Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Lujeni

LUJENI. Cea mai veche menţionare a lujenilor datează, indirect, din 1421, când proprietarul satului, Dragomir Vranici (probabil tatăl lui Costea Vranici, dacă nu cumva însuşi Costea Vranici) este menţionat printre membrii sfatului domnesc al lui Alexandru cel Bun. Menţionarea directă datează, însă, din 1452, drept satul „anume Lujani, care sunt mai jos de Râpujinţi, pe Prut, satul Lujeni (Lujan, în alte documente) aparţinuse cneazului lituanian „Alexandru, astfel numit Vitovt”, fiul primului mare duce al Lituaniei, Kiejstut, cel care avea să moară în bătălia de la Troki, a fost proprietar al satelor Şipeniţ şi Lujeni, cumpărând Lujenii, în 7 septembrie 1452, cu 400 zloţi turceşti, de la Coste Vranici, unde a şi construit o biserică, închinând-o Înălţării Domnului.

În 1582, moştenitorii Lujenilor aveau să vândă satul lui Ieremie Movilă, trecând, după moartea acestuia, în 1606, în proprietatea fratelui său de mamă, Simeon, apoi în cea a hatmanului Isac Balica, care o va stăpâni până în anul 1611, când Lujenii trec în stăpânirea cronicarului Miron Costin, ruda cea mai apropiată a lui Isac Balica

1662: Moştenitorii ducelui lituanian, Dumitru Epure, pârcălab de Soroca, Melisan Teban şi Miron Costin (prin soţie), pârcălab de Hotin, aveau să se revendice Lujenii, în 12 mai 1662, dar Dabija Vodă considerând că urmaşul legal al lui Vitovt şi stăpân al Lujenilor este Miron Costin, îi întărea moşia cronicarului.

1691: După decapitarea lui Miron Costin, în decembrie 1691, pe când preot în Lujeni era un oarecare George, soţul Anastasiei şi tatăl lui Vasile Precop, moşia Lujeni trecu în proprietatea lui Nicolai, fiul lui Miron Costin, care o va dărui drept zestre, în 1757, fetei sale, Maria, măritată, prima dată, cu Macri, apoi, a doua oară, cu spătarul Iordachi Luki (Luca). Conacul boieresc al Costinilor se afla pe locul în care se afla, în 1893, casa gospodarului Mihail alui Nicolai Pilata.

1742: „Asupra stărilor de la hotar ne lămureşte foarte bine Gavril Neculce vel Căpitan de Coţmani, în raportul său către Constantin Vodă Mavrocordat, în care găsim ur­mătorul pasaj interesant: „Viind în Moldova 4 care de bejenari, i-au luat gonaşii (polonezi, care îi vânau pe bejenari pentru a-i readuce în Polonia – n. n.) pe urmă şi, ajungându-i pe urmă, noaptea, la câmp, pe şesul Prutului, mai jos de satul Lujeni, au dat năvală să prinză pe bejenari, şi, smulgându-se unul din bejenari, a plecat fuga să facă ştire în sat, să nu-i lase. Iar doi din gonaşi, luându-se după dânsul, s-au împuşcat unul pe altul, anume că împuşcă pe bejenari şi pe loc a murit; iar 6 gonaşi au rămas la carele bejenarilor şi au prins pe doi din bejenari şi pe femeile lor şi i-au bătut; cu topoarele au rănit 3 femei, iar pe bărbaţi, pe unul l-au rănit în trei locuri. Şi sărind după gonaşi oamenii din Lujeni nu i-au putut ajunge, fiind noaptea şi aceia călări. Pentru care măcar că el pentru aceasta au scris la gobernatul de Cosov, să prinde pe tălharii aceia, dară deosebit au înştiinţat şi aceea, să aibă răspuns, pentru că s-au făcut prea mare călcare de hotar: peste hranişte 3 cale până la acel loc”[1].

1760: Cei mai vechi locuitori ai Lujenilor sunt, după Dimitrie Dan, Andrei cel Negru, menţionat în 13 iulie 1760, şi Ioan Costenco, menţionat în 15 iulie 1667. În Lujeni existau familii cu nume româneşti, precum LĂCUSTĂ, CURIŞ, PILAT, BAŞAC, CIOBAN(iuc), CALANCEA, COŞAR(iuc), LUCACI, MAIDAN(schi), MOŞUC etc[2].

1770: Biserica „Arătarea lui Cristos” din Lujeni, întemeiată de cneazul lituanian Vitovt, avea să fie restaurată, în 1770, de Maria, văduva stolnicului Iordachi LUCA, fiul lui George LUCA.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[3], din 1772-1773, înregistrează la Lujeni, moşia Mariei MACRIOAI, „94 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Ştefan şi Vasile, 1 dascăl, Toader, 15 scutelnici ai Mariei Macri, adică Sâmen pânzar, Gavril ŞPIRTU, