2 ANI CU ZICĂLAŞII | Dragusanul.ro - Part 2

Premieră mondială, cu intrare liberă!

Afis CONFESIUNI CROMATICE Suceava m

*

Astăzi, luni, 27 februarie 2017, începând cu ora 16, timp de 80 de minute, vor răsuna, în sala de la parter a Muzeului Bucovinei, după 150 de ani de uitare, pentru prima dată la Suceava, cântecele lăutarului sucevean Niculai Picu şi ale celui cernăuţean Alecu Lupaşco, într-un concert al “Zicălaşilor” care valorifică piesele din cele 4 caiete de Airs Nationaux Roumains, aranjate pentru pian de discipolul lui Chopin, armeanul cernăuţean Karol Mikuli, angajat în acest scop, din 1849, până în 1854, de fraţii Eufrosina, Elise şi Constantin Hurmuzachi. Concertul se va încheia cu “Hora bătrânească” a lui Grigori Vindereu, secundul lui Niculai Picu şi, după moartea acestuia, starostele aceluiaşi taraf.

*

Întreg repertoriul lui Grigori Vindereu îmi va sosi joi, 2 martie, partitură cu partitură, dar şi cu un “inventar” al repertoriului lui Niculai Picu, dar şi cu cântecele altor lăutari din anii 1880-1890.

*

Concertul de astăzi este expresia măiestriei şi a inteligenţei unor mari muzicieni suceveni: prof. Petru Oloieru – Şcoala de Arte Ion Irimescu, dirijorul orchestrei Ansamblului “Bucovina”; Răzvan Mitoceanu – dirijorul orchestrei Ansamblului Artistic “Ciprian Porumbescu”, şi, de la acelaşi prestigios Ansamblu, violoniştii Adrian Pulpă şi Narcis Rotaru şi contrabasistul Ionuţ Chitic.

*

 Cei interesaţi de muzica stră-stră-străbunicilor noştri, vor primi, la intrarea în sală, caietul program, ca să poată urmări, în cunoştinţă de cauză, succesiunea cântecelor:

*

Mikuli program 1 si 4 SUCEAVA m

Mikuli program 2 și 3 m

*

Concertul se desfăşoară întru cinstirea pictorului-martir Radu Bercea, căruia Consiliul Judeţean Suceava, prin instituţia Centrului Cultural “Bucovina”, îi certifică blazonul artistic, prin lansarea şi distribuirea gratuită a albumului “Confesiuni cromatice”.

*

Coperta Radu Bercea finala

*

Astăzi, la Suceava, pictura şi cântecul îşi vor arăta aura dumnezeiască, într-un eveniment cultural de excepţie, datorat lui Radu Bercea şi “Zicălaşilor” şi nicidecum mie. Un eveniment merituos pentru Consiliul Judeţean Suceava, căruia mă închin cu plecăciune. “Zicălaşii” vor purta vechiul port de târgoveţi suceveni, aidoma breslelor lăutăreşti de odinioară.

*

GH 19 Publicul si Zicalasii


„Lăutari ce i-am adus din toate părţile”

GH 13

*

Nu aş fi vrut să ajung la concertele „Zicălaşilor”, de la Suceava (luni, 27 februarie 2017, ora 17, la Muzeul Bucovinei) şi de la Vatra Dornei (miercuri, 1 martie 2017, ora 16, la Casa de cultură), cu „Airs Nationaux Roumains”, girate profesional de discipolul lui Chopin, armeanul cernăuţean Karol Mikuli, fără să ştiu povestea acelui prim demers de tezaurizare a muzicii Bucovinei anilor 1848, caz în care, nu le-aş mai putea spune sucevenilor şi dornenilor, precum odinioară Constantin Hurmuzachi, că reînvierea melosului vechi românesc din Bucovina a fost săvârşită de „Zicălaşii” s-a făcut „după executarea celor mai buni lăutari, ce i-am adus din toate părţile” şi vremurile vechi ale Bucovinei. Pentru că „toate părţile”, din scrisoarea trimisă de Constantin Hurmuzachi lui George Bariţiu, se referă doar la „părţile” Bucovinei, nu la cele locuite de români în cuprinsul a trei imperii, pentru că fraţii Constantin, Eufrosina şi Elisa Hurmuzachi („Hormuzachi” se folosea în documentele nemţeşti) valorificau cântecul bucovinean pentru că „şi muzica naţională era în programul naţional al familiei Hurmuzachi”.

*

1 Document Mikuli Transilvania

*

„Din scrisoarea sa, de la 5 octombrie 1851, se vede că ambele sale surori, Eufrosina şi Elisa, continuau colecţiunea cântecelor româneşti şi punerea lor pe note, începută din anul 1849, luând, spre acest scop, artişti aleşi, pe care îi plăteau în mod splendid.

*

„Până acum, acest rar talent (artistul Mikuli) a transcris, sub nemijlocita asistenţă şi îmboldire a mea şi a surorilor mele, Săftica (Elisa, Elisabeta), după executarea celor mai buni lăutari, ce i-am adus din toate părţile, mai bine de 36 cântece naţionale, din cele mai frumoase, care, curând, se vor trimite la Lipsca.

