiile și clamările vesele ale publicului, au stârnit imaginația mulțimii și au contribuit la inspirarea unei frici superstițioase. Mai târziu, preoții și slujitorii cultelor zeilor și-au rezervat privilegiul de a dansa dansuri religioase; mișcări combinate, în care guvernau gesturile adorației; melodii imaginate pentru a direcționa, pentru a marca mișcările imnurilor, imnuri care exprimau recunoștința sau dorințele credincioșilor dădeau dansurilor religioase un aspect maiestuos, o expresie solemnă, hieratică. Pentru a susține vocea, au adăugat ritmul melodiei, însoțirea muzicii. Dansând, au cântat imnuri și cantate[5], însoțindu-se de liră, harpă și chitare. Publicul a luat parte la dansuri și cântece, în anumite momente[6], prin intervale, pentru a proclama în cor bucuria, durerea sau speranțele lor, pentru a exprima, prin gesturi și mișcări colective, unirea lor, comuniunea lor de sentimente cu preoții care conduceau dansul, pentru a repeta în cor refrenele imnurilor și cantatelor. Aceste dansuri religioase au devenit rituri uzuale pentru a omagia zeii și au fost numite dansuri sacre”[7].
Datorită şamanismului, care redistribuie personajele, în funcţie de o raţiune calendaristică temeinică, începe distincţia, ulterior uitată, între Căluţi (Hobby-Horse) şi Căluşeri (Morris Dancers), şi, deşi ambele jocuri „descind din festum calenradium, așa cum sugerase Ducange”[8], primii „oficiind” pe parcursul lunii martie, ca şi Salii Romei, iar ceilalţi, de Sărbătoarea tuturor sufletelor, numită, în contextul ex-rusaliilor slave de tip „Russalkawoche”, cu o… rădăcină etimologică şi mistică a Ielelor, „Elfenwoehe”[9]. Numai că, în neguroasele decenii ale intoleranţei creştine[10], Căluţii sunt izgoniţi din luna patronului lor (simbolul lui Marte era calul) şi înlocuiţi cu substitutul pseudo-creştin „Caii lui Sân Toader”.
Căiuţii din Zvoriştea, cel mai vechi Bucureşti al României (1392)
Asemănarea dintre Căluţii, şi nicidecum Căluşerii, lui Dimitrie Cantemir, rătăciţi, pe durata celor două epoci proletcultiste, interbelică şi comunistă, în dansul de copii Căiuţii al Datinilor de Iarnă, şi „Caii lui Sân Toader” este izbitoare, dovadă că, deşi „în aceste dansuri, cunoaşterea a acţionat, ritualul a fost expus şi păstrat în memorie, tot mai viu, prin repetiţie, iar misterele, religioase sau de altă natură, au fost fondate pe baza de acţiune”[11], dovadă că doar formula primitive a exprimării extazului a supravieţuit, nu şi încărcătura mitică, nu şi rolul mistic al şamanului, chiar dacă diriguitorul dansului încă mai are faţa vopsită cu negru şi încă mai aduce, prin port şi prin toiag, cu un mag straniu, mai curând arab, precum magii care urmau Steaua vestitoare a naşterii lui Iisus Hristos. La Cantemir, descrierea este, totuşi, destul de superficială („Cantemir nu putea simţi decât în chip obscur tot ce e valabil în spiritualitatea anonimă românească” [12]), Noica fiind de părere că mărturiile lui trebuie privite la fel ca relatările oricărui alt călător străin, pentru că, din perspectiva filosofului ardelean, „Cantemir e primul fenomen de criză din spiritualitatea românească, până atunci echilibrată şi împăcată; nu mulţumită cu sine, dar împăcată cu ceea ce i-a fost dat să fie”[13]. Iar superficialitatea lui Cantemir se datorează cunoaşterii obiceiurilor moldoveneşti „de pe cal”, dacă nu cumva din goana calului”, cu consecinţa confundării valtrapurilor Căluţilor cu nişte „straie femeieşti”, deşi Căluţii sau Căiuţii, ca şi Toaderii, „se zice că ar fi feciori-cai, feciori cu cozi și copite de cai”, care „fac frăţii de cruce”[14] – „o fraternitate jurată și precede dansul cu o inițiere, care prezintă un cap de cal și numărul sacru nouă” [15], iar „stariţul”, deci „șamanul (care) își alege discipolii”[16], „un al nouălea fecior, Sântoaderul cel Mare sau de Sântoaderul cel Şchiop, formau ceata Sântoaderilor, închipuind o herghelie divină, care lovea „cu copitele” pe fetele dornice de joc”, este, de fapt, „Șamanul-Tată”, cel care impunea regulile, conferea şi retrăgea puteri mistice, iar „în extazul său, murmura cântece șamanice”[17].
