Dumnezeu a făcut fluierul, iar diavolul – vioara

*

O tradiţie creştină spune că bunul Dumnezeu, premeditând mângâieri divine pentru sufletul omenesc, a luat o creangă din Arborele Vieţii şi, cioplind răbdător, a făcut şi le-a dăruit oamenilor fluierul. Aflat în neostenită competiţie cu bunul Dumnezeu, “ăl’ rău” a adunat surcelele şi din ele a construit ademenitoarea… vioară. Istoria muzicii universale pare să confirme, cumva, această legendă, pentru că, odată cu inventarea notaţiei muzicale “tabularia” şi cu născocirea cântecelor bisericeşti catolice, care aveau de înfruntat concurenţa cântecelor religioase protestante, toate grefate pe admirabile melodii din popor europene, inclusiv “Cucuruz cu frunza-n sus”, pe care Joachim Schlutter o transforma într-un admirabil imn religios protestant, catolicismul apelează, mai întâi, la cântăreţi din… fluierul cioplit de Dumnezeu, după cum o probează şi stampa de mai sus, apoi şi la ghitare cu gâtul lung, dar nu şi la diavoleştile viori. Mă rog, de câte ori îşi bagă coada… biserica, raţiunea o ia razna.

*

Poetul elin Pindar, autor al textelor corurilor care se cântau cu vreo patru veacuri înainte de Hristos, spunea că Europa Boreală, deja legendară în vremea lui, folosea, la toate ceremoniile religioase, vioara, naiul şi cobza, adică instrumentele care s-au păstrat, de-a lungul vremii, la populaţiile răsăritene şi, în primul rând, la români. În Occident, unde şi la curţile regale se foloseau instrumentiştii catedralelor catolice, fluierele şi ghitarele rudimentare aveau să se substituie intrumentelor ceremoniilor străvechi, inclusiv prin “pagane” (sate), conturând un stil trasfrontalier de muzică medievală.

*

În Răsărit, unde, conform cărţilor religioase străvechi, s-a inventat muzica (în munţii care seamănă cu un “arc d’occhio”, adică în Carpaţi), s-a păstrat stilistica muzicală ancestrală, dar şi instrumentele iniţiale şi iniţiatice. Chestia asta a înţele-o, pe la anii 1830, un oarecare Canzler Cavaler de Ferio, care a plecat într-o lungă călătorie prin ţinuturi în care mai trăiau, inclusiv identitar, valahi: prin Bohemia slovacă, prin ţările române, prin părţile valahe ale Greciei şi ale Turciei. Peste tot, de Ferio a cules muzică, în special de dansuri, apoi a pus capul pentru veşnică odihnă. Manuscrisele acestui ciudat cavaler au ajuns la un oarecare Jenaer Bergrats Gustav Schueler, care, în anul 1850, păşind în veşnicie, a donat bibliotecii landului Kalsruhe şi propriile manuscrise, dar şi colecţiile pe care le făcuse, câtă vreme vieţuise (nu sunt informaţii dacă şi trăise) în Baden.

*

Spre sfârşitul secolului, dă de manuscrisele lui Canzler Cavaler de Ferio o personalitate culturală germană, Otto Heilig, care le publică, asumându-şi doar dreptul de publicare, sub titlul Slovakische, griechische, walachische und türkische, Tanzer, Lieder u. s. w. Fără comentarii, doar cu precizarea călătoriei prin anonimatul vremurilor a cântecelor adunate de Ferio, cavalerul care a notat, la Braşov şi la Bucureşti, în 1837, o bătută (Battutatanz), 4 hore (Walachische Chora), un brâu sau “curea”, cum îl numea Ferio (Gürteltanz), un dans căluşeresc (Käluschar oder Boritschantanz), un dans ciobănesc (Mokaneschti oder Kataneschti), şi două cântece, unul dintre ele fiind campestru (Lied Kimpe).

