„Arcanul” sau falsificarea „Tainei” primordiale

Fudulia bucovineană, numită dansul „Arcanul”, înseamnă falsificarea grosolană a tainei renaşterii şi învierii, un ritual înrădăcinat în civilizaţia boreală euro-asiatică prin secolul al XII-lea înainte de Hristos, de către un şaman care şi-a zis sieşi Kali-Calusar („Calul Negru”, adică Marte), un iniţiat care a stabilit câteva concepte, inclusiv pe cel numit „Nirvana” sau „Paradesha”, şi câteva ritualuri „Arcana” (secret, mister, taină), printre care oraţiile (colindele), căşuşarii, vorniceii şi horele „Arcana” ale tainei ieşirii şarpelui (îngheţului) din pământ, la începutul verii, în timpul pe care îl numim primăvară, omenirea având, în epoca ei metafizică, doar două anotimpuri[1]; vara era delimitată de intrarea şi ieşirea şarpelui din pământ, şarpele fiind, de fapt, Constelaţia Dragonului, care arată cu triunghiul „cap de lup” nordul, şi de aici s-a născocit corelaţia dintre „şarpe” şi cele două „lanţuri ale îngheţului”, cum aveau să fie numit, în creştinism, aceste două bariere meteorologice.

Ritualul „spargerii lanţului îngheţului”, ulterior atribuit, de către biserică, doar „Cailor lui Sântoader”, însemna, în festum calendarium, o „Arcana”, deci un secret, mister sau taină cosmică, prin care perechile de vlăstare ale vieţii, „înainte de cununie” – cum ar zice Cantemir, înşiruite aidoma „mărţişorului” Lună-Natură de pe lancea de steag (alb-verde, realizat prin cojirea spiralată), steag identic şi cu aceeaşi încărcătură simbolică în toate ceremoniile „Arcana”, ceremonii echinocţiale de vară (vara care încă nu avea primăvară), moştenite şi conservate doar de spiritualitatea română sub denumirile că Căluşari (după numele şamanului), Piţărăi (după numele „taţilor” Pytr sau Pytar, care au răspândit oraţiile, prin colinde ritualice), Corăbieri (după numele coşului pentru daruri, încă numit aşa în biserică), alte ceremonii, care au mai existat, cu siguranţă, fiind pierdute prin zvârcolirile zdruncinate ale veacurilor.

„Arcana” s-a numit, prin părţile româneşti ale Europei Boreale, „Arcanaua”, chiar şi dicţionarele şi enciclopediile, care nu menţionează şi denumirea „Arcanul”, subliniindu-i cele două caracteristici principale: cea de joc echinocţial închinat Lunii (ca Fecioară Cerească protectoare a Florilor), iar a doua, răspândirea acestui dans ceremonial, cu aceeaşi desfăşurare şi componenţă coregrafică, în toate provinciile româneşti[2]. Pe la 1898, acest „dans naţional, ce se joacă de feciori şi fete în forma unei hore, în frunte cu un vatav, care ţine în mână un băţ şi bate tactul”[3], încă mai păstra caracteristicile mărturisite de Dimitrie Cantemir, care nu cunoştea şi numele horei respective, dar o conturează „pe cale” (în lungul uliţei): „La nunţi, înainte de cununie, au obicei să joace în ogrăzi şi pe uliţe, în doua şiruri, unul de bărbaţi, iar celălalt de femei.

La amândouă se alege o căpetenie, un om bătrân şi cinstit de toţi, care poartă în mână un toiag poleit cu aur sau unul pestriţ, legat, la capăt, cu o năframă cusută frumos.

La pasul cel dintâi, una dintre căpetenii trage pe ceilalţi, care trebuie să vină după ea, de la dreapta, spre stânga, cealaltă îi trage, de la stânga, spre dreapta, astfel încât ajung să stea faţă în faţă; după aceea, se întorc, spate la spate, apoi se învârtesc, fiecare şir în şerpuiri arcuite şi, ca să nu se încurce, se mişcă aşa de încet, încât mai că nu se poate vedea că şirurile se mişcă. În amândouă şirurile, fiecare îşi ia locul după rangul lui”[4].

