Bucovina, sub povara istoriei

De la legendă

la confruntarea cu istoria

         Legenda descălecatului lui Dragoş din Bedeu, preluată şi de Dimitrie Cantemir, dar, mai ales, descălecatul real al lui Bogdan Cuhea s-au soldat cu punerea „în locurile cele mai de cinste şi în dregătorii ale trebilor politiceşti şi ale oastei pe aceia care puteau să înşire nume cât mai multe ale înaintaşilor lor… iar satelor ridicate de dânşii fie că le-au adăugat numele lor, fie că… au luat satele ca semn al boieriei lor”, aşezând în acele sate „ţărani goniţi din Ţara Leşească” (Descrierea Moldovei, p. 191).

         „Ţărani moldoveni adevăraţi nu sunt deloc. Cei pe care îi aflăm se trag din ruşi sau din ardeleni sau ungurieni” (p. 199), cauza fiind că românii, numiţi boliarini până în vremea lui Alexandru cel Bun, considerau că „nu e cu dreptate ca un boier să muncească la alt boier… Tocmai din această pricină, în Ţara de Sus, cea dintâi unde s-au aşezat Drăgoieştii, se află multe aşezări ţărăneşti; iar în Ţara de Jos, unde s-au aşezat mai pe urmă, nu sunt alţi ţărani, decât aceia pe care boierii din acest ţinut i-au cumpărat, cu bani, din Ţara de Sus şi i-au adus pe moşii lor sau aceia pe care i-au cumpărat dintre răzeşii care şi-au înstrăinat moşia lor strămoşească, din pricina sărăciei şi care, asemenea, au fost siliţi cu strâmbătate să-şi pună grumazul în jugul şerbiei” (p. 200).

         Dar cele două culturi rurale distincte, deşi asemănătoare, aveau să se constituie cu adevărat abia după vremurile lui Ştefan cel Mare.
          Deocamdată, încă ne aflăm în legendă, şi asta din simplul motiv al tardivităţii puseurilor mărturisitoare, cu consecinţa „că scriitorii noştri n-au avut de unde strânge cărţi, că scriitorii dintâi n-au aflat scrisori, ca de nişte oameni neaşezaţi şi nemernici, mai mult proşti, decât să ştie carte.
         Ce şi ei ce au scris, mai mult din basne şi din poveşti, ce au auzit unul de la altul. Iar scrisorile străinilor mai pe larg şi de ajuns scriu, care au fost fierbinţi şi râvnitori, nu numai ale lor să le scrie, ci şi pe cele străine să însemneze. Şi de acolo multe luând şi lipindu-le de ale noastre, potrivind vremea şi anii, au scris acest letopiseţ, care, în prea multe locuri, nu se va fi şi nimerit” (Ureche, p. 4).

         Prima confruntare cu istoria a teritoriului care se va numi Bucovina s-a produs, deci, aşa cum am şi menţionat în capitolul anterior, între anii 1334-1334, când oştile maghiare, conduse de comitele secuilor Andrei Lackfy, au trecut Carpaţii şi i-au izgonit pe tătari:

         „Scrie letopiseţul cel unguresc că, oarecând, pe aceste locuri au fost locuit tătarii. Mai plodindu-se şi înmulţindu-se, şi lăţindu-se, s-au întins de au trecut şi peste munte, la Ardeal.
Împingând pe unguri din ocinile lor, n-a mai putut suferi Laslău, craiul unguresc, căruia îi zic filosof, s-a sculat, de s-a dus la Împăratul Râmului şi a cerut oaste întru ajutor împotriva vrăjmaşilor săi.
        

         Împăratul Râmului alt ajutor nu i-a făgăduit, ci i-a dat răspuns într-acesta chip: „Eu sunt jurat, când am stătut la împărăţie, om de sabia mea şi de judeţul meu să nu moară. De aceea, oamenii răi s-au făcut în ţara mea şi câte temniţe am, toate sunt pline cu dânşii, şi nu mai am ce le face, ci ţi-i voi da ţie, să faci izbândă cu dânşii, şi eu să-mi curăţ ţara de dânşii. Iar în ţara mea să nu-i mai aduci, că ţi-i dăruiesc ţie”.