*

1 Document Mikuli Transilvania p 30

*

Iată, dar, că, înainte cu 30 de ani, încă şi muzica naţională era în programul naţional al familiei Hurmuzachi. Bani costau încercările acelea şi îi numărau mai ales genialele surori” (Transilvania, XI, 4, 15 februarie 1878, p. 30).

*

Familia 1885 ianuarie

*

Despre meritele surorilor Hurmuzachi, Eufrosina – mama poetului Dimitrie Petrino – şi Elisa – pe care o aflăm, indirect, în genealogia pictorului George Löwendal – voi lăsa să vă povestească Bariţiu, martir al românismului, salvat de la moarte în Bucovina, de intervenţia fraţilor Hurmuzachi, dar, înainte de toate, vă sunt dator cu câteva sumare date.

*

Eufrosina Hurmuzachi s-a născut în 4 februarie 1820 şi a murit în 1891, ca soţie a baronul Petru de Petrino-Armis şi ca mamă a tragicului poetul bucovinean Dimitrie Petrino.

*

Elisa Hurmuzachi s-a născut un an mai târziu, în 1821 şi a murit în 25 aprilie 1895, ca văduvă fără copii a logofătului Gheorghe Sturdza (mort în 1860), proprietarul moşiei din Dulceşti, din părţile Romanului şi a unor case în Iaşi.

*

George Bariţiu (ar trebui scris şi pronunţat „Bariţ”, pentru că în „Baritiu”, cum se scria în perioada etimologistă, „u” era mut, iar „ti” se ciţea „ţ”), beneficiar merituos al prieteniei fraţilor Hurmuzachi, le aduce un călduros şi neprefăcut omagiu celor două surori, pe care îl voi reproduce şi în fotocopii, dar şi în transcriere, ca să nu vă chinuiţi prea mult cu rudimentele forţate ale limbii române „lătiniste” de atunci.

*

1 Document Mikuli Transilvania p 39a

*

„La începutul acestei conversaţii, pornisem de la premisa că părinţii familiei Hurmuzachi au dat tuturor pruncilor lor, de ambele sexe, educaţie model. Dacă nu m-aş teme că voi trece peste legile stricte ale modestiei, aş spune aici că ambele dulci surori cunoşteau câte cinci limbi străine, iar limba maternă o cultivau din mică pruncie, au urmărit, regulat, dezvoltarea ei şi s-au aflat, întotdeauna, în curentul literaturii noastre. Acel stil ce curge lin ca şi o vâlcea din frumoasele câmpii ale patriei, acele fraze elegante, acele idei sâmburoase şi, totuşi, pline de spirit, martore ale unor inteligenţe superioare, ar putea convinge pe oricine despre adevărul ziselor mele, dacă nu ar fi aşa de puţine acelea fiinţe fericite, care să fia avut ocazia de a cunoaşte mo­dul scrierii dumnealor.

*

În epoca pe care o am eu înaintea ochilor, subiectele de predilecţie ale doamnelor Eufrosina P. Petrino şi Elise G. Sturdza erau: educaţia, literatura, muzica, la care se adăuga grija cea mare de a înmulţi colecţiunile cântecelor naţionale din ţările locuite de români, a le clasifica şi a face cheltuieli considerabile, ca, la cele ce se aflau calificate, melodia să fie pusă pe note.

*

Tot aci mai denunţ cu mare plăcere că, în familia Petrino, prima educaţie şi instrucţie a fiicelor a trebuit să se facă în urmarea voinţei determinate a mamei lor, imediat, sub ochii dumneaei, aşa că, din câteva obiecte, da însăşi mama lecţii. Tot asemenea, aş mai şopti amicilor culturii noastre că doamna Elisa G. Sturdza, în lipsă de prunci pro­prii, împarte cu profunzime ajutoare altor familii, ai căror prunci au lipsă de bună educaţie. Dar, fiindcă fiicele lui Hurmuzache, ca şi, odinioară, neui­tat lor mamă, nu suferă ca să ştie stânga ceea ce face dreapta, voi pune frâu voinţei mele, cu atât mai vârtos că figura, cu cap şi ochi de Minervă de la Rujniţa, ca şi acel ideal de Vestală de la Dulceşti, impune tăcere, una prin căutătura sa maiestoasă, alta prin acel aer de bunătate şi blândeţe cuceritoare. Cu toate acestea, însă, eu cer indulgenţa dumnealor pentru această lipsă de discreţie, şi o cer pe temeiul că parte conside­rabilă din virtuţile atinse de mine numai cum ai atinge floricica Mimozei, a ajuns demult, chiar fără ştirea şi voia dumnealor, în domeniul istoriei naţionale; căci a nu este permis bărbaţilor naţiunii a desconsidera devotamentul acelor femei care au conlucrat şi conlucrează la realizarea salvatoarei noastre civilizaţii.