Cel care introduce în spaţiul critic românesc, în 1887[5], denumirea de „Arcanul”, deşi ilustrează materialul cu partitura „Arcanaua”, culeasă de Mikuli, în 1848, de la legendarul lăutar sucevean Nicolai Picu, partitură preluată din compilaţia nefericită[6] a lui Dimitrie Vulpian[7], este inegalabilul Bogdan Petriceicu-Hasdeu, care preia, de la sutele de informatori, preoţi şi profesori, răspândiţi prin toate provinciile româneşti şi o etimologie falsă, şi anume aceea că „Arcanaua” ar fi… femininul ardelenesc de la „Arcanul” (!?), vă „Arcanul şi Arcanaua” ar fi „două hore foarte înrudite”, deşi în provinciile româneşti, risipite prin imperii, se săvârşea acelaşi ritual, pe aceeaşi melodie, „de către mai mulţi bărbaţi şi femei, şi se aseamănă în săltări întru câtva cu hora de brâu”. Ce-i drept, în manuscrisele lui Mikuli, hora lui Nicolai Picu este trecută sub două titluri, cea de Arcanaua, şi cea de Arcanu (giocu), cu „u” mut în ambele cuvinte, deci de Arcan. Denumirea de Arcanaua se folosea, conform informatorilor lui Hasdeu, în părţile Dorohoiului, ale Iaşului, ale Prahovei, ale Năsăudului, Diaconovici precizând că Arcanaua „se obişnuieşte în Moldova, Muntenia, Bucovina şi în unele părţi ale Argeşului”[8].

În opul lui Hasdeu există un paragraf aparte, în care se descrie Arcanaua, cu varianta denumirii „masculină”: „În Bucovina, Arcanul se joacă de feciori şi fete. Se face o horă, ţinându-se de mâini, dar fără a bănănăi cu ele. Mişcarea e de la stânga, spre dreapta. La tactul muzicii încep, cu piciorul drept, trei paşi înainte, aducând corpul în direcţia mişcării. Isprăvind pasul al treilea, se opresc pe piciorul drept, un tact, şi fac un pas, cu piciorul stâng, spre piciorul drept, readucând corpul în poziţia de la început. Această mişcare se face continuu, după tactul muzicii. Obişnuit, cercul se află deschis, cu un vătav în frunte, care ţine în mână un băţ, bătând cu el tactul, la unele figuri ce le intercalează. După un interval oarecare, la isprăvitul unui tact, vătavul ridică băţul, strigând: „Unu-nainte! Unu-napoi! Una bună, şi la drum!”. Atunci se opreşte şirul, face un pas cu piciorul stâng pe dinaintea piciorului drept şi întoarce piciorul drept pe dinaintea celui stâng. Oprindu-se pe piciorul drept, aduce lângă el piciorul stâng şi, la ultimul tact, bat cu toţii deodată cu piciorul drept în pământ. Apoi urmează ca la început, până când vătavul porunceşte: „Doi-nainte, doi-napoi! Tri-nainte, tri-napoi!” etc.”.

Deci, nici o diferenţă între coregrafia bucovineană a jocului, în Bucovina sfârşitului de veac al XIX, şi cea de pe la anii 1700, descrisă de Dimitrie Cantemir, care nu ştia cum se numeşte „hora de pe cale”, de pe calea celei de-a doua „Arcana”, adică a cununiei. Variantele melodice din 1848, din 1880[9] şi din primul deceniu al secolului XX[10], toate păstrate doar în Bucovina, nu diferă între ele prin arhitectură, ci doar prin virtuozitatea lăutarului, Grigore Vindireu, de pildă, cântând ceea ce învăţase de la Nicolai Picu cu un ton mai jos, într-un zumzet al armoniilor care subliniază caracterul de „plutire”, de „imponderabilitate” a horirii respective. Nici măcar la Gura Sadovei[11], unde existau lăutarii care au cântat pentru obştea bogată din Fundu Moldovei, nu se cânta altceva, care să justifice o coregrafie de tip „Bătuta”, „pe călcâie”, şi cu atât mai puţin un dans bărbătesc, în care s-ar nara, după imaginaţia tractoriştilor care au diriguit cultura proletcultistă, „luarea la oaste cu arcanul a feciorilor bucovineni de către austrieci”. În Bucovina, de altfel, feciorii nu se luau la oaste, precum „bădiţa Vasile” în Humuleştii lui Creangă, „cu arcanul”, ci, iniţial, prin recrutări benevole, numite „bărbunc” (de la Werbung)[12], apoi prin „asentare”, deci prin ordine de recrutare, soldate, în cazul la Simion Florea Marian doar cu o lună de instrucţie sumară, „la glotaşi”, pentru că era întreţinător de familie, iar la Ciprian Porumbescu fără nici o zi de instrucţie, pentru că era bolnav, iar ofiţerul austriac de la Braşov, căruia i-a arătat „asentarea” (Vorladung – citaţie), l-a trimis să-şi vadă, mai întâi, de sănătate, la Nervi, în Italia[13].