*

Publicate, în 1902, de Sammelbände der internationalen Musikgesellschaft, Leipzig, paginile 293-302, cele 10 melodii româneşti, culese, în 1837, de Canzler Cavaler de Ferio, au rămas, în general, necunoscute. Ştiu că “Zicălaşii”, în concertul din 13 aprilie 2015, au retrezit la viaţă câteva dintre acele vechi respiraţii ale identităţii neamului, printr-un colaj melodic, deşi fiecare melodie, ca parte temporală a unui întreg, trebuie să-şi capete, prin reconstituire, propria ei identitate. Pentru ca, odată şi odată, cineva să le poată compara şi analiza evoluţia şi involuţia în timp. Eu deja îi pun acelui cineva o puzderie de informaţii la îndemână, cea mai importantă fiind aceea că melodiile din 1902 sunt, de fapt, din 1837, iar statutul lor de “cântece vechi”, pe care îl nota şi Ferio, le poziţionează ca fiind create cel mai devreme în 1787. Ca să vedeţi şi dumneavoastră câte feste ne joacă nouă, românilor, propria noastră strămoşească şi daco-romană spiritualitate!

1866: Ca să mai fie sclavi diplomaţiei europene

*

Cauza României. Turcia, Franţa, Anglia şi Italia s-au declarat că vor lua parte la conferinţele pentru România, însă locul încă nu e determinat. Comitele de Flandra a călătorit în Italia , după ce descoperi împăratului Napoleon (al III-lea – n. n.) fundamentul de căpetenie pentru neprimirea tronului oferit, care e: cum că nici un membru dintr-o familie dinastică europeană nu poate sta supt suzeranitatea Porţii.

*

Reprezentantul României la cabinetul de Paris, domnul Vasile Alecsandri, afirma,0 la locul cuvenit, cum că tratatul din 19 august 1858 garantează principelui ţării ne-dependenţa. Poarta, însă, pretinde că ea şi-a fost rezervat drepturile şi s-a fost declarat că, după moartea principelui, iarăşi să intre în deplinul ei drept în privinţa Moldo-României. Puterile apusene însă combat pe Turcia cu aceea că ele nu au primit rezervarea Turciei şi, dacă nu va putea urma co-înţelegerea pentru principe străin, sunt rezolute a susţine provizoriul, până când acela va mulţămi dorinţa tuturor plaselor naţiunii. Unele jurnale observă că aceasta o vor face pentru eventualitatea unui aranjament cu Austria, ca schimb pentru Veneţia, ca să aibă provizoriul la dispoziţiune.

*

Fraţii români nu-şi vor uita că, până când nu s-au proclamat instituţiunile egalitare în Principate, era să-i abandoneze chiar şi Franţa, cu cuvânt că un cadavru nimeni nu îl poate apăra. Să se ia pe seamă locotenenţa ca să nu jignească, nici cât de puţin, din instituţiunile egalitare, că îndată ce vor înclina la pre-favoarea unei caste, cu prejudiciul altora plasele naţiunii vor săpa şi la mormântul fericirii naţiunii, altfel, ţinând tare de principiul egalitar, adoptat fără pre-favoruri, vor face din România, fără nici o îndoială, o fericită Belgia în Orient. Însă, aici, îmi aduc aminte de cuvintele domnului Mark Rebuk, care, în 4 martie 1859, când se pertractă, în parlamentul britanic, cauza unirii Principatelor, consimţea cu dorinţele românilor şi arăta sperarea că „ei, departe ca să mai fie sclavi diplomaţiei europene, îşi vor apăra demnitatea şi îşi vor cere independenţa chiar şi fără ajutor străin”.

