2 ani cu „Zicălaşii”. Calea spre spectacol

*

La Gura Humorului lui Radu Bercea am înţeles că „Zicălaşii” au îndatorirea şi îndreptăţirea spre o nouă cale: calea spre spectacol. Până acum, noi am făcut doar concerte pentru fonotecări, desfăşurate cu partiturile pe pupitre şi aducând, de fiecare dată, câte alte 40-45 de piese care nu s-au mai auzit de măcar peste un veac. Va trebui să-l recrutăm urgent pe Mihai Hrincescu şi, cu cobza şi cu glasul, Mihai să lucreze vreo zece din cele mai frumoase cântece din patrimoniul „Zicălaşilor”, iar repertoriul primului spectacol să fie alcătuit, în întregime (30-35 de cântece), conform unei logici de spectacol, din piese antrenante, pline de vioiciune, care să fascineze şi publicul tânăr. Va trebui, după cum am vorbit şi cu Petrică Oloieru, să găsim formule de adresabilitate şi spre publicul tânăr, publicul, în general, fiind scopul anului în curs.

*

Dacă vom mai fonoteca prin concerte de fonotecare, o vom face, probabil, doar audio, cu vioară-ţambal, deci cu Răzvan Mitoceanu şi Petrică Oloieru. Plus Dănuţ Lungu, la sunet, iar când se va putea, şi cu Gabi Sandu la imagine. Cu o excepţie: dacă voi găsi – şi sunt pe cale să le găsesc – partiturile cu repertoriul legendarului Grigori Vindereu („Hora bătrânească” i-o cântăm şi în acest spectacol, drept copertă finală), atunci vom mai face un concert de fonotecare „Grigori Vindereu”. Şi nu am nimic împotriva unui spectacol, cu acele partituri, „Zicălaşii” – Orchestra Ansamblului Artistic „Ciprian Porumbescu”. Între timp, eu mă voi retrage, pentru că am de dovedit, în baza scrisorilor dintre Vasile Alecsandri şi Alecu Hurmuzachi, care anume dintre cântecele din cele 4 caiete de Airs Nationaux Roumains ale lui Karol Mikuli sunt bucovinene şi care nu, precum şi de identificat, din ce am fonotecat noi până acum, care dintre cântecele şi dansurile valahilor înseamnă melos orăşenesc şi care înseamnă melos rural. Pentru că e păcat să ne închipuim că numai satul a produs cântece, iar oraşul nu. De parcă la curţile voievodale şi la curţile boiereşti nu s-ar fi produs cântece de către breslele lăutăreşti orăşeneşti.

*

La Gura Humorului, acolo unde, de ziua de naştere a lui Răzvan Mitoceanu şi a mamei lui Petrică Oloieru, Consiliul Judeţean Suceava i-a consacrat lui Radu Bercea blazonul artistic, am avut un spectacol unic, în care melosul orăşenesc (bucovinean, al tarafului lui Nicolae Picu, după cum voi proba curând) şi melosul rural (de pe moşia lui Alecsandri de la Mirceşti şi de pe moşia Elisei, sora Hurmuzăcheştilor, prin părţile romanului), în inspirată alternanţă, fascinează. Acelaşi concert îl vom susţine şi la Muzeul Bucovinei din Suceava (luni, 27 februarie, de la ora 16), şi la Casa de Cultură din Vatra Dornei (miercuri, 1 martie, tot de la ora 16), dimpreună cu lansarea albumului Confesiuni cromatice al pictorului martir Radu Bercea. Vor lipsi doar momentele în care Radu Bercea înmânează câte un tablou zicălaşilor Răzvan Mitoceanu, drept dar de ziua lui, şi Petrică Oloieru, drept dar pentru mama lui, şi managerului Sorin Filip, drept simbol al recunoştinţei faţă de Centrul Cultural „Bucovina” şi faţă de Consiliul Judeţean Suceava. Nu am putut fotografia doar ce a urmat mai târziu: atât m-a rugat Radu Bercea să le duc şi zicălaşilor Adrian Pulpă, Narcis Rotaru şi Ionuţ Chitic (în ordinea înmânării) câte o lucrare de a sa, încât am făcut-o, în dimineaţa zilei de azi, spre bucuria entuziastă şi explozivă a celor trei tineri muzicieni.