Şi celelalte partituri cu Arcana bucovineană, toate cu titlul Arcanul, probează o largă răspândire a dansului, mereu acelaşi, în toate ţinuturile bucovinene, o variantă lăutărească măiastră fiind cea a lui Gheorghe Rostoş, din Şcheia, cântată la Suceava, în 4 decembrie 1907 (nr. catalog 276). La Frătăuţii Noi, Arcanuln joc (nr. catalog 1214), era cântat, în 8 august 1909, de „lăutariul sătesc Ilie Marcu”, iar la Iacobeşti, în cadrul „festivalurilor organizate anual de boierul G. Kapri, „a cântat din vioară lăutarul sătesc Gheorghi Chiciu, de 36 de ani din Gura Solcei… la 25 august 1911” (nr. catalog 1692), Gheorghe Chiciu făcând parte dintr-o strălucită familie de lăutari, care a şi compus vreo câteva hore şi sârbe minunate.

Arcana încă mai înseamnă, în diverse limbi, secret, mister, taină, dovadă că reprezintă vestigii târzii, dar planetare, ale limbajului primordial monosilabic, în care Ar Ka Anu, păstrat în scrierile pre-vedice, ba chiar pre-sumeriene, drept Ȁr K’Ȁna, cu semnificaţii aparent vag diferite, semnifică Ceremonia Pământului şi Cerului (Ar Ka Anu), deci „logodna cosmică” primordială, dintre Mama-Pământ, cu sinonimele simbolice natură, primăvară, lună, şi Tatăl-Cer, calea sau corabia Varra, cu care au plecat generaţiile primordiale din calea îngheţului fiind Luna, Yana, notată, în scrierile pre-vedice Ȁna, dar cu pronunţia Yana, precum în Deva-yana (Calea Zeilor) sau în Pitr-yana (Calea părinţilor), Calea Pământească sau Calea Vieţii fiind Ki-yana (K’ Ȁna), Ar însemnând ceremonie, slujire ceremonială solară (în limbajul primar monosilabic Ra însemnând Soare, iar opusul cuvântului, ar, slujire ceremonială, primii slujitori ai templului Soarelui, care a fost muntele, fiind Marte (Calusar) şi Venus-Luna (atributele Ishtar şi Innana fiind individualizate mult mai târziu.

Conform textelor vedice Arcana Dïpikä[14], în care Dïpikä se traduce drept „lampa care luminează”, deci „lampa cerească”, adică Luna, Arcana înseamnă mister, taină, misterul cosmic putând fi accesat prin revelaţie, dobândită de săvârşirea „celor nouă procese ale serviciului devoțional”[15], deci ale ceremoniilor care, prin nava-lakșana, deja trec de la faza de ceremonie la cea de mister.   

Şi în limba latină, arcana / arcanis înseamnă misterios / misterioase, secret / secrete, chiar şi în cărţile târzii, precum cea a lui Procopius din Cesareea, Arcana Historia, qui est liber nonus Historiarum („Secretul istoriei, care este o nouă istorie”), a lui Arnoldi Clapmarij, din 1611, De arcanis rerumpublicarum libri sex („Secretele celor şase republici”) sau a lui Emanuele Swedenborg, din 1749, care nu este decât o traducere în engleză a cărţii Arcana  quae in Scriptura Sacra seu Verbo Domini („Misterul Ceresc, în scrierile sacre, sau Cuvântul lui Dumnezeu”).

În limba engleză, au apărut două cărţi cu Arcana în titlu, Arcana of Nature („Misterul Naturii”) şi Arcana of of Spiritualism: A Manual of Spiritual Science and Philosophy („Taina Spiritualismului: Manual de ştiinţă spirituală şi filosofică”), ambele scrise de Hudson Tuttle şi publicate la Boston, în 1856 şi, respectiv, 1871, cărţi asupra cărora „presa teologică a trimis un lung șuier: cel mai demn dintre jurnalele sale a spus că este un panteism bun. Acum, în timp ce scriu, tocmai această doctrină, că materia nu este altceva decât forță (fiind, în manifestările sale diferite, o modificare a mișcării), este totul, este ortodoxie științifică. În „Arcana”, se afirmă că nu există inerție. Afirmația a fost ridiculizată; dar, acum, ideea „materiei inerte, brute” a dispărut și au apărut multe lucrări, care se extind pe întregul teren, de la mișcare fizică la inteligență (vezi compilarea lui Youmans a eseurilor lui Joule, Mayer, Helmholtz, Carpenter și Faraday, „Corelarea și conservarea forțelor fizice”)”[16].

