B. P. HAJDEU: Odă la boieri (chiar… o dă!)

*

„Aşa socotesc eu, cu firea mea cea proastă: când va vrea Dumnezeu să facă să nu fie rugină pe fier, şi turci în Ţarigrad să nu fie, şi lupii să nu mănânce oile în lume, atunci poate nu vor fi nici fanarioţi în Moldova şi în Ţara Muntenească, nici vor fi boieri, nici vor putea mânca aceste două ţări aşa cum le mănâncă” (Ioan Neculce).

*

Ca lacoma omidă, ce-şi căuta o pradă

Pe fragede mlădiţe,

Ca neagra lipitoare pe sânul de zăpadă

Al dulcii copiliţe,

Boierule, cinci veacuri, cinci veacuri şi mai bine,

Setos de duşmănie,

Sugeai tu-n frunză sucul şi sângele din vine

În blânda Românie.

*

De groază şi durere, de muncă şi bătaie,

De jaf şi umilinţă,

Am tot strigat, dar glasul se-neacă şi se taie

De-atâta suferinţă!

Şi ca prin codri freamăt, ca murmur în izvoare,

Aşa, în noi, suspinul

Mai rămânea el singur să spună cum ne doare,

Cât de cumplit e chinul.

*

Şi tu râdeai, jupâne, cu fală şi rânjire,

Râdeai precum un gâde

Ce vede capul jertfei zburat dintr-o izbire

Şi laudă, şi râde,

Căci nu ştiai că viaţa, închisă-n nemişcare,

E cea mai cu putere,

Căci nu credeai că-un suflet se face mult mai tare

Călindu-se-n tăcere!

*

Suspinul, ca scânteia ce cade jos, în paie

Sau pe-un covor de spice,

Pândind o adiere s-o umfle-ntr-o văpaie

Şi-n slavă s-o ridice,

Suspinul, când poporul întreg din piept îl scoate

Şi un ecou găseşte,

Suspinul, ca scânteia, turbat cuprinde toate

Şi-n praf le mistuieşte!

 *

Ca un satrap, la umbră lungit într-o grădină

În moale cugetare,

Privind cum se iveşte, când ziua e senină,

Un nor în depărtare,

Şi iată, în o clipă, furtuna sparge cerul

Cu flacăra urgiei,

Aşa din adormire nesocotea boierul

Suspinul României!

 *

Căci el zice în gându-i, ca toţi apăsătorii

În scurta lor vedere:

Nu-mi pasă de nimic, nu mă-nspăimântă norii,

Un abur care piere!…

Un abur este norul, suspinu-i o suflare

Ce-n aer rătăceşte

Uşoară, nesimţită, gingaşă, dar în care

Un trăsnet locuieşte!

 *

A douăzecia iarnă, a douăzecia vară

S-au dus pe-a vremii roată,

De când prin lungi ecouri suspinului din ţară

Răspunse lumea toată,

Căci sunt anume timpuri în care o idee

Îşi află un răsunet

Şi-atunci ori niciodată ia foc dintr-o scânteie,

Suspinul naşte tunet!

 *

Aşa cea sfântă carte a Bibliei ne spune,

Prin tainice cuvinte,

Că-o trâmbiţă de înger odată va să sune

Pe stârvuri şi morminte

Şi-un sunet, numai unul, va face să re-nvie

Încenuşata fire,

Căci vremea este totul: o clipă dintr-o mie

Aduce mântuire!

*

A douăzecia vară-mbrăcase ieri câmpia

În busuioc şi-n grâne

De când suspinul nostru smulsese România

Din gheara ta, jupâne;

A douăzecia iarnă, în haina-i de mireasă,

Se îndruma spre vară

De când suspinul nostru pe liftă n-o mai lasă

Să-şi bată joc de ţară!

*

Şi ţara se deşteaptă voioasă, zâmbitoare,

Plângândă răsfăţată;

Jos, florile dezmiardă, se uită sus, la soare,

De raze-nconjurată;

Scăldându-se-n lumina din ce în ce mai vie

Ca trandafiru-n rouă,

O alta simte viaţa, o veche bărbăţie

Şi o putere nouă!

*

Dar ce privesc, o, Doamne! Eu cânt şi deodată

Cutremurul m-apucă,

O ceaţă se lăţeşte, o brumă-ntunecată,

O groaznică nălucă:

Boierii se ridică, ca hoituri învechite,

Din cripta infernală

Şi ca-n trecut se-aşează pe holdele-nverzite

Răzbiţi de flămânzeală.

 *

Nu-i oare vreo părere, vreun joc al fanteziei

Teribila icoană?

Tu n-ai fost mort, jupâne? Sub masca letargiei

Scăpat-ai viu din goană?

A ţării bucurie la patul morţii tale

Să fie o greşeală?

Venit-ai ieri în lume, să-nfrunţi cumplita jale

Cu faţa triumfală?

*

Sau poate că natura, sărind din căi bătute,

Din legile-i eterne,

Când teancuri de verdeaţă din mii de flori ţesute

Câmpia le aşterne

Şi filomela cântă şi soarele zâmbeşte,

Şi dragostea visează,

Atunci, de-odată, ninge… dar neaua se topeşte

Şi teama încetează…

*

Un mort, ce-n cursul vieţii a secerat blesteme,

Poporul povesteşte,

Cât viermii nu-l mănâncă şi nemiloasa vreme

În veci nu-l putrezeşte,

Când vine miezul nopţii, când fulgeră şi tună,

Din groapa-ngrozitoare

Strigoiul dezmorţeşte şi iese la furtună…

Să fie asta, oare?

 *

Sau poate că cadavrul se-ntâmplă câteodată

Să strângă din sprâncene

Ori ochii să deschidă, ori mâna îngheţată

S-o lase jos, alene,

Şi frica ne cuprinde, dar amăgirea trece

Şi nu ne mai înşeală:

Cadavrul nu se scoală, cadavrul este rece

Mişcare maşinală.

 *

O, nu! E viu boierul! Nu-i vis, nu-i rătăcire,

Nu-i nea de primăvară,

Nu-i spaimă zburătoare, născută-n zăpăcire

Grăbită să dispară,

Nu e nici letargia ce lasă o paloare

Pe tristele-i victime,

O, nu! E viu boierul! La trai şi la culoare

Întocmai ca-n vechime!

*

Nu s-a schimbat nimic, aceeaşi fudulie

De naşteri venetice

Din oameni fără nume, goniţi de prin Grecia

Şi pripăşiţi pe-aice;

Aceiaşi goliciune de inimă, de minte,

De cugete române;

De jafuri lăcomia, dispreţ de cele sfinte

Şi lipsă de ruşine!

 *

O, nu! E viu boierul! Nu-i mumie, nu-s moaşte,

Priviţi-i crunta gheară!

Şi pentru ca îndată să-l poată recunoaşte

Nefericita ţară,

El trage după sine, ca-n zile de-nainte,

Invazia străină,

Chemând păgâni şi unguri să joace pe morminte

În patria română…

 *

La luptă, dar! La luptă! Să ne vedem de-aproape!

Lăcustele-ngropate,

De n-aţi strivit chiar oală, din fundul negrei groape

Învie mai turbate:

N-om mai greşi de-acuma! Trecutul să ne-nveţe!

La vânătoare, frate!

La vânătoare! Însă, fără de puşti şi beţe,

Să-i baţi prin libertate!

 *

11 februarie 1869

 *

B. P. HAJDEU

(Familia, Anul V, 1869, nr. 9, pp. 98-100)