*

1 Document Mikuli Transilvania p 39b

*

Mulţămită Ceriului, noi ne putem lăuda cu mulţime de femei, ale căror frumseţe fermecătoare consistă în virtutea lor creştină, în virtuţile familiale şi naţionale. Dacă dânsele, ca şi fetele cele înţelepte din Evanghelie, îşi mărginesc activitatea lor în cercul familiei şi răspund în ascuns, ca dinaintea altarului din casă, la vocaţia destinată lor de către Dumnezeu şi natură, datoria bărbaţilor, faţă cu acele virtuţi, este a Ie tace cunoscute familiei celei mari şi a le distinge pe fiecare, după meritul lor.

*

Femei române, care, în mijlocul unei reacţiuni generale din toată Europa, în vederea baionetelor ruseşti şi turceşti, într-o epocă a pesimismului universal, veţi avea tăria de suflet şi veţi cuteza a zice, divină presimţire şi prevedere, că se poate scrie: „Daţi-mi voie să vă spun intima mea con­vingere că cauza naţională va reuşi, fără în­doială, în câtă vreme va avea aşa demni şi cu­rajoşi apărători” (Elisa G. Sturdza, Iaşi, 26 ianuarie 1850), femei, am zis, de această mărime su­fletească nu se poate să mai rămână retrase şi ascunse dinaintea ochilor naţiunii. Nu, domnilor, acesta nu se mai poate. Eu am comis indiscreţia pe care o văzurăţi; comiteţi şi dumneavoastră asemenea, în cazuri în care veţi descoperi virtuţi ca ale surorilor Hurmuzachi, căci, pentru mustrarea ce vom suferi, vom avea satisfacţia, înălţătoare de inimi, de a fi prezentat generaţiilor tinere tot atâtea modele de adevărate mame, nu numai ale familiilor proprii, ci şi ale familiei celei mari” (Transilvania, XI, 4, 15 februarie 1878, p. 39).

*

1 Document Mikuli Transilvania exemplarul


„48 Airs Nationaux Roumains”, toate din Bucovina!

Karol Mikuli - din „Kurier Galicyjski”

Karol Mikuli – din „Kurier Galicyjski

*

Mare bătaie de cap mi-au mai dat, în ultima vreme, cele „48 Airs Nationaux Roumains”, din care găsisem, în urmă cu vreo zece ani, doar 20, împreună cu două prelucrări de folclor românesc „Alla Rumena nr. I” şi „Alla Rumena nr. II”, toate cuprinse în coperta caietului al treilea, în suplimentul revistei „Muzica”, nr. 2/1958. Când, în noiembrie 2016, am găsit toate cele patru caiete, nedatate, dar integrale, şi cu precizarea finală „Quarante huit airs nationaux roumains 1848 – 54”, am înţeles că ele au fost lucrate, unul câte unul, între anii 1848-1854, dar publicate în 1852 – 1854, şi nu în 1863, cum indică multe surse româneşti, deşi n-ar fi de mirare dacă, în 1863, ar fi apărut toate cele 4 caiete, într-o singură copertă, dar încă nu am putut da de ea.

*

AMikuli cuprins

*

Confuziile pornesc, totuşi, de la una dintre sursele cele mai credibile, Vasile Alecsandri, saluta, în 1855, apariţia operei, printr-o recenzie plină de ambiguităţi, dar justificabilă nu doar de tentaţia unionistă a poetului, ci şi de conştientizarea unităţii spiritualităţii româneşti din cele trei imperii, pe care o presimţea, în 1848, când întreba retoric: „Cine a văzut o horă veselă, învârtindu-se pe iarbă, la umbra unui stejar, sau danţul vestit al căluşarilor, sau munteneasca, sau voiniceasca, şi s-a putut opri cu sânge rece, în faţa acelor veselii ale poporului, atât de vii, atât de caracteristice? Şi, mai cu seamă, care Român nu şi-a dorit patria cu lacrimi, când a fost în străinătate, şi care nu se simte pătruns de o jale tainică şi nesfârşită, când aude buciumul şi doinele de la munte? (Românii şi poesia lor, în Prosă, 1876). Reţineţi, vă rog, cuvintele „buciumul şi doinele de la munte”.

*

Confuzia promovată de Alecsandri, prin afirmaţia că, „în voiajul său, ce l-a făcut, la 1850, în provinciile noastre, Dl Şarl Mikuli, deşi deprins din copilărie cu armoniile europeneşti, totuşi s-a simţit cuprins de un adevărat entuziasm, la auzirea melodiilor poporale ale românilor, şi a şi hotărât a le prescrie, pentru ca să le scape din noianul uitării”, sugerând că abia după aceea, Mikuli, „cu o răbdare şi un tact de artist înamorat de frumuseţile artei, el a ascultat pe cei mai vestiţi lăutari, din Iaşi şi din Bucureşti, şi a ştiut a deosebi ariile adevărat româneşti, din mulţimea de arii străine”[1], se bazează pe inexactităţi dibaci mânuite.

