Iulian Vesper: Cernăuţi – oraşul tinereţii | Dragusanul.ro

Iulian Vesper: Cernăuţi – oraşul tinereţii

 

 

Baruri, deznădejdi, traficanţi de… vise şi ceva despre studenţie

 

 

 

Glasul puternic tăcu. Un sergent ieşi după un chioşc şi cu paşi repezi alergă după noi. Ne prăpădeam de râs. Luna lucea palidă în noaptea aceea de toam­nă, după turnul întunecat al primăriei, unde-o privise de-atâtea ori şi tânărul Eminovici – elev – alergând grăbit spre locuinţa sa din Cuciurmaregasse.

 

„Marseilleza” începu din nou. Cât de ciudat răsunau versurile acestea în ora­şul german. Eram într-adevăr cuceri­tori, sosise şi pentru noi ziua gloriei? sau bieţi visători, înecându-ne răzvrătirile într-un imn ce condusese atâţia luptă­tori la moarte? Nu ne interesa prea mult asta. Fapt era că descoperisem poezia. Da! Eram copiii unei patrii care cu­prindea toate ţările şi toate zările, ai unei patrii care începea din noi, unea toate anotimpurile şi oglindea aurora viitorului. Era o patrie spirituală care ne lega pe toţi şi înţelegeam să luptăm pentru ea.

Era adevărat că nu puteam măsura nici limitele noii descoperiri, nu-i pu­team aprecia nici substanţa. Totul era nou, o adevărată lume nouă. Ce ne mâ­nase aici? Atmosfera străină, unde nu se mai putea respira? Veacurile trecute ce ne apăsau umerii?

Cernăuţi! De câte ori nu ţi-am spus în gând Czernowitz, fiindcă aşa meritai. Erai un oraş închis, nu mai puteai trăi aşa. Poate şi tu aveai nevoie de noi.

 

Peste străzile tale strâmte urcând greoi la deal sau coborând prăpăstios povârnişuri, strângând atâţia fluturi de noapte – biete femei necăjite – peste casele dărăpănate, jegoase, peste toată averea aceasta de cămătar bătrân şi câr­cotaş, de câte ori n-am aruncat arcade de vise şi jerbe de idealuri. Proiectam destinul acestui domnesc oraş septen­trional pe-un cer românesc cu chenar voievodal.

 

– Hei, Fritz, încă optsprezece halbe, douăsprezece fripturi la grătar, şaizeci de mititei şi zece pachete de ţigări.

 

Eram peste douăzeci de flăcăi, tot unul şi unul. Masa noastră de la Drăguleanu, când se-ntâmpla să fim la un loc, cuprindea tot umbrarul. Liviu Rusu, vlăjganul blond, distins profesor de la Conservator, susţinea cu tărie că Bach era incomparabil, că Bach însemna geniul muzicii coborât pe pământ. Dar când sufletele noastre străluceau ca ste­lele în jurul acestui Bach – astru in­accesibil – Liviu Rusu, înduioşat de depărtările noastre, revenea brusc la melodia acelei neuitate colinde şi gla­sul lui legănat ne cânta la fereastra su­fletului:

 

Numai una miorea

Stătea-n loc şi se ruga

La Măicuţa Precista”…

 

Paharele ciocneau, glumele nu mai conteneau, dar melodia acestei colinde, în Cernăuţii noştri din viitor, ce frumos se ridica – rugăciune domnească şi ro­mânească.

 

Un tânăr poet povestea despre un făt-frumos al său, beizadea trecut în genealogiile celor nelegitimi ai lui Şte­fan cel Mare şi Petru Cercel.

 

– E ca un prinţ, se lăuda el.

 

Toţi cunoşteau povestea asta, dar amănuntele ne distrau totdeauna.

 

– E dovadă că poezia ta porneşte din pământ solid, nu se dărâmă uşor.

 

– Sunt împotriva lirismului plângă­reţ, declară cineva. Mircea Streinul a procedat ca un veritabil fecior de sat, iată de ce poezia noastră va învinge.

 

George Antonovici nu mai contenea cu glumele. George Drumur pronunţa sentinţe scurte, toţi îl ascultau cu plă­cere. E. Ar. Zaharia aducea prospeţime şi veselie.

