CARTE IN LUCRU: Mercenarul Negru | Dragusanul.ro - Part 2

În dimineaţa zilei de 15 august 1714

Ilustratie VII

Capitolul VII al cărţii, în lucru, “Mercenarul Negru

*

Rătăcesc prin spaţiu şi nu-mi mai cunosc sufletul. Încerc să-mi pipăi trupul, dar trup nu mai am şi mă cuprinde o spaimă, care mă-ntunecă. Disperat, năzuiesc după un licăr de lumină şi-mi aud sufletul prăbuşindu-se vârtej, din întuneric în şi mai întuneric, până la capăt. Şi se face lumină. Licăr cu licăr, se desluşesc umbre care capătă contururi ciudate. Deasupra sufletului meu, câteva grinzi masive din stejar, în care oglindesc lumânările din sfeşnice o neostenită zvârcolire. În jurul sufletului meu, o ferecătură necunoscută şi, totuşi, vag cunoscută. „Am trup!, gândesc. Mi-am regăsit trupul!”. O bucurie stranie îmi freamătă prin suflet, desluşindu-l, dar mă dor cotloanele necunoscute ale sufletului meu, pe care le descopăr ca pe ceva străin sau măcar înstrăinat, ca pe pâlpâirile zburătăcite ale subconştientului din care se zămislesc doar coşmaruri. Aş vrea să fug, să încerc o evadare nouă şi mă înalţ până la obloanele pleoapelor, cătând spre spaţiul de dincolo de trupul acesta, în care sufletul mi-i străin. Şi văd. Ridic încet pleoapele care parcă nu mi-au adăpostit niciodată somnul reînfiripării, apărându-mă de energiile duşmănoase ale nopţilor, şi văd, şi mi se limpezesc alte contururi, căpătând claritate piezişă, de aducere aminte printr-o neaşteptată activare a subconştientului. În faţa trupului, alte trupuri, învelite în zobonuri lungi şi colorate, încinse cu brâie vărgate, şi în anterie grele, împodobite cu aur şi pietre preţioase, trupuri îngenunchiate şi cu capetele descoperite aplecate smerit peste bărbile stufoase, care se preling pe piepturi.

– Sultanul a hotărât să fii mazilit şi trebuie să vii, cu întreaga ta familie, cu fiii tăi şi cu ginerii tăi, la Constantinopol. Îmi pare rău de nenorocirea ta şi sunt mâhnit că a trebuit să aduc o poruncă şi o veste atât de nenorocite…

*

Kapudgi-başi îşi drege vocea uşor răguşită… Dumnezeule! De unde îl cunosc eu pe bărbatul acesta uscăţiv şi smead, care întoarce privirile spre trupul în care m-am rătăcit, iar trupul de vremelnic împrumut pare să ştie ce are de făcut: mâinile desfăşoară cu îndemânare hatişeriful, iar vocea trupului, metalică şi sonoră, începe să răspice, în timp ce sufletul meu se trage ca într-o scobitură de grotă, undeva în trup:

– Deoarece noi am descoperit că tu, Constantin Brâncoveanu, eşti nedemn şi necredincios, că ai adus ruşi la Brăila şi că le-ai dat provizii, că ai pus în ţară biruri noi şi că, prin aceasta, ai sărăcit-o, şi că nici nu te-ai mulţumit cu reşedinţa pe care noi ţi-o hotărâsem, ci că ţi-ai făcut, după voinţa ta, o altă reşedinţă, în care şedeai mai adesea, de aceea, pentru aceste lipsuri şi pentru multe altele, te scoatem din domnie şi îţi poruncim să vii aici, la noi, cu întreaga ta casă şi familie; în acest scop, ţi-am trimis pe capugiul nostru…

*

O revelaţie stranie îmi clatină sufletul, care se aşează temeinic în trupul străin, hotărât să nu rateze ocazia de a deveni martorul unei legende a sfinţeniei. Undeva, dincolo de fisurile apocaliptice ale Timpului, mulţimile imploră, în faţa altor moaşte de împrumut, mila Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, iar aici, unde mi s-a adăpostit sufletul, Brâncoveanu, încă îngenuncheat, seamănă, până la derută, cu Preafericitul Daniel al vremurile în care i se va proslăvi numele, ferecat pe nişte ciolane străine, găsite întâmplător într-o biserică bucureşteană.

– Boiorlar, boiorlar!, strigă turceşte Kapudgi-başi, convocând sfatul domnesc, dar în scurtă vreme l-a zărit alergând, urmat de gărzi, spre cămară şi vistierie.

*

Constantin Brâncoveanu, păzit de doi ostaşi turci, a rămas în genunchi şi cu capul prăbuşit în barba-i stufoasă. Abia când s-a întors Kapudgi-başi şi l-a întrebat de banii ţării, Brâncoveanu a ridicat privirile trufaşe şi răutăcioase, de patriarh al altor vremuri româneşti:

– Banii? O para nu vedeţi voi de la mine!

Kapudgi-başi s-a plecat spre el, cuprinzându-i umerii şi şoptindu-i:

– Constantine, prietene: salvează-ţi familia şi spune unde-s banii. Puternicia Sa nu vrea decât banii ţării, Constantine!

– Brâncoveanu a râs gâjâit:

– Nu…

În vistierie, gărzile au găsit doar 4.050 de taleri, iar în cămara Domnului, 12.000 de galbeni ungureşti, pe care Kapudgi-başi i-a predat noului Domn, pentru întremarea ţării.

*

Şi n-a mai fost nimic, decât drumul lung, spre Bosfor, cu familia voievodală înghesuită în harabaua cu gratii. Am ajuns la Giurgiu, am trecut Dunărea, iar l-a Rusciuk am auzit pe cineva vorbind despre ziua de 9 aprilie. Din când în când, Kapudgi-başi se apropia de harabaua cu prinşi, dar Brâncoveanu clătina din cap, spre dreapta şi spre stânga, refuzând să rostească alt cuvânt decât un îndărătnic „Nu!”.