*

Cronica foto a evenimentului de la Gura Humorului lui Radu Bercea arată aşa:

*

*

Şi ca simbol al oraşului Gura Humorului, de după plecarea publicului şi a „Zicălaşilor”, publicistul Mihai Camilar, ros de boală şi de oboseală, răsfoind, într-o nedreaptă singurătate, blazonul artei lui Radu Bercea:

*

2 ani cu „Zicălaşii”. O repetiţie dificilă

*

Prin februarie 2015, când colega mea Corina Scîntei m-a întrebat dacă mai menţin, în propunerile de proiecte culturale anuale, visul “Zicălaşii”, pe care îl tot încercasem, fără succes, de prin 2012, am spus că mă las păgubaş, pentru că nu există, în Suceava, un muzician capabil să tranforme în practică un astfel de vis. Dănuţ Lungu, care era de faţă, m-a întrebat: “Dar pe Petrică Oloieru îl cunoaşteţi?”. Nu-l cunoşteam şi, deci, nu prea mai eram ademenit de optimism.

*

Peste câteva minute, Dănuţ Lungu îmi făcea cunoştinţă cu un tânăr înalt şi drept ca bradul, care vorbea româneşte cu un puternic, dar pitoresc accent moldovenesc. Mi-a plăcut, pentru că noi, moldovenii înnăscuţi, oriunde am pleca, în ţară sau în lume, nu uităm să luăm Moldova cu noi. Măcar prin accent. Asta-i spusesem eu, prin 1979, lui George Arion, când tocmai îmi publicase 10 poeme în “Flacăra” lui Adrian Păunescu.

*

*

Aşa mi l-a scos norocul în cale pe tânărul profesor de la Şcoala de Arte “Ion Irimescu”, iar partiturile pe care le adunasem, prin ani – ca să fie – au intrat, pe neaşteptate, pe mâna unui profesionist. Muzician de excepţie, Petrică nu dăduse cu ochii de astfel de minunăţii şi mi-a cerut explicaţii. Şi i-am spus că totul a pornit de la o polemică interbelică între marele muzicolog Liviu Rusu şi un muzicolog evreu, bucovineanul susţinând că imnul Israelului e cântecul popular românesc “Cucuruz cu frunza-n sus”. “Nu e adevărat – a ripostat eruditul evreu -, iată cum arăta piesa “Cucuruz cu frunza-n sus”, în 1532, când a publicat-o protestantul J. Slutter în anuarul din Wittenberg, şi iată cum arată imnul nostru!”. Iar întru dovedire, publica şi cele două partituri muzicianul evreu. Şi avea dreptate, dar nu a mai folosit un argument, lesne de probat, că multe din cântecele noastre şi, mai ales “colomeicile” sunt, de fapt, cântece hasidice evreieşti, adaptate la ritmicităţi româneşti sau slave de către lăutarii evrei din Kolomeea.

*

*

În câteva zile, tânărul profesor Petru Oloieru a adunat un grup de instrumentişti, care puteau cânta la prima lectură, şi m-a invitat la cea dintâi repetiţie. Auzisem de Răzvan Mitoceanu, dar auzisem de rău: părăsise scena, împreună cu orchestra, când trebuia să o acompanieze pe o ţaţă care nu prăşeşte. Doar cântă. Simţisem că Răzvan e uşor cătrănit pe mine, aşa că, la prima pauză, i-am zis că un artist adevărat nu părăseşte niciodată scena. Nu urcă pe scândura sfântă, dacă nu are cu cine, dar nu o părăseşte niciodată. M-a privit în ochi (până atunci, evitase să o facă) şi mi-a dat dreptate, cum se zice. Numai că un adevăr, dacă nu există în lăuntrul tău, niciodată nu va fi adevăr. Răzvan descoperise, în străfundurile sufletului său generos, că da, a greşit, când a coborât de pe scena pe care nu trebuia să urce. Dacă l-aş fi cunoscut mai devreme, şi cu Răzvan Mitoceanu aş fi putut face “Zicălaşii”, pentru că are exact aceleaşi date de muzician, inclusiv personalitate, ca şi Petrică Oloieru.