*

În primul rând, Karol, fiul negustorului armean Iacob Axanian din Moldova, care, după stabilirea la Cernăuţi, şi-a luat numele, care va fi înnobilat, Jacob von Mikuli, s-a născut la Cernăuţi, unde a şi copilărit, în cartierul armenesc, pe strada Bethoven, în apropierea bisericii catolice şi a Filarmonicii, stradă care a ars în 1857, incendiul fiind imortalizat, într-o acuarelă, de Franz Xaver Knapp.

*

B13

*

Karol Mikuli a studiat la gimnaziul cernăuţean, iar în 1839, a plecat la Viena, unde a studiat medicina, până în 1844, apoi a plecat la Paris, unde a fost elevul lui Chopin, până în 1947, timp în care s-a împrietenit cu George Sand şi Franz Liszt, care, spre sfârşitul lunii mai 1847, a sosit la Cernăuţi şi, după două zile de mondenităţi, inclusiv o vizită la Cernauca, în noaptea de 24/25 mai, unde a şi cântat pentru boieri şi, apoi, l-a ascultat uluit pe Nicolae Picu, reproducându-i la vioară, fără greşeală şi doar în baza „memoriei auzului”, o complicată compoziţie pianistică, a concertat la pian în sala hotelului „Moldova”, din vecinătatea bisericii ortodoxe Sf. Parascheva. Nu există dovezi ci Liszt ar fi venit la Cernăuţi, în mai 1847, împreună cu Mikuli, dar cum tânărul armean din Bucovina tocmai îşi încheiase studiile la Paris, este de presupus că Mikuli l-a însoţit, pentru a-l promova în societate cu sprijinul prietenilor săi, fraţii Hurmuzachi, prin intermediul cărora îl cunoscuse pe „secretarul” lor particular, tânărul gimnazist la teologie, Iraclie Porumbescu, în vara anului 1847, când deja era profesor de pian în Cernăuţi, elevii şi elevele sale fiind odrasle de-ale elitei locale.

*

Nu există dovezi că Mikuli l-ar fi cunoscut pe Alecsandri[2], în vara anului 1848[3], când revoluţionarii moldoveni şi-au găsit adăpost la Hurmuzăcheşti, dar două mărturii, cea a lui Iraclie Porumbescu („iar eu culesei, cât am mai fost student, în feerii, cântece poporale şi, ferindu-mă cu toată sfinţenia a schimba, a corecta sau adăuga la cele ce şi cum le auzii, le trimisei lui Vasile Alecsandri”[4]), cumulată cu cea a lui Liviu Rusu („Iraclie Porumbescu a cules în anul 1847 pentru Vasile Alecsandri cân­tece şi poezii populare, Carol Mikuli a notat şi armonizat 48 de arii naţionale”[5]), converg spre o informaţie deja probată, deşi nu din 1847, ci trei ani mai târziu, adică 1850, Karol Mikuli era angajat de surorile Eufrosina şi Eliza Hurmuzachi (Sturdza), pentru „punerea în note”[6] a melodiilor naţionale româneşti favorite. Anul este întărit ca datare a colaborării cu surorile Hurmuzachi şi prin faptul că, tot în 1850, când Mihail Zotta începuse colectările publice pentru înfiinţarea unei biblioteci publice la Cernăuţi, Mikuli a donat 1.030 florini, obţinuţi prin două concerte, la Cernăuţi[7], în iarna anilor 1850-1851.

*

Karol Mikuli[8] concertase, începând din 1847 şi avea s-o facă până în 1858, când va pleca la Lvov, în Franţa, Austria, România şi Polonia. La Lvov, a înfiinţat Societatea Galiţiană de Muzică şi a fost directorul Conservatorului, până în 1888, când a înfiinţat, împreună cu soţia sa, prima şcoală particulară de pian; i-a avut studenţi pe Moriz Rosenthal,Raoul Koczalski, Aleksander Michałowski, Jaroslaw Zieliński, Raul Koczalski şi Kornelia Parnas. În 1889, a fost decorat cu Ordinul „Crucea Cavalerilor”, de către împăratul Franz Jodeph I.

*

Primele trei caiete cu cântece naţionale româneşti din Bucovina, „36 de cântece naţionale din cele mai frumoase”, erau gata în 5 octombrie 1851 şi pregătite pentru a fi trimise la Lvov[9], dar cum la Lvov nu existau condiţii bune pentru tipărirea unor astfel de lucrări (şi Alecsandri încercase cu „Hora Unirii”, pe muzică de Mikuli, prin Alecu Hurmuzachi, dar fără succes), s-a apelat la tipografia „Léopol” din Viena, primele trei caiete fiind, deci, tipărite în anul 1852.

