1819: Lupu şi Budală, staroştii lăutarilor din Chişinău

Lăutari basarabeni de înainte de anul 1900

„Un fapt de o deosebită importanţă este admiterea ţiganilor robi în breslele de lăutari, fie alături de oamenii liberi, fie formându-le numai ei.

Meseria robilor fiind un izvor de câştig pentru stăpânii lor, lăutarii sau, cum li se spunea pe vremuri, scripcarii, nu făceau excepţie, deşi, după 1785, acest meşteşug nu avea preţ osebit peste acela al sufletului[1]. Se bucurau de oareşicare libertate, trăind în casele lor şi din fructul ostenelilor lor, exercitându-şi meseria în faţa cui drag le era s-o asculte. În schimbul acestei libertăţi plăteau stăpânului lor o sumă anuală şi, evident, cântându-i, fără plată, şi la bucurie şi la amărăciune.

Primirea lor în bresle ne este confirmată de documente. Pontul al 13-lea al catastihului breslei lăutarilor din Huşi, reînnoit la 17 Februarie 1795 de către Mitropolitul Veniamin, pe atunci episcop al Eparhiei Huşului, recomandă ca „de cătră toţi meşterii aceştii bresle atăt cei mănăstireşti, cum şi cei boiereşti şi cei streini”, să se păzească nestrămutat aşezarea ce li se făcea şi obiceiurile breslei[2]. Ea era deci alcătuită din robi mănăstireşti, boiereşti şi oameni liberi. Dovadă că aceşti meşteri mănăstireşti şi boiereşti erau robii acestora o avem în Breasla lăutarilor din Chişinău, alcătuită exclusiv din astfel de robi.

Într-adevăr, ivindu-se neînţelegeri cu privire la alegerea de staroste între „ţiganii scripcari boereşti” şi „ţiganii scripcari ai Sfintei Mitropolii” – cum se denumesc ei singuri – aceştia din urmă dau la mâna favoritului lor, Gheorghe Budală, o mărturie, ca din partea tuturor ţiganilor „scripcari lăcuitori di aicea din Chişinău”, că el este dorit să le fie staroste. În această mărturie semnează, prin punere de deget, două grupe distincte de scripcari. Sub titlul „Scripcarii boireşti” urmează numele a cinci scripcari şi doi cobzari, iar sub acela de „Scripcarii mitropolişti”, unsprezece scripcari şi cinci cobzari. Această mărturie, din 9 Martie 1819[3], este însă contestată de „ţiganii scripcari boereşti”, care, printr-o jalbă către Orăşăneasca Dumă, arată că ţiganii scripcari ai Sfintei Mitropolii „fără ştirea noastră ne-au iscălit pi toţ” şi cer să nu fie recunoscut Budală de staroste, căci altfel „săliţ vom fi ai luoa fiişticari di la stăpânii noştrii rospisci spre a nu fi supărat di cătră alţi ţigani striini”[4].

Doi ani în urmă, la 8 Martie 1821, căzând toată lumea de acord, se înaintează Primăriei oraşului Chişinău următoarea jalbă:

Lăutari din Chișinău, în anul 1889

„Cătră orăşănesca Dumă a oraşului Chişănău. / Di la trăitorii din Chişănău Lupul săn Ioan starosti, di scripcari, i Gheorghe Bădală robi boereşti / Jalobă / După cum noi din proniia Dumnezăescă, avem ştiiţi de toată căntărili muzăcei moldovineşti, rusăşti, cum şi alti, şi săntem robi boereşti, cărora stăpăni li plătim avaeturili noştri pi fiiştecari anu, cu casă şi aşăzeri, întracestu oraş şi unul dintre noi Lupul său Ioanu au fost starosti pi toţi muzicanţii, adecă pi ţiganei boereşti, mănăstireşti, ruşi şi ovrei, care urmezi meşteşugul căntărei întracest oraş, şi fiindcă noi am fostu, de purure ascultători a cănta la feliuri di baluri unde eram chemaţi şi niputănd, eu Lupul, dovidi săngur, mau ajutat Gaeorghie Bădală, şi eu sănt starosti cu docomentul dat niei, delà acesta Dumă, şi acum pi amândoi ne cere opştiia: (boerii, neguţitorii) cum şi totă bresla nostră ca să fim staroşti, pentru aceasta cu plecăciuni ni rugăm aceştii Dumi ca să bini voiască a ni slobozi carti de starostii asupra tu (sic) tuturor muzicanzilor dintracest oraş, la cari aşteptăm milostivă puniri la cali. / (ss) Gheorghii Bădală, Lupul Ioan: starosti[5].

Se vede deci că ţiganii robi, atât acei care aparţineau boierilor, cât şi acei ai mănăstirilor, puteau intra în bresle, oficial recunoscuţi de autorităţile în drept. Că acesta nu este un obicei al noilor stăpânitori ai Basarabiei o dovedeşte nu numai declaraţia Episcopului Veniamin Costachi, din preambulul catastihului lăutarilor din Huşi: „De vreme ce, breasla meşterilor scripcari, iaste breaslă veche dintru început cu staroste şi cu catastev, ca şi alte bresle”, dar însăşi mărturia autorităţilor ruseşti. Orăşeneasca Dumă a Chişinăului cerând dezlegare de la Katakazi, guvernatorul civil al Basarabiei, cu privire la neînţelegerile dintre cei doi pretendenţi la starostie, arăta că „Din vechime, după obiceiul acestui ţinut, se puneau peste muzicanţi starosti cari supravegheau în această meserie cuvenita rânduială”[6]. Este deci neîndoielnic că, cel puţin în acest domeniu de activitate, libertatea persoanei nu era o condiţie spre a putea face parte din breaslă”[7].