Ca şi Salii romanilor, care „erau tineri de origine preoțească, dedicaţi zeului Marte, în calitatea sa de zeitate vegetativă”[18], „Caii lui Sântoader” se sărbătoreau, începând din 14 martie, zilele şi nopţile de purificare (Marţea Sântoaderului, Vinerea Sântoaderului, Joia Iepelor, Sâmbăta Sântoaderului) săvârşindu-se prin aprinderea focurilor ritualice, inclusiv „roata de foc” („călușarii, spre a se apăra de strigoi, mai pun și o rotilă de plug într-un par, pe vreun șoporon. În rotilă bagă 9 feluri: tămâie, piper, ai – tot câte 3 fire, 3 cuie de fier, 3 bănuți de argint, 3 zdroburi de sare, 3 fire de mătase roșie, 3 de arnici (tort de bumbac) roșu, 3 grăunțe de grâu”[19]).
Opt feciori, îmbrăcaţi în strai de sărbătoare, cu copite în opinci şi cu cozi de cal în nădragi, conduşi de un al nouălea fecior, Sântoaderul cel Mare sau de Sântoaderul cel Şchiop, formau ceata Sântoaderilor, închipuind o herghelie divină, care lovea „cu copitele” pe fetele dornice de joc şi care petrecuseră „lunga noapte de iarnă în joc”, începând cu Noaptea Lupului Alb, Noaptea Crăiesei Zăpezii Eftepir, noaptea Filipilor de Toamnă din era creştină.
În 15 martie, începeau „Zilele împrumutate” (Ziua Berzei, Ziua Mierlei, Ziua Sturzului, Ziua Cucului), zilele timpului schimbător, cu ninsoare, lapoviţă şi vânt. În 16 martie, începeau „Joile Nepomenite”, recomandate pentru muncile agrare, spre deosebire de zilele nefaste, „Joile Pomenite” din Săptămâna Brânzei, a Paştelui şi a Rusaliilor sau Căluşului. Calendarul continuă cu „Vinerea Sântoaderului” (17), când, dimineaţa, de cu noapte, fetele scoteau rădăcina Omanului, bună pentru leacuri, vrăji şi descântece, invocând frumuseţe: „Toadere, Sântoadere, / Dă cosiţă fetelor / Cât cozile iepelor!” sau „Toadere, Sântoadere, / Dă cosiţă iepelor, / Ca s-o poarte fetele, / Să crească lungă ca aţa, / Moale ca aţa!”.
Despre „Amuţitul Cucului”, în 17 martie, am vorbit. În 18, e sărbătorit Sântoaderul cel Mare sau Sântoaderul cel Şchiop (taman ca Hefaistos, fierarul!), conducătorul cetaşilor, apoi urmează „Zăpada Berzelor” (19), „Zilele Moşilor” (20) şi „Cocoşul” (21), apoi Echinocţiul de primăvară, denumit, în calendarul tradiţional românesc, „Ţâr înainte, ţâr înapoi”. În 23 martie sunt „Gemenii şi comoara”, Castor şi Polux vestind „Ziua Şarpelui”, urmată de „Ziua Cucului” şi de „Stelele Ciobanului” (26 martie), „Pleiadele” sau „Găinuşa” din Constelaţia Taurului”[20].
Deci, zile ritualice din martie, prin simbolul calului-cailor, erau închinate lui Marte, dar nu zeităţii carpatice ulterioare a războiului, ci ca planetă care anunţa sfărâmarea „lanţului îngheţului”, cum s-a numit, în creştinism, sărbătoarea ancestrală a „ieşirii şarpelui în pământ” (echinocţiul de primăvară), şarpele, ca simbol al îngheţului, fiind Constelaţia Dragonului, care arată, cu triunghiul „cap de lup”, nordul polar.