*

în colţul din stânga se văd boierii români Eudoxiu Hurmuzachi şi poetul Dimitrie Petrino, ambii în frac, cravată şi mănuşi albe, cu jobenele în mâini, înveliţi în blănuri lungi. În faţa lor, compozitorul Carol Mikuli, cu care pictorul era împrietenit

în colţul din stânga se văd boierii români Eudoxiu Hurmuzachi şi poetul Dimitrie Petrino, ambii în frac, cravată şi mănuşi albe, cu jobenele în mâini, înveliţi în blănuri lungi. În faţa lor, compozitorul Carol Mikuli, cu care pictorul era împrietenit

Hurmuzachi Petrino Mikuli

*

Cele 4 caiete cu câte Douze airs nationaux roumains, finanţate de Catherine de Rolla, baroneasa Angelique de Mustazza, Pulcherie de Buchenthal, născută Kostin şi Elise de Stourdza, publicate la „Léopol”, cu distribuţie, în Viena, la H. W. Kallembach, în Paris, la G. Flaxland, în Cernăuţi, la H. Pardini şi la E. Winiarz, şi în Iaşi, la D. Bereznicki, în Kiev, la A. Koripinski, şi în Varşovia, la M. Glücksberg, conţin numai şi numai cântece româneşti din Bucovina, adunate, în principal, de surorile Eufrosina şi Eliza Hurmuzachi, de la Moş Niculai Picu „vechiul amic, ultimul lăutar Niculai”[10].

*

Înşelat de incoerenţa voită a recenziei lui Alecsandri („Dl Şarl Mikuli… cuprins de un adevărat entuziasm, la auzirea melodiilor poporale ale românilor, a şi hotărât a le prescrie, pentru ca să le scape din noianul uitării. Cu o răbdare şi un tact de artist înamorat de frumuseţile artei, el a ascultat pe cei mai vestiţi lăutari, din Iaşi şi din Bucureşti, şi a ştiut a deosebi ariile adevărat româneşti, din mulţimea de arii străine”), am apelat la primul lui volum cu poezie populară publicat de Alecsandri şi am ignorat informaţia lui Iraclie Porumbescu, cum că Alecsandri a publicat trei dintre cântecele pe care i le-a trimis, dar fără menţionarea culegătorului, şi m-am mai lăsat, încă o dată, păcălit de bardul de la Mirceşti, care specifica faptul că „Doinele de la I-XXXIII sunt din Moldova” (şi ce altceva a fost Bucovina?), iar „acele de la numărul XXXIII, până la numărul LVI, sunt din Valahia”[11], şi am… cedat „Lunca ţipă, lunca zbiară” şi „Sub poală de codru verde” lăutarilor ieşeni, iar „Pasăre galbenă”, lăutarilor bucureşteni. Dar toate cele 48 de cântece româneşti, transcrise pentru pian de Karol Mikuli sunt româneşti din Bucovina, primele trei caiete conţinând piese culese de surorile Hurmuzachi, de la Nicolae Picu, dar scrise pe note de Mikuli, iar ultimul caiet, piese adunate de celebrul compozitor, în „feeriile de vară” petrecute în „munţii huţăneşti”, la Şipot, în casa prietenului său, parohul Iraclie Porumbescu.

*

În 1831, un călător străin scria: „În străfundurile munţilor Carpaţi, mai zac îngropate multe pietre preţioase, iar alte flori înmiresmate înfloresc şi se ofilesc, neluate în seamă, pe câmpiile binecuvântate ale Bucovinei, aşteptând cu dor clipa în care va ieşi, şi pentru ele, soarele, a cărui lumină să împodobească, în culori strălucitoare, piatra şi florile (…). Ţiganii, aceşti copii ai Indiei orientale, această castă cea mai răspândită a hinduşilor, ai căror urmaşi bântuie pretutindeni… se găsesc şi aici în număr mare. Melodiile compuse de ei se prezintă cu iscusinţă neobişnuită şi simţire. Numele unor Anghel, Gheorghe şi Suceava sunt cunoscute în întreaga Bucovină. Instrumentele pe care le folosesc la cântarea melodiilor sunt viori, naiul şi un fel de lăută, pe care cântă cu un arcuş. Dacă muzica şi poezia sunt acordurile de căpetenie ale sufletului, care izvorăsc la unele naţiuni, dar şi la toate naţiunile, în forme atât de variate, să acordăm atenţia cuvenită şi acestor sunete ale naturii”[12].

*

Istoria etnografică a românilor nu pomeneşte numele staroştilor de tarafuri Anghel, Gheorghe şi Suceava, dar, cu siguranţă, Suceava este, de fapt „vestitul Pletosu din Suceavă”, cum îl menţiona Iraclie Porumbescu pe Vasile Pletosu, cel care, în 30 septembrie 1804, la sărbătoarea breslelor reunite din Suceava, a cântat „muzica, care a constat din două viori, 1 corn şi un clarinet”[13]… „la locul unde funcţionează domnul comisar districtual Schneipe, unde muzica noastră bine reunită s-a produs în faţa sa câteva ore”. Prin ei, apoi prin Niculai Picu, prin Grigori Vindereu din Suceava şi Alecu Lupaşco din Cernăuţi, melodiile noastre vechi s-au păstrat până în arcuşurile sfărâmate, odată cu cântecele, de obuzele primului măcel planetar, pe care le-au mânuit cu sufletele Alexandru al lui Vasile Bujdei din Vicovu de Sus, Anton Turcu din Suceava, Ion Bidirel din Stupca, Foca Cobzari din Bălăceana şi tot aşa mai departe, pe sub colbul de pe tălpile nepăsătoare ale românilor bucovineni… Chiar nu aude nimeni cum picură de unsuros sudoare bundiţelor cu prim bogat de dihor peste colbul care ne spulberă, căci, vorba unor versuri pe care le ştiu de la legendara Sofia Vicoveanca, numai „glodu-mi ştie sufletul, / că-i croit ca ţipătul”.