 

 

 

 

– Suntem duhul moldovenesc în acest oraş, pronunţă cineva, sau era un ecou al sufletelor noastre? Până la noi cei ce-au luptat pentru românism – şi sunt atâţia netemuţi luptători seniori în această cetate – toţi au luptat in­dividual. Şi dacă s-au oţelit caracterele în viaţă, dacă idealul tineresc a rămas decenii nestins, obiectivele luptei fiind disparate, biruinţele s-au fărâmiţat, vic­toria cea mare a rămas între neguri. Şi nu arareori, idealul cel mai frumos pentru care se credea că merită ostenelile luptei se confunda cu un ideal de înăl­ţare personală.

 

Noi renunţasem demult la asemenea gânduri. Cu poezia se pu­tea cel mult muri de foame – apoteoza unui ideal, cea mai sublimă. Nimeni dintre noi n-a pretins vreun post decât pe bază de studii şi examene serioase. Noi cerem foarte puţin: pe meleaguri înstreinate, să răsune cântec românesc. Să cream o spiritualitate românească în mijlocul acelui focar de ziare şi re­viste streine. Nu e vina noastră dacă aceste cântece, poeme, dacă vreţi, au indispus şi pe unii români. Peste larma de glasuri streine glasul nostru, în ar­mură de imagini, în ritm şi rime în­drăzneţe, s-a făcut auzit. Nu peste mult s-a cristalizat Curcubeu peste ţară, după admirabila expresie a poetului Teofil Lianu. Eram mândri de victoriile noas­tre în spirit, de cuceririle noastre impe­tuoase. Puteam fi la distanţe uriaşe, po­emele noastre mărturiseau acelaşi crez, se rugau în aceleaşi melodii.

 

– Hei, aţi uitat că în sunet de harfe şi chimvale au căzut zidurile Ierihonului? De ce să nu cântăm smeriţi stelelor, de ce să nu invocăm umbrele strămoşi­lor?

 

Când ne retrăgeam, în revărsat de zori, Palatul administrativ, cât era de masiv şi întunecat, îl vedeam pustiu, cu o viaţă interioară uscată ţesând un pre­zent – copie fidelă a unui trecut de clasică biurocraţie.

 

 

 

 

În schimb, ne opream în faţa statuii lui Eminescu. Chipul voievodal avea re­flexe de peste alte lumi. Îl ascultam plecaţi:

– Şi eu am luptat ca şi voi. Aceste străzi le-am cutreierat şi eu. Mă sim­ţeam strein între streini, dar credinţa în neamul românesc nimeni nu mi-a putut-o stinge. Războiţi-vă cât sunteţi tineri – oste­neala voastră vă va fi larg răsplătită. Nu vă înspăimânte palatele, banii şi traiul altora. Şi eu am fost umilit de unii ca aceştia, dar fruntea mea nu s-a plecat. Am mers mereu înainte şi cei mulţi au râs. Credeţi-mă, drumul aces­tora e mult mai de plâns.

 

Toţi înţelegeam graiul acesta, inima ne era senină. Alte poeme străluceau în faţa ochilor, le prindeam sclipirile, le adânceam înţelesurile.

 

Soarele răsărea în depărtate ţinuturi trandafirii. Îl lăsam acasă pe Liviu Rusu. Nu ne ieşea din gând minunata colindă:

 

Numai una miorea

Stătea-n loc şi se ruga

La Măicuţa Precista”…

 

 

 

BARURI…  PREMIERE   COREOGRAFICE…

 

Într-o eventuală viaţă romanţată a marilor oraşe, Cernăuţii ar ocupa un capitol de seamă, binemeritat. Dacă pământul, trecutul şi văzduhul româ­nesc izbucneau vijelios în suflete şi poe­me, dacă o viaţă activă, disciplinată, pentru un ideal românesc, creştea şi se închega cu adânci miresme câmpeneşti, în palmaresul marilor bandiţi de toate calibrele europene, Cernăuţii continuă a fi un oraş adeseori însemnat cu sân­ge. Între Paris, Berlin şi Bucureşti, Cer­năuţii au avantajul unui oraş cosmo­polit de prim ordin, unde în afară de limba română, prin anumite localuri poţi auzi cele mai rare dialecte din America de sud.

 

Dar nu numai atât. Suspecţi oameni de afaceri, comis-voiajori internaţionali, profesori particulari trăind din expedi­ente sunt obicinuiţii clienţi ai aşa nu­mitelor baruri.