– Te vor munci, Constantine! Îţi vor schilodi copiii!…

– Nu!

– E vorba doar de nişte afurisiţi de bani; nu ai tăi, ai ţării… Ai să-ţi mânjeşti mâinile cu sângele copiilor tăi, dacă nu întorci banii, Constantine!

– Nu!

*

Am călărit spre unde m-a dus trupul acela străin, în care sufletul meu îşi aflase adăpost. Dacă aş fi zărit o fisură în timp, probabil că aş fi încercat o altă evadare sau măcar o întoarcere în trupul meu cunoscut. Fusesem încartiruit într-o căsuţă dinspre Bosfor, iar serile mi le petreceam pe terasa-acoperiş, cu trupul străin întins pe un covor de rugăciune şi privind stelele, în vreme ce sufletul meu încerca să desluşească, în curgerea lor dumnezeiască, fisurile Timpului, pentru a trece dintr-un ciob în celălalt. Trăiam senzaţia corăbiei în derivă aproape până la însingurare. În Timp exişti doar dacă alungi singurătatea; altminteri, eşti mort. Păşeşti, aduni, sfâşii cu dinţi, înfuleci, faci dragoste, îmbătrâneşti, dar eşti mort. Acesta este primul lucru pe care l-am priceput, atunci când am desluşit apocalipsa Timpului.

*

În dimineaţa zilei de 15 august 1714, se zvonise că Puternicia Sa îşi va alunga înalta-i plictiseală pe malul mării, la unele dintre chioşcurile sale, iar populaţia pestriţă a Istanbulului luă drumul mării, în speranţa că i-ar putea zări măcar gloriosul turban. Ezitam, fără ţel, dar m-a luat valul mulţimii şi, aproape fără voia mea, am nimerit aproape de eşafodul din piaţa de pe malul mării, din faţa Galatei şi a chioşcului sultanului Ahmet. Nu l-am zărit pe puternicul stăpânitor, nici măcar turbanul nu i l-am zărit, din pricina aglomerării de capete, care făceau zid între trupul meu de vremelnic împrumut şi simbolistica sacră a zilei acelui loc.

În piaţa înconjurată de ieniceri, i-am putut zări şi recunoaşte pe Vodă Brâncoveanu, pe clucerul Ienache Văcărescu şi pe feciorii nefericitului voievod, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei. Şedeau îngenunchiaţi, depărtaţi unul de celălalt, şi cred că se rugau, deşi nu le zăream feţele, din pricina stufoaselor căciuli de miel, împodobite cu blănuri scumpe. Apoi i-au încadrat strâns ienicerii, zvârlindu-le căciulile îndărăt, peste umeri, spre mulţimea hipnotică, şi i-au târât pe eşafod, aşezându-i, îngenunchiaţi, în faţa celor şase butuci, şi ei depărtaţi unul faţă de celălalt.

– Spui unde-s banii ţării?, l-am auzit întrebând pe comandantul ienicerilor.

– Nu.

*

Ştiu eu, probabil că uriaşul nubian, care mânuia iataganul gâdelui, primise poruncă să izbească după fiecare „Nu!” al lui Bâncoveanu, căci imediat îl descăpăţână pe clucer şi, înşfăcând capul chel de barbă, îl îndesă, înainte de a-l arăta mulţimilor, sub ochii lui Brâncoveanu, care nici măcar nu clipi.

– Spui?

– Nu!

*

Când iataganul gâdelui şuieră prin aer, trupul lui vodă vibră scurt, iar când gâdele îi puse capul beizadelei Constantin sub ochi, mugi icnit, aidoma zimbrului răpus de săgeţi.

– Spui?

– Nu!

Nu se aştepta nimeni din piaţă şi, cu atât mai puţin Brâncoveanu, să cadă capetele beizadelelor Ştefan şi Radu unul, după altul, cu o secundă însângerată înfiptă ic între cele două morţi. Iar Matei, mezinul domnesc, pe care încă nimeni nu-l luase în seamă, ţâşni înspăimântat în picioare şi răcni cu voce fragedă, de copil:

– Puternicia Voastră, eu nu sunt vinovat! Am doar şaisprezece ani, prea puţini pentru a fi vinovat! La vârsta mea, pot eu avea o vină aşa mare, ca să merite o moarte atât de crudă? Dacă vina e numai a părinţilor mei, de ce mă pedepsiţi pe mine, Mare Sultan Ahmet? Nu eu, ci alţii au fost cei care m-au adus aici şi care au fost împotriva ta; eu, cu toată vârsta mea copilărească, m-am opus. Încearcă, stăpâne! Dă-mi voie să-mi trăiesc tinereţea, vei vedea cu câtă credinţă îţi voi sluji! Dacă pe mine, creştin, mă vei slobozi cu iertarea ta, mă voi face musulman, dacă de asta ţine iertarea mea. Vreau, mai bine, să fiu musulman, decât să mor nevinovat, plătind greşelile părinteşti cu o pedeapsă atât de grozavă!

*

Nubianul rămăsese cu braţele încrucişate, privind, peste capetele mulţimii, spre chioşcul sultanului, apoi apăru un ienicer, care îl întrebă pe Brâncoveanu:

– Spui?

– Nu?

– Îngădui, ca părinte, ca mezinul tău să-şi schimbe legea, ca să-şi păstreze viaţa?

– Voi nu cereţi nimănui să se facă muslin; dacă tot vreţi să-l iertaţi, de ce i-o cereţi fiului meu?

– Pentru că e fiul tău…

*

Brâncoveanu suspină adânc, îşi dă capul pe spate, iar trupul lui se încordează în spasmul pe care îl produce, de obicei, un jungher înfipt în inimă. Cămaşa de mătase i s-a descheiat larg, lăsând să se vadă rănile trupului, dobândite prin munci şi cazne, care să-l oblige să spună unde sunt banii pe care i-a smuls de la românii munteni, în păguboasa lui domnie.