Ca şi dansurile căluşereşti englezeşti Hobby-Horse şi Morris Dancers, Căluţii şi Căluşerii au o rădăcină comună în primul fapt stilistic din istoria spiritualităţii umane, cum numea Lucian Blaga ceea ce, anterior, fusese definit de Fernand Delzangles drept „sabéisme”[21]. Iar suportul mistic şi metafizic al acestor dansuri ancestrale îl găsim descris, cu întreaga-i încărcătură a comuniunii cosmice, într-un text încă necunoscut, „Demonii bolii la popoarele din Balcani“, scris de K. L. Lübeck, pe care îmi permit să-l supun atenţiei, înainte de a continua să-mi expun propriile-mi puncte de vedere.
Căiuţii din Dolhasca
În ceremoniile din săptămâna rusaliilor, Lübeck întrezăreşte vestigii elfice (Elfenwoehe), cu „sofisticate ceremonii, care susţin un interes deosebit, datorită particularităţilor lor extraordinare“, care încep în Miercurea Elfilor (Elfen Mittwoch), când „elfii îşi exersează personajele sub numele de Russalki (singular: Russalka), cele trei „surori mai crude“ dintre ele fiind, în mitologia balcanică, Samoviden, Wilen şi Samovilen. Rusalcele sunt fatale omului şi „aduc moartea şi boala asupra lui“, dar apar printre oameni numai în săptămâna care le poartă numele (Russalkawoche) pentru a participa la fertilizarea naturii, deşi, în datina veche, în această „săptămână a nebuniei“, reguli stricte interziceau munca, tolerată, mai târziu, doar până la prânz, în celelalte zile ale săptămânii, cu exepţia celor de luni, miercuri şi vineri. „Dar și să dormi în timpul zilei este foarte periculos și fatal: cineva poate fi fermecat. Prin urmare, toată lumea trebuia să poarte plante de pelin ca protecție împotriva atingerilor Rusalcelor“, cei mai expuşi fiind cei care au munit în zilele de luni, miercuri şi vineri, boala putând lua diverse forme. „Această boală este vindecabilă numai în săptămâna Rusaliilor și numai de către Rusalini“, de către o grupare, numită din vremuri vechi, a Rusalinilor sau a Căluşarilor (Kaluscharen). „Acești căluşari (Kaluscharen) sau Rusalini își practică doar activitatea de vindecare în timpul săptămânii Elfului (în sensul de „spiritelor“, deci de Rusalii – n. n). Şeful lor este Watafin (vătaful, adică şamanul – n. n.). Watafin își dobândește poziția nu prin alegere, ci prin ereditate și necesitate naturală, pentru cunoștinţele sale, pentru puterea sa de vindecare, pe care nimeni altcineva nu o posedă în egală măsură şi care îi oferă această poziție. El este singurul care cunoaște ierburile tămăduitoare necesare pentru vindecare și puterile lor magice ascunse; doar el știe farmecele și secretele incantațiilor care urmează să fie folosite, împotriva cărora chiar și Samoviden, Rusalcele și alte spirite inexorabile, de altfel insesizabile, se scufundă în devotament și se supun omului; numai el este familiarizat cu vindecarea supranaturală a bolilor de către vrăjitori și vrăjitoare. Aceste daruri extraordinare îi oferă nu numai poziția sa cea mai înaltă dintre căluşari, ci chiar dreptul de a-i selecta până la cel din urmă. El îi alege, îi instrueşte şi hotărăşte care căluşari îşi vor pierde cunoştinţa, în timpul dansului, atunci când vor izbuti vindecarea unui pacient. Fără el, căluşarii nu pot face nimic, nici un bolnav nu se va însănătoşi fără el, căci cunoștințele, capacitatea și darul său de viziune sunt supranaturale, mai ales că trăiește cu ființe supranaturale, într-o comunitate secretă, în timpul săptămânii Rusaliilor (Elfenwoche). Drept urmare, poziția sa față de căluşari devine aproape divină, ceea ce este îmbunătățit și mai mult de faptul că şi căluşarii sunt oameni, care înfruntă lovituri destul de obișnuite, dar care îl ascultă orbește și îi îndeplinesc literalmente poruncile, din cauza misterioasei comuniuni a Vătafului (Watafin) cu ființele superioare. Prin urmare, în afară de sentimentele de reverență timidă, ei au și o venerație sacră pentru el.