 

Barurile cernăuţene, în acest vad de pasageri cu valută forte, rentează, pro­babil, foarte mult. Din această cauză s-au şi înmulţit. Astfel, numai pe o stra­dă întâlneşti două, trei. Îndeobşte au numiri la fel de internaţionale ca şi clienţii: „Colosseum Bar”, „Im­perial Bar” şi altele, pe care local­nicii le cunosc bine. Barul cernăuţean, fiind aducător de venituri, e plasat în plină stradă, în văzul lumii. Astfel că muncitorul flămând, când se întoarce acasă cu 20-30 lei după o zi de muncă se opreşte puţin în faţa barului, ascultă geamătul înăbuşit al muzicii şi neputin­cios pleacă fruntea. Internaţionalii trebuie să petreacă, bandele trebuie să se distreze!

 

Totuşi să nu condamnăm aceste lo­caluri „selecte”. În lipsa unui teatru na­ţional care să activeze efectiv, în lipsa unui program artistic selecţionat, pen­tru mulţi cernăuţeni barurile repre­zintă un refugiu, iar premierele coregrafice cu stele de diverse mărimi, ţin locul unor premiere de mare artă.

 

Deoarece afară de conferinţele şi şezătorile societăţii „Armonia”, afară de conferinţele săptămânale ale Universi­tăţii Libere, cetăţeanul care vrea să petreacă o seară mai elevată, în altă parte decât la cinematograf, nu arare­ori deschide uşa unui bar care-l invită cu tentaţii de „artă”, fără să fi fost convins că dispoziţiile sufleteşti îl mâ­nau la bar.

 

Dar în clientela barurilor mişună destui autohtoni sentimentali, burlaci şi… bon vivanţi. Ei pot spune totdeauna, cu un aer de vizibilă superioritate:

 

– Am petrecut la bar toată noaptea.

– A fost un chef monstru…

 

Şi toată lumea-i crede.

 

 

 

DOKTOR FAUST, ÎN VIZITĂ…

 

…Şi iată-1 pe Doktor Faust eliberat de itinerariul impus de Goethe, spilcuit în medic german, cu relaţii cosmopolite şi nu tocmai agreat în patria s-a, cu un vademecum în mâini, consultându-l pe simpaticul Mephisto, transformat de circumstanţă în managerul său.

 

– Gândeşte-te la un oraş, din care viaţa germană să nu fi dispărut. Dimpo­trivă. Nemţii să-şi aibă reprezentanţii lor în consiliile judeţene. Fetele să aibă mersul sprinten al Krimhildei, ochii al­baştri şi cosiţele ca spicul grâului. Bere germană „Luther”, ziare germane şi o spiritualitate care să nu aibă nimic agresiv sau dacă este să fie în surdină, să nu-mi deranjeze preocupările.

– Herr Doktor, răspunde asistentul, cu o uşoară tristeţe în glas. În Cehoslo­vacia, germanii sudeţi vor căuta să ne atragă în rândurile lor pătimaşe. În Polonia, am auzit că sunt persecutaţi. Ceea ce nu ne-ar conveni nouă şi idealis­mului de care suntem însufleţiţi. Fireşte că misterele vieţii se pot dezlega mai uşor după un somn bun şi o masă bună şi că iubirea la care n-aţi renunţat (deşi ar fi timpul!) e mai adâncă şi mai rod­nică într-un spaţiu liniştit decât în vâr­tejul altor pasiuni, temporale, însă cu atât mai violente.

 

 

 

 

– De ce atâtea reticenţe şi subtili­tăţi. Ai uitat felul deschis şi lămurit de exprimare al bunului Goethe? Ştiu că eşti mare hoţoman (de când cu Margareta?) Dar în sfârşit. Te rugam să-mi numeşti un oraş spre care-am putea pleca chiar azi (L. A. R. E. S. soseşte la 5), unde modul german de a simţi să nu ne împiedice a gândi obiectiv şi uni­versal.

 

– Am înţeles, zise Mephisto. În cele două cărţi ce ni le-a închinat ma­estrul dumitale şi discipolul meu, n-a crezut că educaţia dumitale va atinge asemenea culmi.

 

– Îţi place, de la un timp, să mă necă­jeşti. Dar să revenim la chestiune.