Fără îndoială că locuitorii „paganelor” (satelor) din „Paradesha” Carpaţilor nu au ştiut, niciodată, nimic despre toate acestea, cum nu au ştiut nimic nici despre falsa teorie arianistă a lui Max Muller, ca să nu mai vorbim despre legendarul şaman care şi-a luat numele lui Marte, devenind Kali-Calusar[17], ceea ce s-ar putea traduce drept „Calul Negru”, „Călăreţul Negru”, „Centaurul Negru”. Ei, locuitorii din acele „pagane” carpatice s-au ghidat, cu sfinţenie, după regula aproape totemică a lui „aşa am apucat”, fără să-i pese de simbolurile şi semnificaţiile de dinainte de acest „aşa am apucat”. Nu au auzit despre jocurile, de pe coline, ale preoţilor romani, nici despre ritualurile sacre de purificare din textele vedice, dar nu au renunţat niciodată, chiar dacă le-au mai falsificat uneori, din naivitatea nevoilor estetice, iar uneori şi dintr-un ciudat spirit băşcălios, şi nici nu au început să cânte, după sfatul povăţuitorilor bisericeşti, minunaţii psalmi ai lui David, pe care îi tot auzeau prin biserici. Nu au făcut-o pentru că nu veneau din sacralitatea pasivă a lui „aşa am apucat”, adică din „datul” strămoşesc, deşi aflau, tot din biserici, că strămoşii lui au fost anatemizaţi, odată cu obiceiurile lor „păgâne”, adică din lumea satelor, cărora latinii le-au zis „pagane”. Şi astfel, datorită acestui splendid conservatorism rural, încă mai putem desluşi câte ceva din Arcana spiritualităţii neamului nostru, chiar şi în vremurile în care falsificarea grosolană a Datinii a devenit politică anticulturală la zi. În fond, stăruinţa generaţiilor pentru „aşa am apucat” are drept consecinţă proba de necombătut că limba şi spiritualitatea românilor se trag din „limba zeilor”, dovadă că „Spiritul este inteligenţă, natură imaterială şi nemuritoare a fiinţei umane”[18].

Grupul folcloric din Breaza şi Fundu Moldovei, la Londra, în 1937

[1] Timpul „devine, în solstiţii, curmat în două jumătăţi (emisfere). O jumătate, de la Berbec, până la Cumpănă, cuprinde în sine cele şase luni de vară (în vechime au împărţit popoarele anul numai în vară şi iarnă), care se ţin de emisfera luminată de miază-noapte (nordică) a puterilor luminate, binefăcătoare. Cealaltă jumătate, de la Cumpănă, până la Berbec, cuprinde cele şase luni de iarnă, care se ţin de emisfera întunecată de miază-zi (sudică) a puterilor întunecate şi răutăcioase” – cf. Mangiuca, Simeon, Colinda. Originea şi însemnătatea ei astronomică şi calendaristică, în Foaia Diecezană, Anul XVII, Nr. 51, Caransebeş, 22 decembrie calendar vechi 1902, p. 6

[2] „Arcanaua, o horă de brâu (Varone, D., 152)”, asemănătoare cu Ţuţuianca”, chiar şi în veacul XX – cf. Iordan, Iorgu, Dicţionarul limbii române, Tomul XII, Partea I, Editura Academiei Române, Bucureşti 1994, p. 237

[3] Diaconivici, Dr. C., Enciclopedia română, Tomul I, Sibiu 1898, p. 237

[4] Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Bucureşti 1967, p. 208

[5] Hasdeu, Bogdan Petriceicu, Dicţionarul limbei istorice şi poporane a Românilor, Bucureşti 1887

[6] Dimitrie Vulpian, deşi specifică, în prefaţă, din ce culegeri de cântece a preluat cele „500 de hore româneşti”, le atribuie, în pagini, unor lăutari născociţi, deci neconfirmaţi de mărturii istorice

[7] Hasdeu, op. cit., p. 1498: „D. Vulpian (Hore, No. 1 şi 9) a publicat două arii pentru „Arcanul”. Noi reproducem, de acolo, pe cea culeasă de Mikuli, în Bucovina, transcrisă destul de bine”

[8] „Arcanaua, dans naţional, ce se joacă de feciori şi fete în forma unei hore, în frunte cu un vatav, care ţine în mână un băţ şi bate tactul. Se aseamănă întru câtva cu hora de brâu. Se obişnuieşte în Moldova, Muntenia, Bucovina şi în unele părţi ale Argeşului” – Diaconivici, Dr. C., Enciclopedia română, Tomul I, Sibiu 1898, p. 237