Căluşar poate ajunge oricine este moderat, suplu, ușor, agil și puternic și poate îndura privaţiunile. Trebuie să fie un bun dansator! A fi capabil să dansezi bine și mult timp este cea mai importantă cerință, ca să faci parte din el. Admiterea în cercul căluşarilor se face după acceptul personal al Vătafului (Watafin). Acesta din urmă se consultă cu alţi vătafi asupra primirii și se interesează despre viața solicitantului. Dacă se dovedește că persoana în cauză este un bețiv sau un tâlhar, ea va fi respinsă, deoarece astfel de oameni, în special bețivii, nu pot nici să păstreze un secret și nici să îndure un dans lung rotund. Pregătirile pentru primire sunt următoarele: În primul rând, persoana în cauză trebuie să postească timp de trei zile, apoi se face testarea forței sale de dans. În timpul dansului de probă, vătaful și unii dintre cei mai vechi căluşari sunt prezenţi. Apoi, noul venit trebuie să practice jocurile, o săptămână întreagă, sub supravegherea unuia dintre vechii căluşari. Acesta din urmă, până la o altă poruncă, rămâne tutorele și profesorul persoanei care solicită admiterea. Dacă rezultatele acestor pregătiri sunt satisfăcătoare, atunci are loc inițierea sa în asociere. La fel se întâmplă și în fața drapelului și a celorlalţi căluşari, cu rezultatul unui jurământ ca o formulă de blestemate a spiritului, pretins de vătaf:
Căiuţii din Hănţeşti (hanţă înseamnă, în româna veche, cal mic)
„Să nu fie nici o casă în casa lui, să nu existe vatră în ea, doar șerpilor și șopârlelor să le placă să locuiască acolo, și numai bufnițele doar să-și construiască cuibul acolo. Să-i trăiască soția, dar nici un leagăn să nu vadă în fața ochilor, nici un copil să nu plângă în casă. Nici o oaie în grajdul său, nici bou, nici vacă, nici cal, nici umplutură, nici câine. Iarbii și spinilor să le placă să crească acolo, pe locuri goale și pustii. El însuși să fie orb, surd și mut, să nu își poată găsi niciodată mulţumirea, niciodată să nu găsească pace sau sfârșit. Locul în care intră să şteargă ceea ce atinge, ciuma să îl preceadă, iar pe călcâie să urmeze holera, să nu-i ia niciodată pământul oasele!“.
După pronunțarea acestei formule teribile, inițiatul sărută steagul și fârtaţii și devine căluşar. O invocare similară va avea loc, ulterior, la fiecare dans, în timpul săptămânii rusaliilor. De o mare importanță pentru reușita Căluşarului este numărul membrilor, în special în dans. Numărul celor care participă la dansurile ritualice, în timpul Săptămânii Rusaliilor (Elfenwoche) trebuie să fie întotdeauna impar: 3, 5, 7, 9 etc. Cel mai frecvent număr este șapte. Trei sau cinci dansatori nu au nici o putere de vindecare, nu reprezintă încă acea horă căluşerească (Kaluscharenkreis) corectă și eficientă. În special, șapte sau unsprezece dansatori au putere magică. În plus față de număr, sunt de o importanță deosebită pentru succesul magic incantațiile de boală, steagul și muzica. Fiecare căluşar are un comag, care îi este predat, în aceeași zi, de către vătaf (Watafin), în locul unde se desfăşoară consacrarea drapelului. Acest băţ este tăiată din lemnul unui anumit copac (alun – n. n.). Are câțiva milimetri grosime și aproximativ 1 metru lungime. Capătul său inferior este ascuţit şi întărit cu fier, astfel încât să poată fi înfipt ușor în pământ, în timpul dansului; la capătul superior sunt legaţi diverşi clopoţei, pentru a face zgomot în timpul jocului. Primirea noilor căluşari și consacrarea drapelului au loc cu aproximativ 4-5 zile înainte de începutul Săptămânii Rusaliilor (Elfenwoche), iar toți căluşarii sunt convocați, în acest scop, de către vătaf la casa acestuia. Toiagul-steag, pregătit de acesta, este apoi stropit cu apă, în care au fost înmuiate diverse ieruri şi flori, în prezența căluşarilor, și apoi consacrat de vătaf cu o formulă sacră. În acest timp, muzicienii cântă o melodie straniu (un cântec Samodiva), iar căluşarii stau în jurul vătafului cu brațele încrucișate. Atunci vătaful prezintă fiecărui dansator toiagul său, care este împodobit cu diferite ierburi și flori, în afară de clopoţei şi zurgălăi, care au putere magică. La împărţirea beţelor care servesc căluşarilor în timpul dansului ca un fel de reazăm, vârsta decide ordinea: primesc mai întâi căluşarii cei mai bătrâni, iar ultimii cei mai tineri, până la cel mai recent acceptat. În acest scop, căluşarii trebuie să se apropie de vătaf. Îngenunchează în fața lui, îi sărută mâna și îi spun zicala prevăzută. Vătaful îi stropește, acum, și pe căluşeri cu apa înmiresmată cu ierburi şi flori, apă miraculoasă, cu în care dansatorii îşi înmoaie bâtele și datorită căreia ei intră în posesia puterii magice, apoi se dau la o parte. Fără aceste bâte, căluşarii nu pote nici dansa, nici vindeca. Puterea magică, care, conform presupunerii generale, derivă din formula verbală, din apa și florile sfinţeniei, rămân în sarcina căluşarilor doar în timpul Rusaliilor din acel an. În fiecare an, trebuie tăiate bâte noi. Cele folosite sunt fie îngropate în pământ, fie rupte.