*

Nu vă încumetaţi a face gardă orăşenească fără a arma şi poporul rural, că presupoziţia e gata cum că intenţiuni ca acestea nu sunt naţionale, ci eschive pentru caste şi adunături în contra pământenilor. Nu amânaţi, nici o zi, a pune în viaţă instituţiunea obligatorie, înainte de toate, că numai aceasta vă va dovedi înaintea lumii şi a naţiunii că v-aţi înălţat la sublimitatea misiunii, şi atunci credeţi că, nedând nici un scandal de tendinţe exclusive de caste, vor înceta de la sine toate „tânguirile şi zvârcolirile” şi puterea, hărnicia şi virtutea naţională, legată cu chitul dreptăţii egale, vor fi un fort inexpugnabil la intrigile străinilor.

*

Un pas spre mulţumirea generală s-a făcut, presa s-a liberat; ea să-şi facă datoria, apărând, luminând, dezvăluind şi ferind de rele. Toţi, din toate plasele, să fie la sentinelă, ca să nu accepte să semene diavolul sămânţa intrigilor, ce sfâşie orice ţară, şi Dumnezeu va fi cu România , când inimile tuturor românilor vor bate asemeni de cald pentru ea şi pentru regimul ei, de e emancipat şi înălţat mai presus de toate pretenţiile şi pornirile vânătorilor de plapome (Gazeta Transilvaniei, XXIX, 15, 7 martie / 23 februarie 1866, p. 60).

*

Proclamaţia către sătenii clăcaşi, din 1864

*

România. Bucureşti, 23 februarie 1866. Cea mai novisima ştire despre starea lucrurilor este că Camera şi Senatul român au ales, din sânul lor, comisiuni, care, mergând la curţile puterilor garantate, să apere şi să susţină drepturile României şi votul de la 11 februarie, adică cele 4 puncte: principe străin, unirea, autonomia şi guvernul constituţional.

*

Soarta a căzut pe domnii Vasile Boerescu şi Constantin Manolache-Epureanu, din sânul Camerei, iar din Senat se aleseră domnii Costaforu şi Stege. Din partea guvernului, se va desemna domnul Ion Brătianu, care şi până acum se afla lucrând în această chestiune. Doi dintre aleşi vor merge la Constantinopole.

*

Aceste ştiri ni le aduce ziarul „Românul”, care iarăşi apare în forma sa pe toate zilele. De altminteri, în Principate se speră că dorinţa generală a naţiunii pentru principele străin va afla sprijin în puterile garante. Numai o linişte şi o ordine, care iar să pună la uimire toată Europa , precum a pus-o şi actul de la 11 februarie, să se păstreze, prin măsurile cele mai circumspecte ale regimului, că de la această ordine va depinde tot rezultatul.

*

Comitele de Flandra Filip a sosit, în 26 februarie, din Italia, la Paris, unde românii aflători în Paris îl vor saluta cu urări omagiale şi e speranţa că, recunoscând puterile această dorinţă a naţiunii, că Filip I va primi tronul oferit.

*

Între toate măsurile locotenenţei şi ale corpurilor statului, care stau în continuarea activităţii sale autonome, ne îmbucură restituţia formei constituţionale a clerului, abrogându-se apucătura cea rusească de a subordona şi degrada ierarhia bisericească la starea volniciei Domnitorului, care putea fi cea mai periculoasă supt un principe cu simţăminte străine. Onorifica satisfacţiune aceasta şi pentru domnul Conte Scarlat Roseti, care, inspirat de ne-prescriptibilul drept al bisericii de a se constitui, prin dreptul alegerii, protestase, în zilele cele silnice, cu toată tăria, în Senat, în contra călcării fundamentului constituţiunii bisericii românilor de pe tot locul.

*

Guvernul a trimis consiliului de stat un proiect de lege pentru înfiinţarea guardiei naţionale, altul pentru libertatea presei şi, al treilea, pentru o constituţiune, care se şi dezbătură şi primiră, şi se vor dezbate în corpurile statului. De la înţelepciunea acestor corpuri, în momentele de faţă, va depinde depărtarea de orice pericol pentru libertatea naţională, care e fermecătoare pentru întreaga Românie. Progres întru ameliorarea instituţiunilor egalitare! Căci numai regresul e periculos, dar binele împacă pe toată sudoarea. S-au denumit şi comisari extraordinari, domnii Cozadini, peste 9 prefecturi de peste Milcov, şi A. Mavrocordat, peste celelalte 5, care, ca con-suitori, vor susţine unitatea în cugete. Noii prefecţi încă se denumiră vreo 16 (Gazeta Transilvaniei, XXIX, 16, 10 martie / 26 februarie 1866, p. 64).

