Atenţie, secol al XIX-lea, se filmează!

Înainte de a păşi noi, recuperatorii de cântece (Petru Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Adrian Pulpă, Narcis Rotaru, Ionuţ Chitic, Dănuţ Lungu, Nicolae Gabriel Sandu şi sub-nesemnatul), în secolul cântecului neprihănit şi care valora, în întreaga Europa, la fel de mult cât muzica simfonică, trebuie să ne despovărăm de tabieturile zilnice (Doamne, şi cât de greu e ţambalul lui Petrică!), pregătind un amplasament al trupei, în aşa fel încât aparatele de filmat ale lui Gabi Sandu să nu fie copleşite de lumina fundalului. Ca să fiu cinstit, eu mă ocup de treburi de recuzitier (scaun şi pentru Dănuţ Lungu, căci ştiu că-l omoară şalele, scaun şi pentru mine şi alte fleacuri), dar atât de mult îmi place atmosfera de stup din jurul meu, încât mai că aş uita cât de bogat sunt la vârsta mea (am de toate: şi cu inima, şi cu rinichii, şi cu sângele… şi cu ce nu am?), încât instinctual aş pune umărul la toate, iar dacă nu m-ar feri băieţii cu interziceri ferme, chiar aş face-o.

Noi, Zicălaşii, suntem o familie, adunată cuviincios în jurul cântecului. Noi nu cântăm, noi retrezim la viaţă, iar fiecare cântec are o poveste, pe care o ştim: începând cu lăutarul care l-a creat şi tocmai de aceea îngropat în afara cimitirului satului, existând pe atunci activismul creştin, precum cel de astăzi faţă de rock, prin care se insinua ideea că lăutarii deschid calea spre iad şi îmbrâncesc poporul nostru pravoslavnic în flăcările necuratului. Ştim şi hora care s-a cântat, în 28 noiembrie 1918, la Cernăuţi, drept „Hora Unirii” şi care, de fapt, ca şi „Tricolorul” marca doar identitatea românească, nu şi opţiuni unioniste cu sărăntocul regat de peste Hraniţa, în care erau aduşi la sapă de lemn alţi români. Ştim întâmplări pe care nu le găsiţi în cărţi de istorie, dar pe care cântecele vechi le spun cu sufletul descheiat, ca la spovedania cosmică. Ne reamintim de ele între cântece, dar deocamdată avem treabă – noroc de sprijinul prietenului meu Marcel, doctor în istorie şi şeful serviciului care coordonează ansamblul muzeistic de la cetate, care avea să asculte, după aceea, fascinat cele două concerte cu cântece retrezite la viaţă.

Există în fiecare din noi o dorinţă atât de trăită de a încerca să aflăm cum a fost cântecul neamului nostru cu adevărat, încât am îndura orice, doar ca să-l putem întâlni. Piedici nu ni se pun, doar marginalizări, dar puţin ne pasă nouă de asta. Noi cântăm firelor de iarbă, aşa cum au cântat Andi şi Mihnea recent – dar rock, ştiind sigur că iarba ciuleşte urechile (doar poartă în ea atâtea generaţii de străbuni şi strămoşi). Dar, gata cu vorba, să lăsăm băieţii să se pregătească, să facă probele de sunet şi de imagine şi să trecem la cântec. Undeva, în afara cimitirelor care nu au vrut să-i încapă, lăutarii vechi ai neamului nostru respiră dumnezeire. În fond, cântecul este una dintre înfăţişările lui Dumnezeu, celelalte două fiind poezia şi arta plastică, după cum pricepuse un alt mare uitat, Mircea Streinul.