*

*

În câteva zile, concertul a fost gata, deşi gaşca de instrumentişti, adunată de Petrică Oloieru, nu mai întâlnise astfel de tehnici de interpretare, pierdute în timp, odată cu instrumentele rudimentare care îi obligau pe lăutari la giumbuşlucuri măiestre, care să suplinească imperfecţiunile viorilor. Iar tehnica veche o reînviau doi violonişti aproape necuviincios de tineri faţă de măiestria profesională probată: Adrian Pulpă şi Narcis Rotaru (pe Narcis, datorită poziţiei, nu am putut să-l fotografiez şi ca portret).

*

*

Primul concert de fonotecare l-am susţinut în 30 martie 2015, în cinstea zilei Atestării documentare a Bucovinei (argumentele le găsiţi în Categoria ATESTAREA BUCOVINEI, din dreapta paginii), iar de atunci, încoace, în numai 2 ani de zile, vreo 700 de cântece de peste veac şi de peste veacuri s-au reauzit în Suceava. Arătaţi-mi o singură instituţie profesionistă de cultură din ţară, care să fi făcut, în 20 de ani, nu în 2, atâtea premiere muzicale ca “Zicălaşii”. Dar “Zicălaşilor”, în aceşti doi ani, li s-a refuzat un statut instituţional, deşi au fost pentru şi preşedintele Ioan Cătălin Nechifor, şi preşedintele Gheorghe Flutur. Am fost şi am rămas, în tot acest timp, o gaşcă interesată de memorie, care a repetat şi înregistrat audio în afara orelor de program – da, ni s-a întâmplat şi chestia asta, ba chiar şi repetiţiile de acum câteva zile, din care reproduc secvenţe, s-au făcut printre uşi, în pauzele repetiţiilor orchestrei Ansamblului. De asta e sleit de oboseală şi Răzvan Mitoceanu (în fotografia de mai sus, făcută pe când clipocea pe bancă), şi cei doi tineri violonişti, şi Petrică Oloieru – ca să nu mai vorbesc de mine, care n-am închis un ochi, timp de 56 de ore, deşi m-a cam ajuns timpul din urmă şi tot încearcă să-mi dea la mir. Doar Ionuţ Chitic era proaspăt şi plin de energie, deşi alerga, cu contrabasul în spinare, din Bastilia folclorului (în noul “sediu”, artiştii intră pe scara de incendiu – deh, nu-s ştabi, să poată folosi liftul!), până în clasa, de la subsolul clădirii alăturate, a profesorului Oloieru, şi retur, ba şi în câteva… ture.

*

*

Concertul cu “Airs Nationaux Roumains”, culese de Karol Mikuli, între anii 1841-1849, din Bucovina şi din două localităţi din Moldova, la invitaţia lui Alecu Hurmuzachi şi a lui Vasile Alecsandri, a revendicat un uriaş volum de energie, de inteligenţă şi de măiestrie interpretativă din partea celor 5 zicălaşi şi, mai ales, din partea violoniştilor Narcis Rotaru şi Adrian Pulpă şi a “starostelui” Petrică Oloieru, care a fost, ca de obicei, şi orchestratorul partiturilor. Dar, odată începute repetiţiile, oboseala s-a spulberat pe cele patru adieri primăvăratice, ca să revină hăt, după premiera mondială de la Gura Humorului lui Radu Bercea. Va urma!

*