Căiuţii din Zvorişte (ritual închinat planetei Marte)
După ce, unul după altul, și-a primit bâta care-i servește ca sprijin, în timpul dansului, se procedează la consacrarea steagului.
Steagul este la fel de important pentru căluşari ca şi bâtele lor, depășindu-le doar pe acestea din urmă în tărie și putere magică. Până și umbra lui se spune că deține putere magică. Influenţa lui asupra căluşarilor este atât de mare și de puternică, încât nimeni, în afară de vătaf, nu îndrăznește să-l atingă sau să-l poarte. Pânza necesară pentru pavilionul steagului este albă și este țesută în casă sau cumpărată de pe piață. De asemenea, vătaful trebuie să se achite şi de alte datorii: el taie lancea steagului, dă forma pânzei, o coase afară, lasă pânza să atârne pe lance, iar în vârful ei leagă mănunchiuri de flori elfice, precum gențiana, arnici şi aşa mai departe. Apoi steagul este binecuvântat și stropit cu apă, ca şi bâtele. Atunci, vătaful face o plecăciune înaintea lui, apoi ia steagul în mână și îl înfige în fața celor de faţă. În acest timp, căluşarii dansează în jurul său, iar muzicienii cântă continuu cântece ceremoniale (Elfenlieder). În clipa în care steagul este luat și ridicat, toți căluşarii cad în genunchi. Apoi, vătaful îi cheamă pe toți sub steag și pronunță, încă o dată, legământul sacru, legănând constant steagul peste fiecare, pe rând. În același timp, unele alimente, băuturi și atribuții sunt interzise prin formula de blestem. După aceea, steagul intră în curtea vătafului, unde trebuie să fie păzit de fiecare căluşar, pe rând.
Întreaga ceremonie cu bâtele și steagul trebuie să fie făcută până sâmbătă, seara, înainte de săptămâna rusaliilor. Deplasarea prin sate începe duminică, dimineața.
De asemenea, muzica are un rol semnificativ în toate acestea, deoarece fără ea nu este posibil nici un dans, iar fără dans, nici o vindecare. Muzicieni excelenți sunt acele persoane care știu să cânte cu cimpoiul și cu vioara. Dar muzicianul trebuie să fie sobru și capabil să păstreze secrete.
