E atât de important un portret al lui Ştefan cel Mare, singurul făcut în ultimul deceniu al vieţii sale, în condiţiile în care artiştii plastici români, inclusiv vechii iconari, începând cu cei ai lui Petru Rareş, i-au portretizat legenda cu atâta inspiraţie? Probabil că nu sau probabil că da, pentru unii dintre noi, cei care tot încercăm să ne descoperim şi să ne înţelegem (I. D.).
Şi prin aceste studii, nu doar prin recuperarea monumentelor noastre de artă, Romstorfer îşi onora obiectivul pe care şi-l propunea, între anii 1887-1895, în „introducerea” studiului Arhitectura moldo-bizantină[1], şi anume acela ca stilul moldovenesc, de canon ortodox, al monumentelor noastre medievale să fie „luat în considerare şi în lucrările de istorie a arhitecturii”.
[1] Romstorfer, Carl A., Moldauisch-Byzantinische Baukuns, Wien 1896
Refacerea monumentelor de artă medievală nu a însemnat, totuşi, un acces direct la perspectivele acelor vremuri, pentru că era greu de recuperat o arhitectură căreia i s-au adus numeroase modificări, de-a lungul veacurilor, iar frescele, la rândul lor, au fost, o vreme reînnoite, de zugrafi care au pictat peste zugrăvelile vechi; dar cum şi aceste imagini au cam dispărut, s-a apelat, în anii 1900, la pictori profesionişti, precum Grigorescu sau Verona, ceea ce nu a fost rău, dar consider că e necesar să ştim că pictura Bisericii Albe de la Baia, a lui Ştefan cel Mare, nu aparţine zugravului său, Gheorghe stolnic, ci pictorului profesionist Arthur Verona. În interiorul bisericii refăcute, poţi respira energia eroilor vremurilor de legendă, dar e bine să conştientizezi că niciodată ochii lui Ştefan cel Mare nu au văzut ceea ce vezi tu.
Şi această carte se poate vizualiza şi descărca gratuit.
„Din fericire, rușii erau încă stăpâni
ai celor două principate,
astfel încât nu a fost necesar
să se negocieze cu Turcia
asupra Bucovinei”