Cineva, în dreapta mea, se foi, şoptindu-mi:

– Să nu-ţi fie milă! Poate fi şi osânda Moldovei, că-i tot schimba domnii adese, şi-l blestema toată ţara… Avea o lăcomie mare peste măsură şi greutate şi blestem i-au rămas şi lui…

– Nici o bunătate sufletească n-a arătat în viaţa şi domnia lui, ca să se laude, ci mai vârtos este a se huli pentru multe fapte rele, pe care le-a făcut în domnia lui, care au rămas, la cei după urmă, greutate şi blestem…

– Obiceiurile cele bune ale ţării, care cu multă socoteală şi osteneală le-au făcut acei bătrâni, toate le-a stricat şi le-a făcut după cum i-a plăcut lui…

– Cea mai rea din toate, adaosurile haraciului, pe care le-a făcut la turci pentru binele lui, care, din 250 de pungi, ce au fost, când s-a pus el domn, el l-a făcut 520 de pungi, de-au rămas un blestem, de blestemă săracii de acest greu şi vor să blesteme în veci…

– Da, dar ştia să jumulească găina, fără să o facă să ţipe!, adăugă cu tâlc altcineva, oprindu-se brusc, pentru că, de pe eşafod, se auzi glasul icnit al lui Brâncoveanu.

*

– Matei! Copile, din sângele nostru n-a fost nimeni care să-şi piardă credinţa!…

Apoi, mutându-şi privirile încercănate spre chioşcul sultanului:

– Nenorocitul acesta, deşi e fiul meu, să-şi plătească capul cu sângele său, dacă şi-a pierdut cinstea prin prostia sa!

Adolescentul de pe eşafod plângea mărunt şi a scâncit spre Cer:

– Vreau să mor creştineşte, loveşte!

*

Nu ştiu ce a fost mai departe, pentru că vorbele copilului Matei mi-au salvat sufletul, smulgându-l brutal din trupul neatent, pe care îl locuisem vremelnic, şi aruncându-l în lumină, iar în lumină am recunoscut făgaşul spre trupul în care am crescut şi în care mă simt acasă. Iar trupul meu mărşăluieşte pe Calea Sfintelor Moaşte, privind cu inconştient cinism şi cu inconştientă nepăsare spre trupul fiului, crucificat la margine de drum şi căruia toţi îi înfigem câte o armă dureroasă în coastă, ca să putem bea, desfrânaţi, din sângele lui.

*

Undeva, înspre unde duc urmele lui Dumnezeu, încep să curgă lacrimi, iar Cerul le cerne răbdător şi le risipeşte peste creştetele noastre.

– Sfinte Constantin Brâncoveanu, mântuieşte-mă, vindecă-mă!

– Hă-hă-hă, acela o fost mai bandit ca mine!, grohăie iar Băsescu, spre negustorul de moaşte.

Mulţimile trec buluc, iar negustorul de moaşte îşi face socotelile. Seamănă atât de mult, la trup şi la suflet, cu Constantin Brâncoveanu, încât încep să fug spre departe, cât mai departe de el, în vreme ce lacrimile lui Dumnezeu îmi răcoresc fruntea. E atâta bunătate şi atâta înţelegere în lacrimile lui Dumnezeu, încât spulberă cu ele însingurările, inclusiv însingurarea-i care l-ar ucide.


Urmele lui Dumnezeu, prin iarbă

*

– capitolul VI al romanului “Mercenarul Negru” –

*

Notă: Revin, după multă irosire de timp, la cele două cărţi, pe care le am în lucru. Şi cred că o să rămân aici, până le voi isprăvi, după care, ostenit de amărăciunile vieţii, cred că o să-mi aştept, precum Iisus – din acest capitol, doar moartea ca pe-o speranţă.

*

Când s-a luminat de ziuă, am văzut urmele lui Dumnezeu; se furişau prin iarbă brumată, apoi dispăreau sub frunzişul arămiu, risipit de toamnă de la un capăt al altul al zării. Nu-şi mai avea sălaşul în Soare, dar psalmul rămăsese neschimbat.

– Dumnezeule, chiar şi Dumnezeu se teme!, mi-am auzit sufletul scrâşnind, înainte de a se rătăci în larmele de pe Cale.

Am privit iarăşi, dar de data asta îndelung, lumina şi sălaşul pustiit din Soare, apoi, ca în fiecare dimineaţă a vremelniciei, s-au bulucit mulţimile, înfricoşându-mă cu sălbatica lor lărmuire despre moaşte. Ca nişte moaşte s-au bulucit mulţimile pe Cale, cadenţând ciudat în epuizanta lor idolatrie. Nu era mărşăluitor, bărbat sau femeie, care să nu poarte măcar un os, căruia să i se închine cu disperată evlavie, iar planeta începu să duhnească aidoma unui cimitir cu morminte proaspete.

– Sfântă Parascheva, mântuieşte-mă, vindecă-mă!

– Sfinte Arsenie Boca, mântuieşte-mă, vindecă-mă!

– Dar Dumnezeu? Cu Dumnezeu ce se întâmplă?, întreb cu glas răguşit.

Şi nu mă aude nimeni. Doar Traian Băsescu, ivit de după colţ, grohăie a râs, iar grohăitul atrage atenţia, atunci când mor cuvintele.

– Sfinte Traian Băsescu, mântuieşte-mă, vindecă-mă!

– Sfinte Constantin Brâncoveanu, mântuieşte-mă, vindecă-mă!

– Hă-hă-hă, acela o fost mai bandit ca mine!, grohăie iar Băsescu, spre negustorul de moaşte.