Dansul interpretat de căluşari are o dublă semnificaţie: pe de o parte, trebuie doar să satisfacă curiozitatea și distracțiia spectatorilor, iar pe de altă parte servește la vindecarea bolnavilor. Atunci când joacă primul dans obișnuit, diferiți participanți leșină mereu. Aceştia sunt readuşi la conștiință de către tovarășii lor. Participarea la un astfel de dans este permisă doar cu plata câtorva bani. Plătești cinci monede și un franc pentru fiecare jucător pe care vrei să-l faci să leșine. Cu totul altul este primul dans destinat pentru vindecarea bolnavilor. Pentru a avea efect, este necesar ca boala, care să fie vindecată, să provină din vrăjile rusalcelor. Dacă este sau nu o boală provocată de rusalce decide vătaful. Dacă nu este, atunci vătaful decide că este inutil să se ocupe de vindecarea ei. Dar dacă un diagnostic atent permite acceptarea unei boli de rusalcă, suma pe care pacientul trebuie să o plătească pentru remediu este convenită imediat. După aceea, se trece la vindecare, de pildă pentru a constrânge pacientul sau boala acestuia. În acest scop, se cumpără o oală nouă și un bol nou. În acesta din urmă se toarnă oțet, în care au fost amestecate diverse plante medicinale, care sunt considerate magice. În oală se toarnă, „neîncepută” (doar din sursă abia scoasă) apă vindecătoare și plante medicinale similare. Această apă este acoperită cu un ştergar. Oala cu apă şi plante este adusă pe un fel de masă, care este acoperită cu o placă de scândură nouă. Însuși pacientul este adus, pe o rogojină, dar departe de oală. Acum muzicienii încep să cânte și căluşarii să danseze. La început, dansul se mișcă încet în jurul pacientului. „După obiceiul ielelor” („Nach der Sitte der Elfen“), este ales după vârstă. El urmează cu strictețe ritmul muzicii, când cu viteză sau încetinire mai mare, ceea ce indică pe cineva care ar trebui să danseze „din” sau „din alte” locuri. Dansul în sine poate fi în două feluri diferite: fie mișcările se produc dintr-un singur punct, caz în care dansatorii se sprijină de bâte cu spatele, sau în anumite linii și direcții, aflate la o anumită distanță, dar care linii sunt întotdeauna fixate de un punct fix, neschimbate în jurul lui. Apucă rogojina pe care bolnavul se ghemuiește și o scutură cu strigătul „La Căluş!”, apoi îl aruncă pe bolnav, prin zvâcniri violente, de trei ori în aer. Apoi fac un pas înapoi, iar văataful, care îi stropise continuu cu apă sfinţită, în timpul dansului, pășește la mijloc și îi pune bolnavului pe frunte bolul cu oţet şi plante. Îngenunchiază şi, cu mâinile, coboară steagul peste el, apoi îl flutură deasupra lui, spre cele patru puncte cardinale, și, în sfârșit, se întoarce din loc. Seria de hore începe din nou, dar mai violent, cu fiecare căluşar sărind peste pacient, pe rând. Acest lucru se întâmplă de trei ori. Dansatorii își părăsesc, acum, poziția din jurul bolnavului și sar peste oala cu apă „neîncepută“ şi plante, departe de bolnav, în timp ce suferindul rămâne întins pe rogojină. Acest lucru se întâmplă de mai multe ori. Atâta timp cât căluşarii dansează în jurul bolului, vătaful este întotdeauna într-un loc de unde coboară steagul peste dansatorii care trec. Cei care leșină sunt adesea stropiți, mai întâi cu apă, mai târziu cu oțet, decât ceilalți, iar vătaful lasă steagul să fluture imediat în fața lor, ca şi în fața celorlalți. Între timp, oțetul și apa au dobândit, treptat, putere magică asupra rusalcelor, în puterea cărora este bolnavul, şi care încep să se înmoaie; îmbunarea sau alungarea acestora trebuie să aibă loc în orice moment. La semnul vătafului, muzicienii cântă „Floricica”, numită „Cântecul Ielelor“ (Elfenlied), şi se apropie sfârșitul dansului, iar căluşerii sunt din ce în ce mai mult stropiţi cu apa din oală. La un alt semn al vătafului, cel mai bătrân căluşar loveşte cu bâta în oală, care se spulberă. În același moment, bolnavul sare în sus, își smulge rogojina în care fusese înfăşurat și se grăbește să se declare complet sănătos. La fel, şi ceilalți bolnavi scapă; dar pentru cei care ar trebui să cadă inconștienți a venit acum momentul prăbușirii. Apoi începe o nouă rundă, exact ca înainte, doar fără oala de apă, deja spartă; toate ceremoniile se repetă, cu excepția faptului că bolnavul acum inconștient este frecat cu oțet, pentru a-şi reveni, deoarece, în cazul unei întârzieri mai mari, cei căzuți nu ar trebui să poată să-şi revină la simțurile lor.
Diverse documentări privind starea de lucruri şi sentimentele căluşarilor au dezvăluit următoarele (atașez aici raportul unui căluşar): „Dansând în jurul bolnavului simt cum devin încântat treptat. În timp ce îmi alunecă dansul, capul meu începe să amețească; când vătaful face ca steagul să plutească peste mine, o ceață adâncă coboară asupra ochilor mei. Dar îndată ce cineva dansează în jurul vasului, nu mai simt deja nimic și nu îmi amintesc ce facem și ce face vătaful. În clipa de înainte ca vasul să fie spart, o slăbiciune de nedescris mă copleșește; iar atunci când îl sparg, genunchii mi se înmoaie și cad”. Celalţi căluşari, care nu leşină, sunt atât de proaspeţi încât încă pot dansa cu conştiinţă deplină.