 

– Cernăuţii, răspunse managerul său, ridicându-se în picioare. Ne şi putem face bagajele. Deşi oraş de răsărit, ne bucurăm încă de multă stimă. Aflând cine suntem, cu siguranţă ne vor face primire oficială. Spiritul german are soldaţii săi credincioşi, ceea ce e un bine şi un semn de civilizaţie.

 

– Programul e splendid, aprobă en­tuziast doctorul Faust. Chiar admiţând că în intenţia acelora ce cred că prin onoruri şi deşertăciuni ne-ar putea schimba câtuşi de puţin în bine situa­ţia noastră de savanţi, ar exista un pic de trufie omenească, şi încă nu văd de ce o primire călduroasă să nu ne convină mai mult decât una obicinuită. Şi apoi nu uita că spiritul german s-a dăruit tuturor; nu văd de ce n-ar culege anumite satisfacţii.

 

– Ai îmbătrânit, doctore. Ai pornit pe calea unor concesiuni, pe care altădată nu le-ai fi făcut în ruptul capului.

 

– Până aici, îţi interzic, răcni cu faţa congestionată Faust. Uiţi că acum eu vorbesc, eu gândesc, nu Goethe. Sunt liber, sunt liber, urla doctorul. Vom merge aşadar la Cernăuţi, onoruri, interviuri, toate acestea se cuvin unui bătrân savant. Îi sunt necesare. O, şi decoraţii, fotografii. Voi chema ziariş­tii, le voi face declaraţii. Voi toasta. Le voi expune cercetările mele.

 

– Ce cercetări… ah, cercetările dumitale – izbucni în râs Mephisto.

 

– Nu are a face. Orice savant trebuie să aibă cercetări. Prin urmare, am şi eu cercetările mele. Voi vorbi despre aceste cercetări, dacă se poate într-o con­ferinţă, în aula Facultăţii de ştiinţe. E mai somptuos, mai îndrăzneţ. Se va aplauda. Ştii că, pentru un bătrân sa­vant, şi aplauzele sunt un stimulent? De ce toate aceste realităţi, dumneata le numeşti concesiuni şi îţi baţi joc de mine?

 

– Pentru că, înainte, realităţi erau construcţiile, ipotezele, în sfârşit gându­rile şi poate visele dumitale. Astăzi, aceste realităţi s-au schimbat. Dar să ne grăbim. Îndată plecăm.

 

În drum spre hotel, Dr. Faust era mereu nedumerit. Fuseseră cândva rea­lităţi pentru el ipotezele, construcţiile spirituale? I se părea exagerată afir­maţia lui Mephisto. Mai curând o stăruinţă în lucru, în condiţii cu totul confortabile, un meşteşug, o dibăcie, ce-i producea o plăcere fizică aproape. De la aceste satisfacţii la satisfacţia aplauzelor, a onorurilor etc. distanţa nu era mare. Deodată o îndoială îi tulbură mintea. Dacă cercetările lui n-ar fi interesat, nu se compromitea în faţa publi­cului? şi îl întrebă pe hazliul său mana­ger.

 

– În faţa colegilor universitari nu s-ar fi compromis, îl asigură acesta, deoarece mulţi dintre profesori se găseau în acelaşi stadiu cu el. Cât despre pu­blic, acesta e atât de bine crescut încât aplaudă pe oricine, fie din obicinuinţă, fie de bucurie că s-a terminat conferin­ţa, fie, în sfârşit, ca să dea impresia că a înţeles.

 

– Minunat oraş Cernăuţii, strigă cu glas tare dr. Faust. La noapte suntem acolo. Dimineaţa ne face primirea ofi­cială.

 

– Am şi telefonat presei locale. Totul e aranjat, declară Mephisto.

 

La ora 5, un avion de cursă îi aştepta pe aerodromul local. Dimineaţa (întârziaseră două ore la Praga) şi după emoţiile obicinuite, dr. Faust, cu o valiză, şi Me­phisto într-un elegant raglan, coborâră pe aeroportul Cernăuţi. Era o zi de toamnă atât de calmă, cu neguri au­rii mângâind ogoarele şi colinele, undu­ind mirişti întunecate! O lumină de cristal strălucea în zări, oglindea sate răzleţite pe dealuri, pâlcuri de păduri pierdute în apele fumurii ale dimineţii. Rarancea, Toporăuţi şi aici, jos de tot, lângă Prut, Horecea, cu bătrâna ei bise­rică de lemn.