[9] Publicată de Calistrat Şotropa în „Muza Română”, sub numărul 77

[10] Toate aflate în manuscrisele lui Alexandru Voievidca, aflate în păstrare la Academia Română

[11] În manuscrisele lui Voievidca, de la Academia română, nr. de catalog 722, varianta interpretată, la fluier lung, în 28 iulie 1908, în Gura Sadovei, de către morarul Nicolai a lui Iacob Cozma, de 56 ani

[12] Viaţa în Suceava era foarte neliniştită, mai ales în zilele de târg, joia şi duminica. Pe piaţă, la Bărbunc („bărbunc” înseamnă recrutare şi vine de la cuvântul nemţesc „Werbung”), se auzea cântând muzica, iar lumea năvălea ca la o comedie într-acolo. În mijlocul pieţii, se afla masa ofiţerului „Bărbuncului”, cu o condică lângă dânsul şi cu o lădiţă plină de bani; mai jos se afla o ladă mare, cu chipie ostăşeşti. Primprejur, juca o roată din cei mai frumoşi şi mai voinici soldaţi minunate jocuri de prin ţări străine şi lăudau viaţa din tabără; nu lipseau nici vivandiere frumoase, care închinau cu plosca plină de vin la toţi voluntarii recrutaţi şi se sărutau cu dânşii. Lumea se ferea de „Bărbunc” ca de foc, dar, totuşi, erau unii care cădeau în capcană, căci inimă de piatră să fi avut şi tot nu te-ai fi stăpânit, când vedeai cum cătanele luau la joc pe cele mai frumoase fete din împrejurime, ca să atragă feciori. Iar mulţi dintre aceştia aveau drăguţe şi nu puteau suferi ca ele să joace cu cătanele cele străine, de aceea se prindeau şi ei în joc lângă dânsele. Jucai un joc, două, apoi doi căprari cât bradul te duceau de subsuori, cu vorbe dulci, la o vivandieră, care te cinstea din ploscă şi-ţi dădea buzele ei subţiri şi roşii. Ofiţerul îţi punea, pe dinapoi, şapca-n cap şi erai, de acum, vrând-nevrând, cătană la împăratul.

Scumpă, însă, era, pe atunci, sărutarea unei guri frumoase, căci doisprezece ani trebuia să duci raniţa împărătească în spate, tocmai prin fundul lumii, pe la Beci (Viena) şi în Lombardia. De aceea, voluntarii erau bociţi de neamurile şi de drăguţele lor ca şi morţii. În vremea asta, vestita bandă a lui Grigore Vindereu, ţiganul, zicea să-ţi rupă inima, iar feciorii, după ce erau juraţi sub steagul cel mare, ce flutura în mijlocul pieţii, se cuprindeau de după cap şi cântau din gură, însoţiţi de plânsul nevestelor şi al drăguţelor:

Vino, mândră, pân’ la cruce

De vezi neamţul cum ne duce,

Că ne duce ca pe boi

Şi ne tunde ca pe oi,

Ne-aruncă păru-n gunoi,

Vai, săracii, vai de noii…

(Grămadă, Ion, Din Bucovina de altă dată, Biblioteca societăţii „Steaua”)

[13] Scrisoarea din 13 noiembrie 1882, în Porumbescu, Ciprian, Puneţi un pahar cu vin şi pentru mine, Suceava 2003, p. 232

[14] Sharma, Dr. Narinder, Arcana Dïpikä, Mathurä 1887

[15] „Titlul acestei cărți Arcana Dïpikä, înseamnă „lampa care luminează arcana”. Termenul arcana semnifică onoare sau închinare. Ca unul dintre nava-lakșana, cele nouă procese ale serviciului devoțional se referă la închinarea formei zeității Domnului. Arcana Dïpikä ne învață exact cum este îndeplinită această slujbă și cum să-L mulțumim pe Domnul prin aceste proceduri de cult” – Sharma, Dr. Narinder, Arcana Dïpikä, Mathurä 1887, p. IX

[16] Tuttle, Hudson, Arcana of Spiritualism: A Manual of Spiritual Science and Philosophy, Boston 1871, p. 132

[17] În Sramana Bhagavan Mahavira, Volumul 4,  Nihnava-Vada, cu comentarii de Dhirubhäi P. Thaker, West bengal Puclic Library 1944, p. 12, printre identităţile legendare ale autorului mitului Nirvana, mit din secolul XII înainte de Hristos, se numără cel retras din lumesc, după abandonarea celor patru soţii, şi care, luându-şi numele de Kali-Calusar (Calul cel Negru), ar fi iniţiat concepte şi ceremonii.

[18] Tuttle, op. cit., p. 201