         Şi de sârg învăţă, de-i strânseră pe toţi la un loc şi i-au însemnat pe toţi, de i-au ars, împrejurul capului, părul ca unor tălhari, cu un fier ars, care semn trăieşte şi până astăzi în Ţara Moldovei şi la Maramureş, de se tund oamenii împrejurul capului.

Vedeţi cât de lesne se ilustrează acest capitol cu mărtuii din “Chronica Picta Hungarorul”?

         De aici, Laslău, craiul, dacă a luat acel ajutor tâlhăresc de la Împăratul Râmului, a silit la Ţara Ungurească şi, de aici, pe la câşlegile Născutului, cu toată puterea sa s-a apucat a-i bate şi a-i goni pe tătari, de i-a trecut muntele, în această parte, pe la Rodna, pe care cale şi semne prin stânci de piatră, în două locuri, se află făcute de Laslău, craiul.
         Şi aşa, gonindu-i prin munţi, scos-au şi pe aceşti tătari, care au fost locuitori la Moldova, de i-a trecut apa Siretului.
         Acolo, Laslău, craiul, ce se cheamă, leşeşte, Stanislav, stând în ţărmurile apei, a strigat, ungureşte, „Siretem, siretem!”, ce se zice, româneşte, „Place-mi, place-mi!” sau, cum ai zice pe limba noastră: „Aşa-mi place, aşa!”.
         Mai apoi, dacă s-a descălicat ţară, după cuvântul craiului, care a zis „Siretem!”, au pus nume apei Siretului.
         Şi, după multă ce au gonit pe tătari, până i-a trecut peste Nistru, la Crâm, unde şi până astăzi trăiesc, de acolo s-a întors Laslău, craiul, îndărăt, cu mare laudă şi biruinţă (pp. 11, 12)

         În lipsa mărturisirilor (străinii, în absenţa unui contact direct, nu aveau ce scrie despre noi), vrednicul cărturar Ureche doar menţionează numele trecătoarelor domnii, aşa cum le păstrase memoria orală, deci legendele:

         „Pe urma lui Dragoş vodă, a stat la domnie fiul său, Sas Vodă, care a ţinut domnia 4 ani… După moartea lui Sas Vodă, a ţinut domnia fiul său, Laţco Vodă, 8 ani. Pe urma lui Laţco Vodă, a domnit Bogdan Vodă, 6 ani. După domnia lui Bogdan Vodă a domnit Petru Vodă, feciorul lui Muşat, 16 ani. După dânsul, a domnit frate-său, Roman Vodă, trei ani, cel care a fost Samodârjeţul, stăpânitorul ţării, de la plaiuri şi până la mare. şi acesta a făcut târgul Romanului, pe numele lui, precum mărturiseşte la uricul lui, care se află la mănăstirea Pobrata” (p. 19).

         A mai existat un domnitor, Ştefan Vodă, cel căruia i-a pus o frumoasă lespede de marmură pe mormânt, la Putna, Ştefan cel Mare şi care a respins un atac unguresc, mai întâi la Suceava, apoi ar fi avut chiar şi o victorie împotriva ungurilor, la Gindăoani, dar despre acest Ştefan I Grigore Ureche nu ştia nimic, pentru că nici măcar în „letopiseţul leşesc” nu se scrie nimic, în afară de faptul că ar fi murit în anul 1359.
         În schimb, despre feciorii lui Ştefan I, zvăpăiaţii Ştefan şi Petru, polonii, din pricină că s-au bătut pe teritoriul Bucovinei, pentru dominarea Moldovei, au scris mult, iar Ureche preia informaţiile cronicarului polon Bielschi cu nesaţ:

         „Ştefan, fratele cel mai mare, la Cazimir, craiul leşesc, poftind ajutor împotriva frăţine-sau, Petru, şi să i se plece (închine, după moda feudală – n.n) cu toată ţara.

         Iar Petru, cu ajutor unguresc, au apucat ţara.
         Vrând Cazimir, craiul, ca să dobândească ţara şi să fie pe voia lui Ştefan Vodă, i-a dat oaste, de au intrat în ţară, în ziua dintâi a lui iulie (1359 – n.n.).

         Şi, întâi, îi mergea cu noroc, iar mai apoi, i-au amăgit ai noştri pe leşi, de i-au băgat la codru; fiind copacii întinaţi pe lângă drum, i-au surpat asupra lor, unde, câţi n-au pierit de copaci, i-au prins vii; pe care, mai apoi, i-a răscumpărat craiul Cazimir.
         Fost-au, într-aceşti robi, oameni mari: Zbigniev şi Tecinschi, feciorul voievodului de Cracovia, trei steaguri a trei voievozi, al Cracoviei, al Sandomirului şi al Liovului, şi nouă steaguri boiereşti” (p. 21).