*

Negustorul de moaşte şi de Dumnezeu, rotund ca un butoi cu bere, smolit la faţă de necontenitele-i întunecimi lăuntrice, abia îşi mai târâie cărnurile, care s-ar prelinge unsuros pe Cale, dacă ar pocni pe la o cusătură veşmintele-i strălucitoare de împărat al vremurilor din negura negurilor, nu-i răspunde, dar îl fulgeră cu priviri veninoase, priviri care se sprijină în cârja lui din aur masiv, cu care îmblăceşte mulţimile, până le prăbuşeşte la pământ, într-o umilinţă a târâşului care îl uimeşte chiar şi pe aprigul Traian Băsescu, bărbat energic şi care a văzut multe la viaţa lui.

– Dacă te îndură, Prea Fericite, înseamnă că şi eu am şanse să revin glorios în politică!, grohăie iar Băsescu, dar negustorul de moaşte îl ignoră, pentru că tocmai începură cuvioşii de moaşte să numere veniturile zilei, iar Prea Fericitul e bănuitor, să nu-l fure sutanele negre din preajma lui.

– Bagi ceva în campania mea, Prea Fericite?, întreabă Traian Băsescu, înainte de a dispărea în prima cârciumă din drum, ca să-şi potolească setea.

*

Negustorul de moaşte altoieşte cu sfânta-i cârjă câteva sutane întunecate, care s-ar părea că dosiseră ceva mărunţiş, iar sutanele s-au prăbuşit pe dată, risipind în colb schelete gălbui, care răzbesc, în cădere, prin pieile firave, care le adăpostiseră până mai adineauri. Înspăimântate, celelalte sutane au îngenuncheat supuse, la poalele aurite ale obezului cu cârjă, în imediata vecinătate a oaselor risipite din piei ca din nişte saci putrezi.

– Prea Fericite, mântuieşte-mă, vindecă-mă!

Un cucernic al moaştelor părăsi stolul fastuos al prea-cucernicilor şi începu să inventarieze os cu os, întregind, în sfântul registrul de inventar al celor treisprezece mii de moaşte sfinte din ţară, ba pe un sfânt, ba pe o sfântă, dar iar se buluciră mulţimile, împiedicându-se de cadavrele săvârşitelor întru Domnul sutane ale moaştelor, şi strigând, în cădere, „Aleluia!”.

– Am bani, Prea Fericite! Vinde-mi şi mie măcar o falangă!

– Dacă ai bani, le poţi săruta şi te poţi închina lor; dar numai atât!

*

Negustorul de moaşte nu vinde ciolane, ci venerări. Ca să te închini lui Dumnezeu nu ai neapărată nevoie de învoirea negustorului de Dumnezeu, dar ca să te închini moaştelor, în ziua anume stabilită pentru minuni, fără să plăteşti vamă negustorului de moaşte nu ai nici o şansă.

– Păi da, zisese obezul negustor de Dumnezeu şi de moaşte. Dacă nu stabileam eu calendarul săvârşirii minunilor în anumite orare anuale bine chibzuite, mai dădeau năvală fraierii să vă umfle sutanele cu bănet?

– Nouă?! Bisericii, Prea Fericite!, răspund sutanele mieros de acru.

Negustorul de moaşte loveşte încet, cu capătul de sus al sfintei cârje, crucea de aur de pe piept:

– Biserica e gloria lui Dumnezeu!

– Seamănă Prea Fericitul cu diavolul de pe murii bisericilor ca lacrima cu lacrima!, susură discret o sutană spre altă sutană, în vreme ce ochişori vicleni cată cu poznaşă complicitate spre „pieptul lui Dumnezeu”, în care capătul de sus al sfintei cârje încă mai loveşte delicat, dar şi cu afişată fermitate.

*

Idolatre şi năucite, mulţimile aglomerează Calea şi mărşăluiesc, mărşăluiesc spre moaşte şi morminte, în vreme ce dincolo de şanţ, în bălăriile uscate, crucea veche scârţâie dureros sub povara trupului lui Iisus, pe care nimeni nu vrea să-l mai coboare şi să-l pregătească pentru întoarcerea în Ceruri. Şi huruie în noi fisura în timp, prin care aş putea fugi undeva, în munţi, sub umbra unui copac, unde să mă închin tainic şi fiului, şi tatălui, dar fiul încă nu a fost dat de pe cruce, trupul încă nu i-a fost purificat şi aşezat pe lespede, ca să poată urca la cer. Întorc faţa spre el, măcinat de amărăciune, şi-i văd sângele prelingându-se chinuitor pe capătul de jos al cârjei pe care negustorul de moaşte i-o înfige în coastă, clipă de clipă, de două mii de ani, încoace.

– E nevoie de jertfă. Pururi e nevoie de jertfă, zice Prea Fericitul, fumegând de mânie.

*

De pe cruce, fiul priveşte rugător. Nu cere apă, ca să i se dea oţet, ci îşi imploră doar clipa morţii, care să-l dea jos de pe cruce. Tânjeşte după moartea care să-i aducă învierea, dar viermuirea deznădăjduiţilor se hrăneşte cu neîntrerupta lui crucificare şi îşi ostoieşte setea cu sângele lui, care se prelinge pe cârja care i se tot înfige în coaste.

De undeva, dinspre culmea dealului, de acolo unde duc, prin iarba veştejită şi pe sub frunze uscate, urmele lui Dumnezeu, tatăl priveşte înlăcrimat trupul însângerat al fiului şi împietreşte.


Cap. V: Femeile care ne înşeală

*

Într-o bună zi, am fost fericit: mi s-a născut feciorul, iar eu am fost angajat, coleg de birou cu nea Gicu Parascan, redactor de investigaţie în redacţia ziarului „Zori noi” din Suceava. Abia aşteptam să-l văd venind pe nea Gicu, legănându-şi vioi coama leonină, care încadra o configuraţie facială de lună nouă, straşnic luminată de doi ochişori cât mazărea, dar atât de vibranţi şi de profunzi în a oglindi frumuseţea vieţii, încât îl făceau unic şi irepetabil. Îl aşteptam cu atâta nerăbdare, încât nici nu l-am mai văzut venind, ci doar m-am trezit cu el proţăpit în faţa biroului meu, pentru prima şi pentru ultima dată în viaţă, sumbru şi îngândurat.