1859: Toate aceste solemnităţi şi bucurii

*

Ţara Românească. Bucureşti. Duminică, în 20/8 februarie, între 2 şi 3 ore după-amiază, Domnul Alexandru Ioan Cuza sosi în capitala ţării, unde fu primit de către autorităţile publice şi de către trupe, întocmai după programa emisă din 4/16 februarie, de ministrul trebilor din lăuntru, domnul Nicolae Golescu, şi cu acel adaos cum că mulţimea poporului de toate clasele, care întâmpinase pe noul Domn, până afară, la bariera capitalei, şi împluse toate străzile, în trăsuri, pedeştri şi călare, nu s-a mai văzut niciodată, la nici un fel de ocaziune, până acum, iară entuziasmul care se văzu peste tot iarăşi abia va fi mai având vreo pereche în istoria ţării româneşti. Bucureştenii au şi avut ocaziune bună de a întrece, în toată privinţa, pe ieşeni cu primirea, din cauză că lor nu le-a venit fără veste şi au ştiut de timpuriu ziua plecării Domnului de la Iaşi, iară răstimpul l-au folosit toate autorităţile şi toate clasele e popor, spre a face pregătirile colosale.

*

Numai arcurile de triumf, care s-au clădit în capul străzii de către Băneasa, adăpostul de primire, tot acolo, şi altele au costat peste două mii galbeni; numai de la Braşov sau adus la 40 mii pahare de iluminaţie, peste câte s-au mai putut cumpăra de acolo, din loc. Marşuri şi hore noi se auzeau pe toate străzile şi în toate familiile. Într-aceea ca pentru ca să se observe şi în descrierea solemnităţii oareşcare ordine, se cuvine a reproduce programa; iar descrierea mai pe larg se va reproduce, peste puţin, de către toate jurnalele locale[1].

*

Programa, întocmită de către consiliul administrativ extraordinar pentru solemnitatea primirii Măriei Sale Alexandru Ioan I, domnul principatelor Moldova şi Valahia, în capitală:

*

„Bucureşti, la Februarie 1859

*

1. La întâiul rond al Şoselei Kiseleff, se va aşeza un cort cu cabină, unde Măria Sa se va coborî din trăsura de drum;

*

2. Întâmpinarea la cort se va face:

a). De consiliul municipal al capitalei, cu pâine şi sare, după obicei, ţinându-se şi un discurs de către domnul Prezindent al municipalităţii, potrivit cu ocazia;

b). De şeful oştirii, însoţit de ştabul domnesc şi ştabul ostăşesc, călări;

c). În faţa cortului vor fi înşiruite un escadron de cavalerie şi două batalioane de infanterie;

*

3. După citirea discursului, se va pune în dispoziţiunea Măriei Sale o caretă cu patru cai şi un cal de călărie, pentru intrarea în capitală;

*

4. Cortegiul va porni către Mitropolie în chipul următor:

a). Jandarmeria;

b). Prezidentul municipalităţii, Vornicul de oraş şi Vornicul de temniţe, călări:

c). Corporaţiile, cu steagurile lor şi eşarfele;

d). Un escadron de cavalerie;

e). Măria Sa Domnul, înconjurat de ştabii domnesc şi ostăşesc, călări; având pe Şeful Poliţiei în stânga;

f). Două batalioane de infanterie vor încheia cortegiul.

*

În timpul mergerii, de la barieră, la Sfânta Mitropolie, clopotele se vor trage pe la biserici.