În ceea ce privește bolnavii, ei se simt, de fapt, mai bine, după ceremonia greoaie, așa cum se poate observa din unele dintre rapoartele anterioare. Sentimentele bolnavului pot fi descrise astfel: aşezat pe o rogojină, el simte o mare slăbiciune. Apoi somnul îl copleșește treptat. Atâta timp cât îi vede pe căluşari dansând în jurul său, se simte din ce în ce mai ușor. După fiecare salt căluşeres, starea lui se îmbunătățește. Când călurarii sar peste el, se simte de parcă toată lumea îi îndepărtează o parte din boală cu mâna. Pe măsură ce vătaful îl stropeşte cu apa din oală, se simte din ce în ce mai bine, doar foarte slăbit. Când vasul este spart, se simte de parcă ar fi fost tras de cineva, care îi șoptește în ureche: „Zboară!”. Cum se întâmplă asta, nu ştie, pentru că el era confuz și inconștient. În general, se poate observa că şi credința pacientului, în special, și a populației, în general, este foarte mare în ceea ce privește puterea de vindecare a căluşarilor, care este rezultatul fericit al vindecării bolnavului.
În ultima zi de la Rusalii (duminică) toți căluşarii se duc la vătaf, seara, unde ceremoniile desfășurate în casa acestuia din urmă, așa cum le-am observat, se repetă, dar în ordine inversă: în prima ordine, a creat putere magică și, acordată, această forță este distrusă de ordinul în sens invers. Muzica cântă, vătaful se pleacă de trei ori în fața steagului, dă jos ierburile și florile atașate, separă pânza de lance, o puse deoparte, în continuu murmur și chemare, apoi număra bâtele căluşarilor și le desparte de cea din urmă putere magică. În acest ritual, el începe cu cel mai recent căluşar. Apoi, toată lumea așteaptă, până după miezul nopții, plecarea muzicanţilor și pornește spre o poiană înflorită (Elfenplatz) sau un râu din apropiere. La oprire, vătaful rupe lancea steagului și bâtele, le aruncă în apa care trece sau le îngroapă în pământ. Lancea steagului este întotdeauna îngropată. Dacă cineva se va apropia, în secret, de locul faptei, va cădea în boală, care, mai devreme sau mai târziu, îl va prinde. Când, pe de altă parte, cineva dezgroapă lancea steagului, el devine mut, nebun și, în sfârșit, moare după multă suferință.
Căiuţii din Mălini
După finalizarea acestui ultim act, toți se spală pe față și se întorc în casa vătafului, unde împart profitul în părți egale și petrecând restul nopții și, probabil, a doua zi în poala răsfăţului. Din banii câștigați, ei achită mai întâi costul muzicii, vasele sparte etc. În plus, fiecare căluşar trebuie să acorde vătafului zeciuiala din partea sa. Vătaful decide asupra tuturor disputelor posibile, care ar fi putut apărea până atunci și ar putea apărea încă, în ultima seară; merită remarcat faptul că, în vremea ocupaţiei turceşti, cauzele căluşarilor nu au fost acceptate de nici o instanță turcă. Astăzi, mai există doar foarte puține trupe de căluşari, dar acestea sunt încă de găsit în România“[22].