– Ce-i, nea Gicule?

*

Gicu Parascan, încercănat de tristeţe, şi-a trecut degetele printre şuviţele sure ale coamei lui leonine, a oftat, a plescăit ţărăneşte din limbă, apoi a strâns din umeri, a indiferenţă, redobândindu-şi zâmbetul arhicunoscut:

– Mă înşeală femeile…

– Care?

– Toate.

*

Am râs, instinctual, înainte de a cădea pe gânduri. După o vremea, am priceput, pe deplin, tragismul situaţiei.

– Şi pe mine mă înşeală, nea Gicule!…

– Păi, vezi!

*

Păşim încăperea dintr-un perete în celălalt, căutând soluţii. Semănăm ca două picături de apă în a nu accepta, vreodată, suferinţa sau înfrângerea. Pe neaşteptate, Parascan tresare şi întreabă grăbit:

– Cât e veacul?

*

Întrebarea vine dintr-un poem al lui Dan Pagis, „poetul cu cerneala secretă”, pe care l-am publicat, în hebraică şi în româneşte, târziu, la propria mea bătrâneţe. Nu am de unde cunoaşte „Europa, târziu”, în ziua în care mi s-a născut băiatul şi în care sunt tânăr şi fericit.

*

– Şi care-i problema?

– Ar trebui să fiu bătrân, nea Gicule!

– Şi, dacă nu eşti, te deranjează?… Hai la nea Iluţă, să ne sfătuim!

*

Nea Iluţă, un bosâncean de cremene, e barman la „Subredacţie”, cum numim noi crama de la subsolul blocului turn din apropiere, în care avem masa noastră, a ziariştilor, la care să ne facem veacul. La masă, Victor Micu, singur, cu notesul în faţă şi cu pixul în mână, cu ochii spre cerul de dincolo de blocul cu zece etaje de deasupra, caută idei. Iar când le zăreşte, le apucă smuncit şi le pune în lanţurile grele ale foii albe de hârtie.

– Bine că aţi venit: începuse să mi se acrească!

*

Victor deschide eleganta sa geantă diplomat, rânduieşte, în interiorul ei încăpător, pix, notes şi idei, apoi întreabă sec:

– Care-i treaba?

– Ne înşeală femeile, răspundem într-un glas.

– Şi pe voi? E grav, trebuie să luăm măsuri!… Nea Iluţă, trei romuri mari şi trei cafele mici!

Apă nu bem, din principiu.

*

Victor Micu lucrează, de o viaţă, la un roman interesant, în care e vorba despre un om împlinit, care ajunge, într-o excursie, la Poarta Brandenburg, iar acolo, într-o foarte singură clipă, are revelaţia sfericităţii întregii lui vieţi.

*

– Sfericitatea e esenţa, obişnuieşte el să spună. Omul nu este fericit sau nefericit, el există într-o complementaritate desăvârşită a ceea ce, din ignoranţă, numim antonime.

– Şi cu femeile cum rămâne?, întreb eu, cu gândul dus la femei.

– Le ignorăm!, decide Micu.

Şi bine facem.

*

După o vreme, ieşim prin oraş, la vânat subiecte jurnalistice. Păşim pe trotuare sparte, traversăm străzi desfundate şi maidane îmburuienite, până ajungem la trotuarele din dale cochete ale străzii conducătorilor democratici judeţeni.

– Mama lui de bandit! A intrat în primărie rupt în fund, a prădat târgul cu firmele lui frate-său, iar acum, putred de bogat, ne râde în nas!, pufneşte Micu, iar mustăcioara lui sură se zburleşte ca penele de la gâtul unui cocoş în arenă.

*

– Cum îl cheamă?

– Dracu’ ştie!

Adevărul este că de toată ruinarea din jur se face responsabil premierul Petre Roman, care a decretat falimentarea economiei naţionale, asmuţind haitele asupra prăzii.

*

În piaţa oraşului, curăţată de flori, de viaţă şi de statui, primarul oraşului împarte găluşte trecătorilor şi se vede, de la o poştă, că trăieşte o adevărată revelaţie creştină, atunci când pedestraşii urbani îi ling palmele, năclăite de grăsimea sarmalelor şi de milostenia ortodoxă. Piaţa oraşului, încadrată frumos de cârciumile şi de terasele primarului, freamătă din dalele ceramice, sub paşii glorioşi ai mândrului nostru edil, dar nu-i bai, căci oraşul plăteşte, şi mai generos, în indiscutabila lui vocaţie creştină, pentru fiecare cub din gresie, pus căluş în gâtul ierburilor şi al florilor urbane de către frate-său.

*

– Cum îl cheamă pe primar, nea Gicule?, întreb eu, sufocat.

– Nu îl cheamă în nici un fel. Numai haita există şi are nume… Victore, mai dai câte un romuleţ?

*

Începe să mă doară trupul, sub povara fluentă a vârstelor. În jurul nostru, haitele se năpustesc şi înfulecă osatura urbanităţii, în vreme ce oraşul se prăbuşeşte în sine ca în cazul unei implozii excelent controlată. Dispar, rând pe rând, într-un zgomotos clefăit de fălci, toate fabricile Sucevei şi, odată cu ele, câte ceva din vârstele noastre şi din entuziasmele, mai mult sau mai puţin justificate, ale acelor vârste. Când nu mai rămâne nimic, haitele se încaieră între ele, cu o animalică ostilitate:

*

– Votaţi PSD!

– Votaţi PNL!

– Votaţi PDL!

– Votaţi PP-DD!

– Votaţi România Mare!