*


[1] România literară, Nr. 9, 27 februarie 1855, pp. 110-113

[2] Alecsandri a început şi el, de timpuriu, să se intereseze de compozitorul bucovinean şi, când doi ani în urma acestei date, colecţia de melodii, anunţată de C. Hurmuzachi, a apărut, în adevăr, poetul ia condeiul şi scrie, în „România Literară” (1855, p. 110), o lungă şi entuziastă dare de seamă asupra ei – Chendi, Ilarie, Alecsandri şi Românii din Bucovina / Material biografic, în Tribuna, Anul VIII, Nr. 220-239, 21 nov. / 4 dec. 1904 – 19 dec. 1904 / 1 ian. 1905

[3] Să ne oprim, puţin, la sonorul nume al lui Miculi, căci nu se poate trece peste el, într-o biografie a lui Alecsandri. Străin de origine, probabil german, Carol („Şarl” îi zice Alecsandri) Miculi s-a întors în Bucovina, patria sa, prin 1848. Făcuse studii muzicale serioase, în străinătate şi era apreciat ca talent muzical extraordinar, iubit şi de Români – Chendi, op. cit.

[4] Scrierile lui Iraclie Porumbescu, p. 129

[5] Rusu, Liviu, Muzica în Bucovina, pp. 781-793

[6] „Bariţiu istoriseşte că doamnele Eufrosina şi Eliza Hurmuzachi au început, încă în anul 1849 „punerea în note” a cântecelor româneşti, iar mai târziu, şi-au asociat, pentru aceeaşi lucrare, pe cel mai de seamă compozitor bucovinean din acel timp, pe Miculi” – Chendi, op. cit.

[7] Alecu Hurmuzachi, vorbind despre un concert, dat la 19 aprilie 1849, îl prezintă în următoarea lumină: „Acest concert ne-a dat prilejul să admirăm matura, frumoasa executare pianistică a dlui Miculi, ce petrece în mijlocul nostru, de când s-a întors de la Paris. Acest amabil artist, pe care Bucovina, cu mândrie, îl poate numi al său, a fost primit, la înfăţoşarea sa, cu cea mai vie bucurie. Deşi el singur e însemnat componist, a executat, însă, numai compuneri ale dascălului său, Chopin” – Chendi, op. cit.

[8] Eigeldinger, Jean-Jacques, Chopin: Pianist and Teacher: As Seen by His Pupils, Cambridge University Press, 1986 pp. 172, 173; Sokol, Stanley S., The Polish Biographical Dictionary, Bolchazy-Carducci Publishers, 1992, p. 263; „Kurier Galicyjski”

[9] Până acum, scrie Costantin Hurmuzachi lui George Bariţiu, cu data de 5 octombrie 1851, acest rar talent (artistul Miculi) a transcris, sub nemijlocita asistenţă şi îmboldire a mea şi a surorii mele Săftica (Eliza), după executarea celor mai buni lăutari, ce i-am adus din toate părţile, mai bine de 36 de cântece naţionale din cele mai frumoase, care, curând, se vor trimite la Lipsca” – Chendi, op. cit.

[10] Şaptezeci de ani de la Înfiinţarea „Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina” / 1862-1932, Cernăuţi 1932, p. 86

[11] Alecsandri, Vasile, Poezii populare ale Românilor, Minerva, 1908, p. 4

[12] Schneidawind, Franz Joseph Adolph, Cântecele populare româneşti, în Călători străini despre ţările române, în secolul al XIX-lea / 1831-1840, Serie nouă, vol. III, Ed. Academiei Române, Bucureşti 2006, pp. 69-71

[13] DGAS, Suceava / File de istorie…, p. 566


Provenienţa cântecelor colecţiei lui Karol Mikuli

Pariul cu petrica oloieru

*

Provocat de Petrică Oloieru, care susţinea că provenienţa Ariilor Naţionale Române, culese şi publicate de către Karol Mikuli nu se poate proba, ci doar specula, încep să administrez o parte dintre probe, pentru că am avut dreptate când am susţinut că piesele culese de Mikuli sunt de proveninţă orăşenească, fiind culese de la lăutarii din Iaşi şi din Bucureşti (de Bucureşti uitasem) şi de la lăutarii lui Nicolae Picu din Suceava[1].

*

Romania literara 1855 p 110

Alecsandri nu ştia, probabil, că Mikuli se născuse şi copilărise la Cernăuţi şi că „n-ar fi scris poate nici o infimă parte dintre lucrările sale fără îndemnul Hurmuzăcheştilor”, Alecu Hurmuzachi fiind şi prietenul lui Mikuli, şi al lui Alecsandri[2], din acelaşi cerc făcând parte şi Nicolai Picu, căruia Alecu Hurmuzachi avea să-i păstreze „cordială amintire, vechiului amic, ultimului lăutar al Bucovinei”. Şi mai făcea parte din acest cerc şi Iraclie Porumbescu, care a cules textele melodiilor notate de Mikuli, pentru a i le trimite lui Vasile Alecsandri[3].