 

Călătorii streini o apucară pe Tran­silvaniei, spre oraş. Nu văzură nici ur­mă de oficialităţi, în schimb, la tot pa­sul, întâlneau fete subţiri, zvelte în fru­mosul costum ţărănesc, purtând coşărci pline cu bidoane cu lapte pe creştetul capului. Măreţia şi seriozitatea pasului, mijlocul subţiratec şi dezinvoltura întregii lor făpturi impresionă plăcut pe dr. Faust.

 

– O, dacă le-aşi fi întâlnit eu în ti­nereţea mea, mărturisi doctorul, într-un moment de mare sinceritate, nu mai ajungeam savantul de azi.

 

– Nu aţi pierdut atât, ca să aveţi ce câştiga pe urmă… Dovadă, oficialiităţile… răspunse Mephisto. zâmbind cu subînţelesuri.

 

– Ce frumuseţe, ce soare; recunosc parcă vechile mele burguri, dar aici e cu totul altceva. O lumină, pe care aş numi-o vitală, dă un lustru nou acestor case vechi, acestei arhitecturi demo­date dar cât de expresive.

 

– La „Hotel Palas” sau la „Pajura Neagră”, întrebă birjarul, întorcându-şi faţa bărboasă.

 

– La „Schwarzer Adler”, preciză Me­phisto, care cunoştea locurile.

 

În Piaţa Unirii plătiră şi intrară în hotel. În zadar căutară o cameră ca lu­mea. Un lux sfidător, aparent, ascundea abil gunoiul, murdăria şi mirosul de mucegai.

 

– E lux, e lux, şuiera printre dinţi puiul de ovrei, care conducea pasagerii.

– Acest lux, răspunse dr. Faust duce direct la sinucidere.

 

Spre amiazi găsiră, lângă Dominic, o elegantă pensiune nemţească. Gândul că fusese ignorat de autorităţi, că presa locală (cele 7 ziare minoritare!) nu-i anunţase sosirea, îl neliniştea din nou.

 

– Între noi fie zis, am ales Cernăuţii mai mult pentru condiţiunile climateri­ce şi de higienă spirituală, decât pen­tru a vi se face onoruri, i-o reteză scurt frumosul său manager. Şi în Cer­năuţi, ca şi în alte oraşe din lume, sa­vanţii se bucură de o faimă pe cât de relativă, pe atât de trecătoare. Creatorii de mituri, făuritorii de idealuri, mu­cenicii ideilor, aceştia încep abia acum, după milenii de persecuţii, să se bucure de stima şi dragostea oamenilor. Deşi e şi aici o eroare – eroare e în­săşi existenţa – veacul ce se deschide, e al lor.

 

– Să nu ştie nimeni din oraş că Eu, doctorul Faust, sunt aici.

 

– De ce să se ştie neapărat? Nu porţi în spate o glorie nemuritoare şi atâtea tirade de versuri, de care habar n-ai; ai nevoie de o ieftenă reclamă de ga­zetă.

 

Dr. Faust se privi bine, ca şi cum s-ar fi încredinţat că există, apoi por­niră în oraş. În zadar aştepta să întâl­nească în acest oraş german acele silu­ete blonde, rumene de Lorelei şi Krimhilde, ce fac distincţia şi mândria tipu­lui german. Dr. Faust opri un băştinaş neamţ şi-l întrebă.

 

– Apoi, să vezi, vorbi acesta. Nu zic că nu sunt, dar stau mai ales pe la ma­halale. Sunt frumoase şi curate figuri de rasă. Dar, să mă iertaţi, nu vor să se păstreze. Nu le cam plac nemţii; în schimb mor după români.

 

Dr. Faust dădu din cap în semn că nu i-ar veni a crede. Mephisto adu­se însă exemplul convingător că, într-un sat din apropierea Cernăuţilor, un flă­cău de 24 ani, avea 16 copii pe la diferite fete şi neveste din sat.

 

– Sehr interessant, declară cuprins de nemărturisite emoţii, dr. Faust. Pe drum nu se mai sătura să privească fe­tele puternice, arse de soare, altele albe ca zăpada, în catrinţele lor înflorite şi cămăşile numai râuri de mărgele şi flu­turi. Toate aveau o frumuseţe severă, rece, însă cu atât mai seducătoare.

 

– E o lume nouă (ein neues Welt). Cu totul aparte.