*

Pe un zid al fostei cofetării „Liliacul”, cineva a scris cu aldine: VOTAŢI NUMAI JAVRELE CARE ÎŞI IUBESC CIOLANUL! Maşini negre, doldora de hingheri mascaţi, tulbură zilele, înghesuind anumite potăi în clădirea stranie, din spatele Bibliotecii Bucovinei.

*

– Prima femeie care m-a înşelat avea un nume frumos: Viola! Am cunoscut-o în Parcul „Cişmigiu”…

– Herăstrău!, precizează prozatorul Alex Rudeanu, care ni se alătură, pe neaşteptate.

– Herăstrău, în cartea ta, nu în viaţa mea reală!, protestează Parascan.

*

Nu ştiu în măsură trăieşte nea Gicu din romanele şi povestirile altora şi cât din conţinutul naraţiunilor respective se nutresc din viaţa reală a lui Gicu Parascan. Şi nici nu-mi pasă. În fond, indiferent de situaţie, Parascan este şi rămâne cel mai fascinant personaj al Sucevei, un om care iubeşte necondiţionat viaţa şi care-i cunoaşte toate frumuseţile. Numai el cunoaşte şi trăieşte toate frumuseţile vieţii, numai sfericitatea lui, veşnic inundată de lumină, nu vrea să se supună principiului complementarităţii.

*

– Când te apuci, totuşi, de scris romanul acela?, mă întorc, violent, spre Victor Micu.

– Niciodată. Nu am talent.

– Cum nu ai talent? Dacă l-ai scrie aşa cum mi-l tot povesteşti, ar ieşi o carte excelentă!

– Talent înseamnă altceva, Ioane. Talentul există doar atunci când poţi sta, câte zece ore pe zi, în scaun, fără să te doară fundul şi fără să ţi se pară că, în zece ore, a trecut mai mult de o singură clipă…

*

Intrăm într-o cârciumă veche, pe care o cunoaştem dală cu dală, dar nimerim într-un sediu de bancă, într-un spaţiu de o vrăjmaşă modernitate estetică. Dezamăgiţi, ieşim, iar, în piaţa cavou a Sucevei, ignorând, cu ostilitate, cârciumile şi terasele cochete ale primarului, care încă mai împarte, creştineşte, găluşte trecătorilor. Iar trecătorii îi ling mâinile evlavioase, năclăite de sucul sarmalelor, de excesul de ortodoxism şi de cântecele săltăreţe ale ansamblului folcloric din urbe, care promovează, îndrăcit de sonor, noile valori ale moralei capitaliste: beţia şi violul. Iar femeile târgului, deja bete şi înstrăinate, se lasă violate chiar acolo, lângă milostenie, lângă javra edilitară şi lângă cântecele porcoase, tăvălindu-se indecent pe sonorităţile excitante ale folclorului bahic. Toate ne înşeală, dar nu ne mai pasă.

*

Întorşi în redacţie, frunzărim ediţia curentă a ziarului la care lucrăm, dar cum, în prima pagină, zace ca o pată unsuroasă poza primarului, milostivind trecătorii cu găluşte, ne simţim atât de străini, încât prinde să ne strângă în chingi gândul evadării. Nici în prima pagină a ediţiei de ziar primarul nu are un nume, ci doar o poză dezgustătoare despre umilirea făpturii umane.

*

– Hai la nea Iluţă!, plescăie ţărăneşte din limbă Gicu Parascan, iar noi ne năpustim, înghesuit, spre ieşire.

Ieşire din ce? Ieşirea în unde?

*

Coborâm scările cramei, sufocaţi de o duhoare stranie, care pătrunde în haine şi în suflete. Nimerim într-un depozit de haine vechi, pe care angajaţii le oferă trecătorilor, în numele primarului. Nu mai întrebăm despre nea Iluţă, pentru că intuim că el a fugit în Bosancii natali. Mă rog, dacă a avut spre unde evada!

*

Întorşi pe trotuarele sparte ale Sucevei, ocolim, cu grijă, femeile, evitând amestecul năucitor de parfumuri tari cu duhoare de găluşte, de haine vechi şi de cântece populare. Când au ocazia, toate femeile oraşului ne înşeală, dar nouă nici că ne mai pasă.


Cap. IV: Golirea de metafizic

*

Pe dealul Zamca, dansul nevăzut al Mercenarului Negru continuă, în fiecare noapte, dar fără martori, acompaniat discret doar de fâşâitul straniu al ierburilor păşite. Nici noaptea nu mai e atât de înstelată, iar lumina seamănă cu aroma unei păduri de molizi, după ploaie. Simt că între mine şi el stă, inexpugnabilă, o ciudată sfericitate, în care mi-aş dori să intru. Apoi, îmi vine fericita idee de a rectifica: în care mi-aş dori să exist!

*

Privită din perspectiva miezului ei lăuntric, ciudata sfericitate e aidoma oului cosmic, cu un capăt înfipt în pământ şi cu celălalt capăt, străpungând cerul. Iar peste urmele dansului, care se desluşeşte jur-împrejurul meu, se aşterne, ritualic, o umbră în ritmică mişcare, de care mă apropii, încercând să o pipăi. În treacăt, îmi zăresc propria umbră, dar mă apropii de umbra cealaltă, umbra care calcă pe iarbă cu tălpi nevăzute, dar degetele mele trec prin umbră şi poposesc pe firele frânte ale ierburilor. Umbra se pleacă uşor înspre mine, de parcă m-ar privi cu curiozitate, iar eu caut, instinctual, cu mâna stângă, conturul umbrei mele, aşternută în iarbă. Cealaltă pluteşte prin aer, se înalţă, de la firul ierbii, până la porţile cerului, pe când umbra mea zace rostogolită şi o tot trag după mine, din ce în ce mai anevoios. Ca la edec trag de propria-mi umbră şi mă miră să înţeleg asta, deşi, timp de o viaţă întreagă, mi s-a părut că umbra e mai curând ca o aripă vegetală, decât ca o povară.