         Abia odată cu Alexandru cel Bun, care urma după Iuga Voievod, organizatorul adevărat al statalităţii moldave („tocmitu-au şi boieri mari în sfat, de chiverniseala ţării şi-a pământului Moldovei”) deşi ca feudă poloneză, mărturiile, inclusiv despre ţinutul bucovinean, încep să se înmulţească, iar eu, în această carte, doar de astfel de informaţii am nevoie.

         Înainte de a-l părăsi, pentru o vreme, pe Grigore Ureche, să menţionăm că „acest Alexandru Vodă multe lucruri bune a făcut în ţară, şi a făcut 2 mănăstiri mari în Moldova, Bistriţa şi Moldoviţa, în primii doi ani ai domniei sale (1399-1430)… şi le-a înzestrat cu multe sate, cu vecini, cu veşminte scumpe, înăuntru, şi cu odoare” (p. 23). „Întâia dată, a trimis la patriarhii de la răsărit, de au luat blagoslovenie, şi a făcut mitropolit, şi i-a dat scaun o sfântă mănăstire mare (Mirăuţii – n.n.), mitropolie în oralul Sucevii, lângă polata domnească, multe sate şi ocine dându-i, să fie de slujbă acelei sfinte mănăstiri, mitropolii, şi câteva ţinuturi, în eparhia ce i s-a dat, făcându-l epitrop legii” (p. 25).

         „Iar la leatul 6923 (1415) a trimis de au adus, cu multă cheltuială, şi moaştele sfântului
mucenic Ioan Novii de la Cetatea Albă, de la păgâni, şi le-au aşezat în târg, în Suceava, la mitropolie (deci, la Mirăuţi – n.n), cu mare cinste şi cu litanii, pentru paza şi ferinţa scaunului domniei sale, care se prăznuieşte miercuri, joi, în săptămâna rusaliilor, care vor citi la cărţile bisericii, mai pe larg, pentru mucenicia lui” (p. 29).

         Bavarezul Johann Schiltberger (1381-1438) a trecut prin Bucovina, de două ori, prima dată, cu o relatare lapidară, întorcându-se din robie tătărească, a „ajuns la un oraş numit Suceava şi care este cetatea de scaun a Valahiei Mici”, mergând spre „Lempurg (Liov), capitata Eusiei Mici (Rutenia)” (Călători…, I, p. 6).

          Cavalerul picard Ghillebert de Lannoy (1386-1462), venind, în 1421, dinspre Cameniţa, unde s-a întâlnit cu ctitorul bisericii din Lujeni, prinţul lituanian Vitovt – cumnatul lui Alexandru cel Bun, însoţit de „doi tătari şi şaisprezece ruşi şi români”, a intrat în Moldova „prin mari întinderi pustii şi l-am găsit pe Alexandru Vodă, domnul amintitei Valahii şi Moldove, la un sat al său, numit Cozial (rămas neidentificat – n.n.)” (Călători…, I, p. 50).

         Ioan de Ryza, Episcop catolic de Baia (mort în 1438), scria, în 1431, despre sprijinul aflat de husiţi în Moldova, dar fără nici o trimitere la reperele care mă interesează.

         Cei doi fii ai lui Alexandru cel Bun, Iliaş şi Ştefan, aidoma feciorilor lui Ştefan I, au jertfit Moldova propriilor lor interese. Întâi, cei doi fraţi , ca să se pună bine cu polonii, le-au înapoiat Pocuţia, regiune dobândită, în 1388, de Petru Muşat, drept gaj pentru un uriaş împrumut acordat Regelui, apoi, „Iliaş Vodă, vrând să omoare pe fratele său, Ştefan Vodă a fugit la Munteni”, deci în Ţara Românească, de unde, luând ajutor armat, s-a întors şi l-a biruit pe Iliaş, „la locul care se cheamă Lolonii”.