*

Hurmuzachi 70 ani SCLRB p 232

Hurmuzachi 70 ani SCLRB p 86

*

 

Cele mai multe cântece au fost culese de la lăutarii de casă ai familiei Hurmuzachi, surioara lor, Elise (Sturdza), şi prietenele ei, Angelique de Mustazza şi Pulcherie de Bruchendhal, finanţând apariţia celor patru caiete cu cântece naţionale româneşti, dar, până în clipa de faţă, am probe că Mikuli a cules:

*

de la lăutarii bucovineni, piesele:

*

Arcanul

Arcanu Mikuli

Hora în g moll (sol minor), aflătoare în colecţia lui Carol Mikuli”[4]

Poslusnicu p 623

Soarele, în vârf de munte” şi „Hora cea cu flori la pălărie”, pe care o primise de la Bariţiu

Poslusnicu p 438

Cântecul lui Dari” şi „Cântecul lui Bujor”, ambele compuse de cimpoiaşul Ionică Bordeianu din Volovăţ[5]

*

de la lăutarii din Iaşi:

*

Lunca ţipă, lunca sbiară

Alecsandri p 4

Sub poale de codru verde

Alecsandri pp 25 si 26

*

de la lăutarii din Bucureşti:

*

Pasăre galbenă

Alecsandri p 79 Pasare galbena

*

Judecând după horele care s-au cântat şi jucat în Bucovina până târziu, datorită lui Grigori Vindereu[6], din Bucovina au mai fost culese piesele: „Corăbeasca” şi „Hora-mare”[7]. Dar nu mă grăbesc, deci ignoraţi aceste supoziţii, pentru că am promis probe.

*


[1] „În voiajul său, ce l-a făcut, la 1850, în provinciile noastre, Dl Şarl Mikuli, deşi deprins din copilărie cu armoniile europeneşti, totuşi s-a simţit cuprins de un adevărat entuziasm, la auzirea melodiilor poporale ale românilor, şi a şi hotărât a le prescrie, pentru ca să le scape din noianul uitării. Cu o răbdare şi un tact de artist înamorat de frumuseţile artei, el a ascultat pe cei mai vestiţi lăutari, din Iaşi şi din Bucureşti, şi a ştiut a deosebi ariile adevărat româneşti, din mulţimea de arii străine, ce au năvălit, de vreo câţiva ani, la noi, trecând prin gurile şi instrumentele ţiganilor şi ajungând la urechile noastre, într-un hal de dihanie muzicală fără formă şi fără nume” (România literară, Nr. 9, 27 februarie 1855, pp. 110-113).

[2] „Iubite Alecu. M-am bucurat foarte mult că prietenul nostru Mikuli a compus o nouă melodie pentru „Hora Unirii” şi sunt încredinţat că trebue să fie minunată. Bucuria mea însă ar fi şi mai mare dacă aţi putea ori litografia notele, la Cernăuţi, pe formatul ce ţi-am trimis; pentru ca să le adaug la sfârşitul tomului meu. Acest tom are să fie gata pe sfârşitul lui martie, tocmai pe când sperăm că presa va putea să-şi întinză aripile mai pe larg. Aici, în Iaşi, avem un singur litograf şi acela lucrează astfel de încet, că te face să pierzi toată răbdarea. Înţeleg că „Hora Unirii” nu se poate tipări în Austria. Nu s-ar putea însă închipui ceva la Lemberg pe supt cumpăt? Combinaţi, împreună cu Mikuli, cum îţi şti şi, dacă veţi găsi că nu este alt chip, decât a trimite la Paris notele „Horei”, expeduiţi-le mie, cât mai în grabă, pentru ca să am vreme de a scrie fratelui meu. Oricum să fie, îmbrăţişează pe Mikuli din parte-mi şi-i spune că am mare dorinţă de a lucra ceva împreună cu el, vreo operă sau vreo scenă istorică, fantastică, romantică etc. cum i-a plăcea” (Alecsandri, Vasile, Lui Al. Hurmuzaki. Iaşi, 8 Febr. 1857, în Tribuna, Anul XIII, nr. 236, 31 oct. / 13 nov. 1909, pp. 7, 8)

[3] „Temelia pe care se clădeşte viaţa muzicală a Bucovinei trebuie căutată deci, în cântecul popular. Cu toate că in­teresul pentru valoarea lui s-a trezit din vreme – Iraclie Porumbescu a cules în anul 1847 pentru Vasile Alecsandri cân­tece şi poezii populare, Carol Mikuli a notat şi armonizat 48 de arii naţionale după 1848, o serie întreagă de compozitori români se ivesc spre sfârşitul veacului–, totuşi o acţiune sistematică de cercetare nu o găsim decât în primul deceniu al secolului XX, când se întreprinde culegerea cântecului popular în Bucovina pe o scară mai întinsă” (Rusu, Liviu, Muzica în Bucovina, pp. 781-793)