*

– Nu ai trup!, zic, mai mult ca pentru mine.

Deasupra spărturii dintre dealul Zamca şi cel al Pătrăuţilor, steaua polară se zăreşte, dincolo de apele albăstrii ale lăuntrului sfericităţii, ca o lumânare de Paşti.

*

– Şi la ce mi-ar folosi un trup?

Întrebarea mă ia pe nepregătite, aşa că îngaim, cât se poate de lumesc:

*

– Ca să exişti!

– În asta, crezi tu, constă existenţa?

*

Nu ştiu ce-aş putea să răspund, aşa că strâng din umeri, iar umbra mea, prăbuşită în iarbă, face la fel, împovărându-mă şi mai mult cu gestul ei de o stranie stupiditate. Ceva nu e în ordine cu mine. Văd şi simt ce n-ar trebui să desluşesc vreodată, ba mai şi discut cu o umbră, înfiptă între Pământ şi Cer.

*

Umbra îşi duce palma de umbră la bărbie, de parcă ar avea de chibzuit pe îndelete.

– Încă nu ştiu dacă eşti pregătit. Văd că nu te temi, dar nu ştiu dacă eşti şi pregătit…

– Pregătit pentru ce?

– Pentru iniţieri.

*

Ştiu câte ceva despre metafizică, dar când să-mi răscolesc prin gânduri, glasul umbrei pufneşte supărat:

– Nu în cele dumnezeieşti, ci în cele pământeşti ai nevoie de iniţieri!

*

– M-am născut, am copilărit, am crescut, am iubit, am făcut copii, am îmbătrânit, am răzbit în viitor şi nu mă tem de moarte; ce taină pământească mi-a rămas necunoscută?

– Taina datoriei!

*

Fără voia mea, îmi amintesc o zicere de-a lui Miron Costin, despre Grigore Ureche: „Nu a scris mai departe, pentru că l-a împiedicat datoria omenească, moartea”!

– Sunt pregătit să mor!, îi zic, fără dram de ezitare.

*

Aud umbra râzând cu gâlgâitul proaspăt al unui şuvoi de munte, la cataractă.

– Nu există moarte!

*

Ştiu. A spus-o şi Iisus, mi-a spus-o şi tata. Numai că eu nu sunt pregătit pentru o a doua naştere; nu vreau o a doua naştere; socot că am ispăşit suficient şi printr-o singură viaţă.

– Port sfericitatea asta, în jurul meu, dintotdeauna?, întreb.

Umbra înclină din capul de umbră, aprobator.

*

Înseamnă că, până acum, nu am desluşit-o; înseamnă că toţi purtăm, în jurul nostru, fără să o desluşim, câte o sfericitate identică sau doar asemănătoare.

– Identică, precizează umbra.

*

Instinctual, trăiesc senzaţia unei molecule, a unui atom din cine ştie ce corp pământesc sau astral, dacă nu cumva chiar din trupul umbrei verticale, pe care nu îl pot desluşi. Mă simt atomul unei molecule dintr-un trup bolnav, care are nevoie de anticorpi, ca să se vindece.

– Nu tu, ci sfericitatea căreia îi aparţii poate deveni anticorpul!, îmi precizează umbra, şi încep să înţeleg.

*

Dinspre Dobroaia Plopenilor, o lumină roşiatică, rarefiată, prevesteşte zorii. Ştiu care e rostul acelei firave revărsări de roşu, pentru că m-am născut, am copilărit şi am crescut sub aura ei vrăjmaşă. Vreau să mă golesc de metafizic. Îmi apuc umbra cu amândouă mâinile şi o arunc cât colo. O aud plescăind în iarbă ca o placentă, dar nu întorc capul, ci păşesc înspre târg, cu hotărâre, păşind apăsat.

*

Dinspre Zamca, peste fâşâitul discret al ierbii, vocea umbrei se aude, revărsându-se noptatic înspre mine:

– Voiam să-ţi vorbesc despre iniţieri!…

*

Nu întorc capul, dar îi răspund, cuprins de o neaşteptată încrâncenare:

– Am înţeles ce vrei de la mine, Doamne…


Cap. III: Ziua în care ni s-a arătat Dumnezeu

*

Dumnezeu există şi poate fi văzut. E suficient doar să priveşti înspre cer, dar ignorând cerul, şi îl poţi vedea. Îi poţi vorbi, îi poţi cere socoteală, iar el îţi va răspunde şi îţi va explica totul, cu răbdare de tată iubitor, dar care îşi ştie bine şi responsabilităţile iniţiatice. Femeia tânără, din cabinetul prezidenţiei judeţene, fie că m-a minţit, fie că s-a minţit pe sine, vorbindu-mi despre sinonimia dintre viitorul definitiv şi dumnezeire. Dumnezeu e altceva, un infailibil destin inexplicabil, pe care-l urmează şi Cerul, şi Pământul, şi vieţuitoarele dintre Cer şi Pământ.

*

În ziua în care ni s-a arătat Dumnezeu, Suceava era în transa unei petreceri ritualice de-a zădărnicia, adunată, ciucuri-ciucuri, în jurul celor mai grandioase spectacole cu muzici din istoria ei. În Burdujeni, muzici portocalii. În Suceava, muzici roşii. Poporul petrecea şi primea daruri. Era vesel poporul şi nepăsător, în goliciunea naivităţii sale, a superficialităţii tradiţionale a generaţiilor care nu se învrednicesc la memorie. Printre rândurile lui dense şi unduitoare, răzbăteau cerşetorii, dar sâcâielile lor nu enervau poporul pus pe petrecere.

*

– Dă şi mie un vot, ca să-mi iau o pâine!, insistau cerşetorii, iar poporul, generos la chef, nu se enerva.

– Ia de-aici, mă, şi să fii de sănătos!, arunca poporul, cu netrucată fudulie, mărunţişul necesar pâinii cerşetorului.

