ZICĂLAŞII: Pentru că vrem să înţelegem!
Pentru că nu este suficient să retrezim la viaţă cântările vechi şi străvechi ale românilor, ci trebuie să şi înţelegem ceea ce nu s-a priceput până acum, noi, „Zicălaşii”, am început, astăzi, 3 septembrie 2019, o suită de concerte-atelier, toate cu un singur spectator: operatorul Nicolae Gabriel Sandu. O mare surpriză a fost să constatăm că variantele de „Căluşari” sau „Boristene”, deci cu trimitere directă la boreazi, notate, până în 1782, când au fost publicate, de Franz Joseph Sulzer şi, până în 1830, culeasă de Cantzler cav. de Ferrio, dar publicată după 1890 de Otto Heilig reprezintă două părţi din cântecul în şase părţi „Haiducki”, pe care lăutarii suceveni l-au cântat la Krakowia, în 1502, iar gărzile domneşti ale logofătului Ion Tăutu (moş-strămoşul lui… Mihai Eminescu şi al vărului său, Alexandru Ioan Cuza), numite „haiduci”, în sensul de lefegii, l-au dansat în faţa noului rege, melodia fiind notată pe tabularia de călugărul franciscan Janna z Lublina. „Căluşarii” din 1915, cântec cules şi publicat de Theodor T. Burada, cuprinde alte două părţi din „Haiducki”, cele preluate, în 1640, cu ocazia asediului Oradei, de la călăreţii moldoveni, de către maghiari, care, accelerând ritmul, au obţinut un ceardaş, pe care l-a reprodus şi prinţul Esterhazy; românii din Ardeal au preluat, tot atunci, alte două părţi, cunoscute drept „Ardeleanca” şi „Bătuta ardelenească”, diferenţele fiind doar de ritm.
Originea comună a horelor căluşereşti cu cea numită „Haiducii”, dansate, în 1599, lângă Alba Iulia, cu căluşarul Florean drept lider, pe 12 stâlpi, între care s-a ridicat, cu frânghii, o prelată, probează faptul că horele acestea au fost, iniţial, „ale lui Marte”, cel care păzea Muntele Sfânt, pe care Soarele şi-a „aşezat mesele şi scaunele”, la altarul lui oficiind Venus (ulterior, Luna – Iana, Sânziana sau Ileana – cum a demonstrat superb Mircea Vulcănescu).
Într-o scurtă pauză, între concertele-atelier, Petrică Oloieru şi Răzvan Mitoceanu (afară, ca să putem fuma, până ne-a gonit ploaia) au scris armoniile pentru 30 de „balade”, culese de Nicolae Păscuţescu şi premiate şi publicate de Academia Română. Toate melodiile au fost, la origine, colinde „peanuri ale tracilor” sau „imne ale titanilor”, cum spunea Strabon, caracterul de cântec PE sau PI ANU (Străbunii din Ceruri) fiind lesne descifrabil, după interpretare şi datorită asemănării melodiilor cu cele ale „colindelor bucovinene”, culese de Alexandru Voievidca, sau cu unele dintre oraţiile de nuntă – mai ales zicale de iertăciune, folosite în ceremoniile „chindiilor”, deci ale cântecelor ceremoniale de dinainte şi de după mesele nupţiale.
Experienţa de astăzi ne obligă la o raită şi prin melodiile adunate de la fel de necunoscutul Pârvescu, din întreg teritoriul provinciilor locuite de români şi aflate, pe la 1890, împărţite între mai multe imperii. Dezbaterile sunt utile, pentru că se pot face dovezile rădăcinilor comune ale diferitelor cântece, care nu sunt moldoveneşti, ardeleneşti, munteneşti, bănăţene sau dobrogene, ci româneşti. Diferă doar stilurile lăutăreşti, precum şi instrumentele folosite în diverse zone. Vorbim, deci, despre zone lăutăreşti, pe care ne propunem să le delimităm într-o hartă a lăutăriei, şi nicidecum despre proletcultismul concept al „vetrelor folclorice”.
Spre final, noi, „Zicălaşii”, care am cântat şi ascultat, la prima lectură, „Cântecele Uriaşelor”, deci melodiile încă păstrate ale ceremoniilor primordiale, am exclamat, în faţa frumuseţii, acelor frânturi de ancestral: „Formidabil câte viitoare cântece stau pitite în cântecele acestea multimilenare!”.