[4] „O amintire dragă de la Moş Niculai îmi este o horă, pe care am învăţat-o şi deprins-o de la el însuşi; este Hora în G-moll (sol minor), publicată în colecţia lui Carol Miculi, intitulată „12 (48) avit nationaux roumains” (nr. III, din fascicola dedicată Doamnei Catherine de Rolla)” (Goian, Leon cav. de, Viaţa mea musicală, în „Viaţa Nouă”, nr. 163, pp. 1, 2)

[5]  Porumbescu, Iraclie, Din scrierile lui Iraclie Porumbescu, p. 69

[6] „El (Vindereu) ştia, încă, întreg repertoriul lui Picu. Mie îmi cânta, cu taraful său, de Paşti, de Crăciun şi de anul nou; la prilejuri de aceste, luam şi eu vioara mea, de cântam, cu Grigori şi cu oamenii săi cântecele care îmi erau dragi, reamintindu-mi de anii copilăriei” (Goian, Leon cav. de, Viaţa mea musicală, în „Viaţa Nouă”, nr. 169/1915, p. 3).

[7] Din repertoriul îndătinat al satelor româneşti din Bucovina, păstrat de memoria scrisului, făceau parte horele şi dansurile: „Hora” şi „Arcanul”, în 23 octombrie 1894, chiuind şi şuguind (Deşteptarea, Nr. 4/1895, p. 33), „Arcanul” şi „Corăbeasca”, în vara anului 1897 (Deşteptarea, Nr. 20/1897, p. 158), „Hora-mare”, „Ardeleneasca”, „Moldoveneasca”, „Corăbeasca”, „Ciofu”, „Bătuta”, „Sârbeasca”, „Arcanul”, „Rusasca”, „Ungureasca”, „Vals”, „Ţigăneasca” şi Polca; cu „Hora-mare” s-a început jocul şi cu „Hora-mare” s-a încheiat; iar „Cioful”, „Arcanul”, „Corăbiasca” şi „Ardeleneasca” s-au jucat de mai multe ori, pentru că tare le-au plăcut Domnilor… în 15/27 februarie 1898” (Deşteptarea, Nr. 6/1898, p. 50), „la serbarea iubiliară… ce s-a dat în aducerea aminte a 50 de ani de domnie a Prea Luminatului nostru Împărat Francisc Iosif I”, duminică, 28 august 1898, „jocul s-a început cu Bătuta, s-a jucat, apoi, Arcanaua şi Hora” (Deşteptarea, Nr. 19/1898, p. 159), „tinerii români conduceau cu deosebită vioşitate şi ghibăcie jocurile naţionale, horele cele mari, în mai multe rânduri arcanul, chiar şi cadrilul n-a fost trecut cu vederea, în 20 iunie / iulie 1902”(Deşteptarea, Nr. 54/1902, p. 3


2 ani cu „Zicălaşii”. Fonotecări video şi audio

2 ani cu Zicalasii

„Walachische Tanze und Lieder” – 30 martie 2015

*

Cine are curiozitatea de a se convinge că, într-adevăr, „Zicălaşii” au reînviat peste 500 de cântece româneşti de dincolo de veacuri poate accesa fonotecările video, făcând click pe fotografiile pe care le folosesc drept suport pentru legături directe, inclusiv cea de sus, cu care, de fapt, începe povestea noastră.

*

Zicalasii Petrica Oloieru si Ionut Chitic

„Walachische Tanze und Lieder” (concert integral) – 13 aprilie 2015

*

X Razvan Mitoceanu 1

„Chemarea străbunilor” – 9 iunie 2015

*

P Adrian Pulpa 0

„Klange aus der Walachei” (Johann Andreas Wachman) – 23 iunie 2015

*

Repetitii Narcis Rotaru 1

„Cântecele vechi ale Bucovinei” – 15 august 2016

*

P Ionut Chitic 0

„Cântecele solcanilor” – 5 octombrie 2016

*

GH 6 Razvan si Radu cu tablou 2

„Chindiile” (cântecele ceremoniale de nuntă) – 11 noiembrie 2016

*

GH 8 Petrica si Radu

„Colinde de peste veac” – 20 decembrie 2016

*

AUDIO

Razvan Mitoceanu si Petrica Oloieru repetand Hora lui Mos Cimpoi

„Manuscrisele lui Voievidca” – 294 piese, octombrie 2016

*

r 3 petrica si razvan

„Cântece naţionale româneşti din Calafindeşti” – 16 piese, 25 martie 2016

„Două daruri sucevene: Bordeiaşul şi Domnul şi mielul” – 22 martie 2016

„Cântece naţionale româneşti din Berchişeşti” – 14 piese, cu versuri, 22 martie 2016

*

Acesta este palmaresul „Zicălaşilor”, în cei 2 ani, care au trecut de la înfiinţare. Copii ai nimănui, Petru Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Ionuţ Chitic, Narcis Rotaru şi Adrian Pulpă au biruit veacurile, pentru a răspândi chemarea luminoasă a străbunilor în întunecimile prezentului.


Pagina 2 din 3123