– Şi să fie de sufletul tatii!, adăuga poporul, din obişnuinţă, dar fără să-i pese de sufletul cuiva.

*

Cerşetorii adunau monedele în găleţi de plastic, pupând bombeul încălţării poporului şi luând numele lui Dumnezeu în deşert.

*

Sus, dincolo de Ceruri, Dumnezeu zâmbea mucalit, aidoma inegalabilului profesor Ioan Nemeş, dar fără să ne mustre că ne batem joc de semnificaţiile daniei şi ale jertfei, pe care, de-a lungul generaţiilor, doar din orgoliu şi suficienţă umană le-am tot săvârşit. Nu Dumnezeu avea nevoie de ele, ci noi, generaţiile de oameni, ca să ne putem trufi, cu aerul că am birui Timpul şi că am fi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, deşi el nu are nici chip, nici asemănare, ci doar desluşirile pe care noi, oamenii, le convenim între noi. Poţi să ţi-l închipui spirit luminos, precum Ioan Nemeş, dar nu-i interzis să ţi-l imaginezi asemeni primarului Ion Lungu, dând găluşte de pomană persuasivă mulţimilor, doar ca să priceapă mulţimile că el, Ion Lungu, în ciuda banalităţii existenţei sale pigmeice, deja a ajuns cineva. Îl poţi desluşi pe Dumnezeu când Mîrza, când Flutur, când Nechifor şi nu păcătuieşti cu nimic, deşi, undeva, printre fisurile Timpului, ai putea să-ţi zăreşti urmaşii îndepărtaţi, puşi în obezi prin iresponsabilitatea deciziilor tale.

*

Dar cui să-i pese de urmaşii îndepărtaţi! În fond, ne tragem, ca generaţie nevrednică, din lungul şir al unor generaţii la fel de superficiale şi, tocmai de aceea, neîndreptăţite la memorie. Gem de identităţi pierdute condicile parohiale ale bisericilor, dar nimeni nu e interesat, şi nu a fost vreodată interesat, de furnicarele acelea de nume, care pitesc vieţi la fel de inutile şi de nesemnificative, dar împlinite, fericite chiar, în carapacea temporală individuală. Identităţi irosite, care nu au de ce reînvia nici în Ceruri, nici pe Pământ. În fond, la ce-ar folosi reînvierea lui Lungu sau a lui Nechifor şi cui ar folosi?

*

– Dă şi mie un vot, ca să-mi iau o pâine!, insistă cerşetorii Sucevei, iar dincolo de Ceruri, Dumnezeu îşi pune mâinile la ochi.

*

Caut prin buzunare, adun mărunţişul şi, înciudat pe mine, îl arunc, prin grătarul din fontă, într-una dintre rigolele înfundate ale târgului.

*

– Şi te mai lauzi că ne-ai lăsat libertatea de a alege!, scrâşnesc înspre Ceruri.

– Eu? Cine ţi-a spus aşa-ceva?

– Slujitorii altarelor tale!

– Nu-s altarele mele, ci ale lor!

*

De data asta, Dumnezeu pare să-mi arunce o mustrătoare căutătură, dar nu-mi prea pasă, pentru că nu de asta am acceptat să mă nasc. Eu dorisem să fiu după chipul şi asemănarea lui, eu vrusem să fiu fericit, fără să-mi tot hăituiesc trupul întru lumeasca trupului supravieţuire. Nu am muşcat din măr – ştiu sigur că nu am muşcat, ba m-am şi întrebat, când am fost ispitit să o fac, despre livezile pe care le voi condamna la moarte, dacă muşc din fructul interzis. Nu am muşcat din măr, pentru că m-a îngrozit condiţionarea vieţii de moarte şi pentru că m-a revoltat legitimitatea cosmică a crimelor existenţiale; apoi, pentru că nu am avut de ales, am muşcat din lanurile de grâu şi din livezile de cireşi, m-am nutrit cu florile care nu vor mai da în mugur vreodată. M-au durut lanurile şi livezile acelea, care s-au jertfit şi pe care le-am jertfit inutil pentru mine. În fond, cine sunt eu, ca să mi se cuvină atâta nenaştere şi atâta moarte?

*

– Am ales să trăiesc din cuvânt, dar şi cuvântul e după chipul şi asemănarea vieţii: ucide!, am strigat spre Ceruri.

– Dă şi mie un vot, ca să-mi iau o pâine!, aud glasurile prefăcute ale cerşetorilor, în jurul meu şi în jurul cuvintelor mele.

*

Sus, dincolo de Ceruri, Dumnezeu există, dar nu-i mai pasă de nimic. Îl poţi zări, dacă priveşti spre el, nu spre Ceruri, dar nu mai stă în firescul naturii umane nici măcar privitul înspre Ceruri. Prea mult confort al trupurilor, aidoma apelor unei mări îmbietoare, se află în jurul nostru, ca să ne mai pese de Ceruri. Prea mulţi idoli vremelnici ademenesc spre acest presupus confort, aici, pe pământul urban al Sucevei, ca să nu-i urmăm pe ei, uitând de Dumnezeu, cu o la fel de prefăcută evlavie.

*

– Dă şi mie un vot, ca să-mi iau o pâine!, insistă primarul Ion Lungu cu împărţitul găluştelor prin spaţiul strâmt al bietei mele existenţe.

– Daţi-mi şi mie un vot, ca să-mi iau o pâine!, îl secondează pe Lungu preşedintele judeţean Ioan Cătălin Nechifor şi, pe neaşteptate, desluşesc asemănările teribile dintre cei doi cerşetori din cele mai recente zile ale Sucevei.

*

Mă caut prin buzunare şi cum nu mai descopăr nimic, îmi iau sufletul în palme, suflu asupra lui, ca să-l curăţ de praf, apoi îl arunc, prin grătarul de fontă, în rigola fetidă a Sucevei.


Pagina 2 din 3123