Cântecul celor două Românii

vin sărbători cu sfinte bucurii,

dar de omături nu mai vede Luna

că-n zarva lumii-s două Românii,

iar noi, cei mulți, nu mai avem niciuna,

rămași stăpâni ninsorii ce se-apleacă

și se închină munților divini

măsoară timpul numai cei ce pleacă

să afle sărbători printre străini,

*

căci noi, rămașii împietriți acasă,

în două Românii învrăjmășite,

și când vom pune bunătăți pe masă

la îndemână vom avea cuțite

ca să-nvrăjbim și pacea din morminte

și cea din cerul sfintei sărbători

din care încă fulguiesc cuvinte

dintr-un colind al veșnicei ninsori,

*

de peste-un an urâm aniversar

în zvârcolire aspră de clipite

încât nu mai încap în calendar

luminile prin veacuri risipite

precum sămânța în rodiri târzii

pe care iar le-a-mbolnăvit minciuna

și le-a desprins în două Românii

căci nu-s speranțe să-ntregim doar una