Căluşarul năsăudean
[1] Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, p. 29
[2] Delzangles, Fernand, La danse, Paris, 1914, pp. 3-5
[3] Delzangles, Fernand, La danse, Paris, 1914, p. 2
[4] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas 1983, p. 19
[5] „Între ritmul colindelor şi ritmul unora dintre dansuri este o asemănare uimitoare care ne face să presupunem că, mai demult, colindele au fost dansate” – Pop, Mihai, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti, 1976, p. 39
[6] „În formele autentice pe care le-am putea ști încă – probabil nici una – făcea parte dintr-o mare sărbătoare populară, la care participa întreaga comunitate, câteodată o regiune întreagă, și cu această ocazie călușarii (cei care dansau „călușul” ) – ca și „colindătorii” – mergeau de la o casă la alta, pentru a ura prosperitate” – Prof. univ. dr. doc. Mihai POP, Préface, la Stancu, Constantin, Căluşul / Antologie de studii, Editura TIPARG, 1997, p. 8
[7] Delzangles, Fernand, La danse, Paris, 1914, pp. 8-12
[8] Papahagi, Pericle, Călușerii sau Aruguciarii la Aromâni, în Gazeta Transilvaniei, Anul LXIX, Nr. 237, joi 26 octombrie / 8 noiembrie 1906, p. 1
[9] Lübeck, K. L., Die Krankheitsdämonen der Balkanvölker, în Wrinhold. Karl, Zeitschrift des Vereins für Volkskunde, Berlin 1899, p. 295
[10] „La noi, biserica a împiedicat dezvoltarea muzicii, abătându-se de la drumul ce duce spre progres şi oprindu-se pe un teren neproductiv. Este cunoscut că toate cântările, ce se cântă prin bisericile noastre, sunt împrumutate de la biserica grecească. Este, asemenea, ştiut că, pe la anul 1710, în bisericile noastre chiar şi serviciul divin se săvârşea în limba grecească şi slavonă. Arhipăstorii bisericii, de pe timpurile acelea, în îngrijirea lor „de a cânta lui Dumnezeu alcătuiri de cântări pline de toată duhovniceasca evlavie şi cu duh umilit, iar nu tacsimuri şi cântece turceşti”, a chemat dascăli învăţaţi greceşti în ţară, „pentru ca şi în bisericile noastre să se cânte ca în marile biserici din Ţarigrad şi din Sfântul Munte, pentru ca şi Românii să se iniţieze în frumoasa artă a psaltichiei şi papadichiei greceşti”. Un roi de psalţi şi protopsalţi, dascăli din Ţarigrad, părinţi sfetagoreţi se revărsară peste România şi aflară primire pe la mitropolie, pe la mănăstiri şi chiar la curţile domneşti. Astfel, ajunserăm, curând, la dorita tentă, ca şi „în ţările noastre să se cânte cu multă evlavia, la slujbe şi privechiuri matimi din Ikimatariu şi din Matimatariu; şi era o cântare primită şi plăcută” – Baiulescu, G., Musica la Români, în Albina Carpaţilor, anul I, nr. 7, 29 septembrie 1877, pp.79-82; nr. 8, 5 octombrie 1877, pp. 93, 94
[11] Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, p. 30
[12] Noica, Constantin, Pagini despre sufletul românesc, Humanitas 1991
[13] Noica, op. cit., p. 19
[14] Nicolau, Irina, Ghidul sărbătorilor românești, Humanitas 1998, pp. 89 și 90
[15] Leach, Maria, Dictionary of Folklore, Mythology and Legend, New York 1949, p 184
[16] Eliade, op. cit. p. 68
[17] Eliade, op. cit., p. 33
[18] Sharp, Evelyn, Here We Go Round, London 1928, pp. 42, 43, în care continuă: „În onoarea sa, Salii au oferit sacrificii și au interpretat dansuri la Idele lui Marte, când au purtat scuturi, care se cred că au fost inițial piei întinse pe un cadru, și săbii sau sulițe, care, într-un basorelief reprodus de Miss Harrison, sugerează, fără îndoială, baghete, deși s-ar putea să nu acceptăm în totalitate presupunerea ei că atât scutul, cât și sulița, în acest caz, au fost anterior instrumente de percuție, destinate să ofere o măsură ritmică pentru dans”.
[19] Bariț, George, Căluții sau Călușerii, în Catile Sateanului Romanu, Cartea VII, An. VII, Juliu 1882, p. 74
[20] Marian, Simion Florea, Sărbătorile la Români, Bucureşti, 1898, pp. 94-98
[21] „Cultul elementelor, inspirat de teamă, a avut drept formă de adorare salturi instinctive, mișcări individuale și dezordonate, însoțite de strigăte de bucurie sau ţipete sălbatice sau plângătoare; cultul astrelor sau a cognoscismul (sabéisme) a avut forma de adorare a salturilor mai ordonate, mișcări colective imitând evoluțiile stelelor, însoțite de monosilabe repetate, expresive, sonore. A fost începutul artei orchestrale, prima manifestare artistică a umanității. Găsim dansuri sabéisme sau astronomice la originea tuturor popoarelor ariene: hinduşi, egipteni, perşi, greci, etrusci, celţi, iberici, goţi etc.” – Delzangles, Fernand, La danse, Paris, 1914, p. 5
[22] Lübeck, K. L., Die Krankheitsdämonen der Balkanvölker, în Wrinhold. Karl, Zeitschrift des Vereins für Volkskunde, Berlin 1899, pp. 295-302