         Fugit în Polonia, Iliaş a revenit, cu sprijin crăiesc, în 1434, bătălia având loc „la Dărmăneşti, în februarie, într-o zi de luni, în săptămâna albă (deci, înainte de Paşti – n.n.), şi, dând război vitejeşte, iarăşi a biruit Ştefan Vodă” (p. 33). A urmat şi un al treilea război, cu pustiirea Bucovinei, soldat cu o nouă victorie a lui Ştefan Vodă, la Podraga.
         O a patra bătălie, cea din 4 august 1435, de la Chipereşti, avea să se finalizeze tot cu victoria lui Ştefan Vodă, dar Iliaş reveni, cu oaste străină, şi, în 8 martie 1437, fu iarăşi înfrânt.

         Fără şansă în război, Iliaş s-a prefăcut, apoi, că vrea să se împace cu Ştefan „şi, domnind împreună, şapte ani, mai apoi… s-a dus Iliaş la craiul leşesc, la Vladislav Iaghello, şi a poftit ajutor, să-l aducă la domnie şi să i se plece, cu toată ţara.
         Ci fără zăbavă de la frate-său, Ştefan Vodă, au venit soli cu daruri, poftindu-l de pace, şi l-au aflat la Lănciţi (Lencăuţi – n.n.), făgăduind să fie plecat şi el craiului.
         Pentru care lucru, măcar că Iliaş Vodă ţinea o soră a crăiesei Sofia şi-i era craiului mai prieten, fiindu-i cumnat, ci sfatul (dieta poloneză – n.n.), cunoscând că Ştefan Vodă este mai de folos ţării, pofti pe crai să-l lase în pace şi să-l jure, să le fie lor cu credinţă. Iar lui Iliaş să-i dea hrană şi să aibă socotinţă, ca, văzând Ştefan Vodă că-i la cinste, să se teamă, şi să le ţie jurământul.
         Dar lui Iliaş nu-i plăcea pita craiului, ci gândi iară la domnie şi a vrut să intre, iarăşi, în ţară, dar l-a prins Ian Ciola şi l-a dat, la pază, la cetatea Siraţului.
         Dar degeaba i-au dat hrană şi lui, şi doamnei lui, cu toată casa.
Iar Ştefan Vodă, în Suceava, a jurat craiului, înaintea solilor. Mai apoi, ca să arate slujbă credincioasă, a risipit o seamă de tătari, care au fost intrat la Podolia, să prade, iar la Braţlav, şi o seamă vii i-a prins şi i-a trimis craiului, la Sfidrial. După aceea, cum s-a pomenit mai sus, s-a împăcat cu Iliaş, cu frate-său, şi şi-au împărţit ţara.
         Cetatea Albă, Chilia şi Ţara de Jos s-au venit lui Ştefan Vodă, iar lui Iliaş Vodă, Suceava, Hotinul, cu Ţara de Sus.
         După aceea, a fost în legătură cu craiul leşesc şi mai mare, daruri în toţi anii trimiţându-i Iliaş, iar craiul i-a fost dat Haliciul, ca să-şi ţie averea.” (p. 35, 36).

         „În anul 6952 (1444), în mai, înaintea rusaliilor, află vreme Ştefan Vodă ca să se curăţească de frate-său, Iliaş, şi să ţie toată ţara însuşi; l-a prins şi i-a scos ochii, după ce au domnit ţara, amândoi, şapte ani” (p. 37).

         „Roman vodă, ficiorul lui Iliaş Vodă, neputând răbda atâta nedumnezeire a unchiului său, s-a vorovit cu o samă din curtea domnească şi a prins pe unchiul său, pe Ştefan Vodă, şi i-a tăiat capul, şi s-a apucat Roman de domnie, leatul 6956 (1448)” (p. 37).

         După Ştefan Vodă, rămăsese un fecior, Petru, care a fugit în Transilvania, în 1449 cedând, din exil, Cetatea Chilia ungurilor, în schimbul ajutorului militar, cu care avea să-l alunge din Moldova, după doar un an de domnie, pe Roman Vodă.
         Şi iarăşi începe, indirect, un conflict maghiaro-polon, pe teritoriul Bucovinei.

         În timpul acestor păguboase domnii, zeci de mercenar polonezi, ruteni şi lituanieni au trecut în rândurile boierimii moldovene, fiind recompensaţi cu sate şi moşii, toate aflate cât mai aproape de ţările lor natale, de regulă, de la Vicove, în sus (pe larg, în Povestea aşezărilor bucovinene * şi ** – clik).