*

5. Ajungând, în această rânduială, la Sfânta Mitropolie, Măria Sa va fi primită în biserică de Eminenţa Sa Părintele Mitropolit, de domnii membri ai Adunării Naţionale, de domnii miniştri şi de înalţii funcţionari, unde se va săvârşi „Te Deum”; apoi, trecând în sala Adunări, se vor înfăţişa Măriei Sale cuviincioasele felicitări din partea autorităţilor publice;

*

6. După săvârşirea acestei ceremonii, domnii miniştri procedează singuri pe Măria Sa la palatul de rezidenţă, unde-l primesc;

7. Seara, va fi iluminaţie mare, şi la teatru se va da o reprezentaţie potrivită cu ocazia;

8. Se va da şi un bal, în sala teatrului, de către municipalitate, în ziua ce se va hotărî pentru aceasta.

*

Ministru din lăuntru al Ţării Româneşti,

Nicolae Golescu”.

*

Domnul Alexandru Ioan Cuza este un bărbat în vârstă de 39 ani, de statură mijlocie, de o compacţiune sănătoasă, faţa cevaşi brunetă, ci plăcută, ţinuta trupului ostăşească, mişcarea sprintenă; activitate nepregetătoare de zi şi de noapte, vieţuire simplă, nemăiestrită.

*

Mai încolo, Domnul Cuza, pe cât este de afabil, pe atâta e sever şi strâns întru tot ce priveşte serviciul public. Începând de la ostăşimea ţării de toate armele, toate directoriile publice, a pus Domnul Cuza jurământul de credinţă, încă înainte de a călca Măria Sa pe pământul Ţării româneşti; iar clerul întreg îl pomeneşte, împreună cu soţia sa, Elena, în oficiul dumnezeiesc.

*

Din 18/7 februarie încoace, capitala era îndesită de oaspeţi, veniţi din toate ţinuturile ţării. Toate aceste solemnităţi şi bucurii însă trebuie să fie şi ele, ca toate altele din lume, adumbrite de un nor posomorât, acela provine de la îndoielile care mai ţin în privinţa recunoaşterii Domnului; pentru că nimeni nu poate prevea cum va ieşi votul celor mai noi conferinţe din Paris. Într-aceea, naţiunea merge, precum vedem, tot înainte, tot mai departe. Domnul, asemenea. Care vor fi urmările? Aceasta o ştie numai Dumnezeu (Gazeta Transilvaniei, nr. 6, 12 februarie 1859, pp. 26, 27).

Acte „viclene şi mincinoase”, în istoria lumii

*

Diplomatica e o ştiinţă, care ne învaţă a cunoaşte hrisoavele[1], diplomele, bulele[2], scri­sorile şi peceţile cele vechi, şi a deosebi pe cele adevărate, de cele viclene, mincinoase şi cu prepus. Această ştiinţă este, la toţi cei învăţaţi, de foarte mare trebuinţă, mai ales la acei judecători care sunt la dregătorii înalte, în care să judecă de moşii si de clironomii strămoşeşti, despre vechimea nobilităţii, cinstea şi rangurile care atârnă de la vechimea timpurilor ş. c., pentru că acest fe­l de lucruri au dat, totdeauna, ocazie de a se face hrisoave, diplome, scrisori şi peceţi mincinoase, în toate timpurile, în toate părţile, şi între toate naţiile.

*

Cu acest fel de vicleşug,a vrut Hanibal să cuprindă cetăţile Italiei; cu acest vicleşug a vrut şi Nabuzaren, generalul lui Darius, a omorî pe Alexandru cel Mare. Isidor, cu cognumele Păcătosul sau Neguţătorul (Isidorus pecator sevi marcator), care au vieţuit pe la înce­putul veacului IX, a făcut mulţime de scrisori mincinoase, supt numele patriarhilor Romei, şi, ca să le poată vinde cu mai mare preţ, a zis că acestea scrisori ar fi fost adunate de vestitul acela Episcop Isidor al cetăţii din Spania, care a vieţuit pe la anul 636; dar nici după aceasta nu a încetat acest fel de înşelătorii de la ne­trebniciile sale, măcar că şi legi destul de înfri­coşate sau făcut pentru pedeapsa lor.