– Nu le-ai văzut decât pe deasupra şi te-au fermecat. Dar să treci dincolo…

– Mi se pare că n-am să le văd de­cât aşa, oftă obosit Dr. Faust.

 

Seara, cinară la Lucullus şi la Camember. Erau acolo profesori, studenţi, funcţionari. Se mira că aceştia discută aşa de mult şi beau aşa de puţin. O, nu erau chefurile monstruoase din beciuri, cum le apucase el, când se urcau pe butoaie şi cântau până-i ţineau gura. Aici erau discuţii serioase, în româneşte, despre subiecte pe care nu le înţelegea, deşi cunoştea toate limbile. Nu se cân­tau măcar acele nevinovate cântece stu­denţeşti, cu arii săltăreţe pe care toţi studenţii germani erau obligaţi să le cunoască. Însă ce bune erau sărmăluţele româneşti cu mămăligă! Şi vinurile. Se găsea, într-adevăr, în faţa unei lumi necunoscute şi simţea că-i lipseau po­sibilităţile să o cuprindă şi s-o definească.

 

A doua zi plecară la Prut. Dr. Faust se dezbrăcă, să se scalde, când auzi zvo­nul că un tânăr neamţ, Carol Bauer, se înecase.

 

– Şi râurile ne alungă. Ne pierdem aici.

 

Alergă la pensiune şi controlă mersul trenurilor. Seara, la 9, aveau rapid spre Berlin. Mai hoinăriră prin oraş. Biseri­cile, clădirile se schimbau; răbufnea altă viaţă. Trenul sosi. După Orăşeni i se aduse unicul ziar, în care apăruse pe larg reportajul:

 

 

 

DR. FAUST LA CERNĂUŢI. Strân­gerea legăturilor româno-germane.

 

– Bietul redactor, n-a putut măcar să mă afle. L-aş fi recompensat cu ceva…

– N-avea grijă. Te iubeşte el şi fără asta. Ieşim doar dintr-o ţară idealistă..

 

Trenul gâfâia în noapte. Dr. Faust îşi amintea de Cernăuţi cu o teamă superstiţioasă.

 

 

 

 

De-a lungul vremii, această aşezare a sporit domol, ca un om ce vrea să-şi simtă bine pământul sub picioare şi apoi să se aventureze în timp. A escala­dat înălţimi, a coborât râpe, s-a ramifi­cat prin văi, astfel că Cernăuţii prezintă, sub acest aspect, un admirabil exemplu de vitalitate a neamurilor ce-l locuiesc şi care-i dau forţa şi violenţa de a păşi mereu înainte. E un oraş la răscrucea a patru lumi. Patru rase îşi dispută în­tâietatea subteran: rasa mediteraniană, reprezentată prin români, rasa slavă – prin ucraineni, cei mai numeroşi, cehoslovaci, polonezi, ruşi; rasa germa­nă, tip austriac, şi rasa semită, reprezen­tată printr-o proporţie covârşitoare faţă de celelalte naţiuni.

 

Românismul a luptat aici pentru a-şi menţine poziţiile şi lupta a fost dusă de tineri, mereu de tineri.

 

De aceea, în istoria luptelor sale, Cer­năuţii păstrează numai efigii tinereşti. Tânăr, Mihai Eminescu, elev şi bibliotecar, descifrând cronici şi letopiseţe în cămă­ruţa cu vrafuri de tomuri prăfuite; tâ­năr a fost Ciprian Porumbescu, care, în 1877, e aruncat în beci (de procurorul român Zota şi scos din temniţă de… trei avocaţi evrei, care l-au apărat gratis, drept datorie de onoare – n. n.), împreună cu tovarăşii săi, pentru vina de a fi aderat, printr-o telegramă, la comemorarea a 100 ani de la asasinarea Domnului Mol­dovei Grigorie Ghica (Octombrie 1777), ce avea loc la Iaşi, cu care prilej, alt tânăr bucovinean, poetul Dimitrie Petrino, rostea o filipică de mare răsunet, la adresa stăpânirii streine din Buco­vina.

 

Teodor Robeanu (T. Robeanu, nu Teodor, pseudonimul fiind o întrebare calamburistică „Te Robea, nu?” – n. n.), marele poet buco­vinean a scris in tinereţe, la Cernăuţi, cele mai inspirate poezii.

 

Tot la Cernăuţi, în 1904, se puneau temeliile valoroasei reviste „Junimea Literară”, redactată de un grup de ti­neri.

 

Din cenuşa anilor, studenţimea a fost aceea care purta flacăra faptei creatoa­re şi a dragostei de neam, neclintită. Când la căpătâi studenţimea cernăuţeană avea temniţa lui Ciprian Porum­bescu, drumul ei nu putea fi schimbat.

 

Grupată în cinci mari familii – societăţi studenţeşti – Junimea, Arboroasa, Dacia, Moldova şi Bucovina – fiecare cu tradiţiile şi luptele sale pentru menţinerea conştiinţei naţionale, înain­te de război, studenţimea ieşea din Universitate cu o disciplină în plus: dra­gostea de neam, conştiinţa demnităţii de român.

 

Din acest sever laborator au ieşit fi­gurile morale ale Bucovinei; Prof. I. Nistor, Traian Brăileanu, dr. Aurel Moraru, păr. dr. Puiul, prof. T. Zub etc.

 

Et in Arcadia ego. Şi eu am fost stu­dent la Cernăuţi. Îmi amintesc cu drag de preşedintele societăţii „Junimea”, bădiţa Laur Gârbu, şi nu mi se va şter­ge vreodată din minte atmosfera de ti­nereţe şi voie bună din saloanele socie­tăţii din Palatul Naţional. Asta, acum 10 ani. Tradiţiile însă nu se sfarmă; alt tineret, poate mai entuziast, ne-a luat locul.

 

O datorie a fucsului (primul grad, înainte de a fi primit în Societate) era să-şi asculte bădiţa (studentul mai vechi, pe care novicele şi-l alegea men­tor) şi să-i dovedească puterea de re­zistenţă la băutură. Fireşte, bădiţa era cel ce plătea şi care-şi făcea o onoare din asta.

 

Trai dulce studenţesc din Cernăuţi! Voi toţi, câţi v-aţi petrecut şi vă petreceţi frumoşii ani ai studenţiei la Cer­năuţi; voi, cei din „Junimea”,  mândri de trecutul vostru şi nu mai puţin de pre­zentul vostru; voi cei din „Arboroasa”, purtând cu mare demnitate costumul naţional, robuşti fii ai satelor; voi, din „Dacia”, care n-aveţi mândrie mai mare, decât opera înaintaşilor, zeloşi înteme­ietori de cooperative şi biblioteci cu cărţi româneşti, prin atâtea sate bucovinene, înfiinţători ai arcăşiilor în vre­muri grele pentru românism, voi trebuie să vă simţiţi fericiţi că duceţi drumul strălucit al unei glorioase tradiţii, că prin voi se desăvârşeşte ceea ce alţii au visat numai.

 

 

 

 

Demnitate, spirit de corp, elan, ace­ste embleme vor trebui să lucească cu aceeaşi splendoare pe piepturile voastre tinere, cum au lucit pe pieptul bădiţei Ciprian Porumbescu şi a camarazilor săi, în 1877.

 

O altă frumuseţe a vieţii studenţeşti din Cernăuţi e dragostea studenţească. Cred că nicăieri n-au evoluat iubiri mai pure, nicăieri luminozităţile cereşti n-au surâs mai iertător ca perechilor de în­drăgostiţi – o, această dragoste din în­tâia studenţie – abandonată visului pe tainicele cărări ale parcului Dominic. Câţi n-au contemplat, serafic îmbrăţi­şaţi, negurile albăstrii de pe dealul Ţeţina, ascultând în asfinţit de soare clin­chetul turmelor coborând pe Caliceanca. Câte idealuri făurite în doi, sub ramuri de cetină, nu s-au destrămat la aspra atingere cu realitatea.

 

Schillerpark – unde lumea de con­diţie mijlocie îşi face cu regularitate siesta, prezintă doar un obiectiv inci­dental, îndrăgostiţilor.

 

Grădina Publică – pe unde-i plăcea să se plimbe lui Alecsandri, în 1848 – e una din cele mai frumoase grădini din ţară. Cu muzică militară şi tineret „făcând promenadă”, mai ales Dumini­cile, după-amiază. Pe sub teii şi platanii seculari, mulţimile curg în valuri, „se distrează” ascultând acordurile largi a-le unor valsuri vieneze.