*

S. Bernard se jeluieşte către Evghenie III, Patriarhul Ro­mei, cum că ar fi aflat, între fraţii călugări, pe unii care au făcut pecetea vicleană de pe pecetea sa, şi cu această pecete ar fi pecetluit multe scrisori mincinoase. Inocentie III, Patriarhul Romei, în tot chipul s-a silit ca să împiedice şi să pedepsească pe acest fel de înşelători, şi totuşi, n-a pu­tut împiedica ca să nu facă Bule viclene şi mincinoase, atât supt numele său, cât şi supt al predecesorului seu. Papa Celestin Frideric I, îm­păratul Romanilor, încă se jeluieşte cum că un călugăr ar fi făcut pecete mincinoasă de pe pece­tea ţării.

*

Însă nu numai în alte ţări străine, ci însuşi şi în Ţara Românească încă se află urmele acestui vicleşug şi înşelăciuni, precum se vede dintr-un hrisov a lui Şerban Cantacuzino Voievod, din 5 Mai 1681, în care se spune cum că Sfânta Mă­năstire Govora ar fi avut o moşie, cu numele Strâmba, care sat de multă vreme ar fi fost al Mănăstirii, iar când au fost supt Duca Voievod, întrând la această Mănăstire egumeni greci (Duca însuşi a fost grec), care nu mult îşi doreau moşiile Mănăstirii, s-au sculat sătenii din satul Strâmba şi au făcut meşteşug cu egumenii greci, de Ie-au dat bani, şi acel egu­meni străini le-au dat cărţile Mănăstirii în mâi­nile sătenilor, care, ţinându-se de oameni slobozi şi stăpânind şi moşia Strâmba, şi-au făcut şi cărţi mincinoase, luând pecete de la cărţile Mănăsti­rii şi punându-le la acele cărţi rele şi mincinoase, care cărţi s-au adeverit că le-a scris, la ţară, popa Nicula din Bărca (Uricariul / cuprinzător de hrisoave, ispisoace,urice,  anaforale, proclamaţiuni, hatişerife şi alte / acte ale Moldovei şi Ţării Româneşti, / de pe la anul 1461, şi până la 1854 / sub direcţiunea dlui Theodor Codrescu, Tomul al VI, Iaşi, Tipografia Buciumului Român, 1875, pp. 109-111).

Fiul lui Miron Costin, despre balade şi… ouă!

Sas, Dragoş şi Laţco Vodă, imaginaţi şi desenaţi de Nicolae Costin

*

Citind Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601, Colecţia Scriitori români vechi, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1942, operă veche, scrisă în română, dar care îmi scăpase, am înţeles de ce nu a intrat Nicolae Costin în pleiada cronicarilor moldoveni (prea multă poveste biblică şi o nedibace amestecătură în “scrierea veacurilor” – ceea ce înseamnă “letopiseţ” sau “leat pisîti” – de texte cronicăreşti româneşti, polone, ungureşti şi… latine).

*

Dar am găsit şi două informaţii importante, prima referitoare la obiceiul lui Matei Corvin, încetăţenit şi la curtea voievodală din Moldova, al ascultării de cântece bătrâneşti, iar a doua, despre primul filosof care s-a întrebat, pe fondul mitului “Oului Cosmic”, cine a fost întâi: oul sau pasărea?

*

*

„în Ardeal şi aicea, la noi, în ţară, vedem şi astăzi, la mesele domnilor, de cântă lăutarii cântecele domnilor trecuţi: lauda celor buni, iar ocara celor răi şi cumpliţi”[1].

*

Citându-l pe Cornelius Agrippa, „Deşertăciunea ştiinţei”, capitolul LI: „Oare ouăle sau păsările s-au făcut întâi, de vreme ce nici ouăle fără paseri, nici pasările fără ouă a se naşte nu poate”[2].