 

Studenţii din toate societăţile, care nu-şi pierd vremea cu dragostea, ori poate tocmai pentru asta, în zile de sărbătoare aranjează, prin sate sau oraşe, şezători studenţeşti aşa de cunoscute.

 

Conferenţiarii sunt studenţi bădiţi sau preşedinţi ai societăţilor. Balurile sfârşesc ziua cu o horă mare, în însu­fleţirea generală.

 

– Am dansat cu-n student frumos, cu mustaţa subţire şi părul ca pana corbului, oftează două luni, până-şi dă bacalaureatul, duduia Constanţa, elevă în a şaptea.

 

– Toată noaptea m-a curtat preşe­dintele, suspină mereu fata preotului „domnişoară de casă”, făcându-şi pla­nuri „cum să-l revadă”.

 

 

 

DESTIN ŞI LEGENDĂ

 

Şi totuşi, Cernăuţii e un oraş peste care deznădejdile s-au imobilizat. Poate nu-i decât un reflex al vitalităţii, al ne­secatei lui desfrânări de viaţă. Poate-i un blestem încremenit în stihiile sale primordiale. Sau e strigătul din urmă al hatmanilor şi pârcălabilor îngroziţi de vânturile de moarte ce-i cuprindeau.

 

Dar deznădejdile cernăuţene sunt atât de adânci, atât de elementare. Parcă ar pluti uneori o presimţire de rău, de ceva iremediabil pierdut. Şi în acel mo­ment grădinile, clădirile, Prutul, copiii, toate îţi apar într-un fumuriu funebru, nuanţă a nenorocirii, asistând propriile negre procesiuni.

 

Înălţimile nu cunosc salvări. În faţa imensităţilor cereşti nu e loc de refugiu.

 

Astfel se întâmplă că ziarele anunţă o epidemie de sinucideri la Cernăuţi. Fie din dragoste, fie din mizerie, fie din pură inconştienţă, fie dintr-o plictiseală, sinuciderile se ţin lanţ şi îngerul morţii transportă cortegii de suflete eliberate.

 

Dar şi înfruntările vieţii vin proas­pete, fremătătoare. Profiluri semeţe, chipuri de adolescenţi sportivi, împle­tesc destinul şi proiectează în legendă virtuţile fortifiante ale acestui oraş.

 

– Şi totuşi, vom trage chenar voievodal, vom iscăli noi poliţa de viitor a Cernăuţilor, pe care nu l-au putut cu­ceri nici banul semit, nici morbidezza slavă, nici tenacitatea teutonă. Îl va cu­ceri spiritualitatea moldavă, miresmele mormintelor domneşti.

 

– Spiritul e renunţare, asceză. Cum veţi înfăptui asta? Spiritul influen­ţează, nu cucereşte. Cum veţi influenţa adâncurile?

 

Am înţeles că pentru Cernăuţi, oraş violent, vital, crescând subteran din secole, cu aluviuni inevitabile, spiri­tualitatea românească era la fel nece­sară ca şi morbidezza slavă, ca şi tena­citatea teutonă. Dar gândul românesc trebuia să aibă el iniţiativa, să rămână mereu creator în această cetate.

 

Simţeam din străfunduri că lupta se angajase de mult şi numai pe această cale se putea câştiga o victorie catego­rică. Şi oricare ar fi fost rezultatul, nu eram noi cei care să dăm îndărăt.

 

Cernăuţii se proiectează pe fundal de legendă.

Sensibilităţi româneşti s-au adâncit şi vibrează în unison.

 

Energii rurale alimentează temeliile fie prin măreţul cămin de ucenici „Dr. Ion I. Nistor”, fie prin societatea „Me­seriaşul Român”, condusă de dr. Aurel Moraru, şi se stratifică într-o dârză clasă mijlocie românească.

 

– Temeliile s-au pus, izvoarele au ţâşnit; ar mai fi de scos mâlul şi apa tulbure, ar putea scrie cronicarul vremii de azi. Şi privind faptele sufletului românesc din această cetate, – îndrăz­neţe, cutezătoare, – tălmăcind în linii de piatră şi arabescuri de gând profilul strălucitor al viitorului, nu se poate să nu ia peana din nou şi să însemne:

 

Cernăuţii gândesc româneşte.

Cerul de nord e senin[1].

 

 

[1] Universul Literar  din 10 şi 17 septembrie 1938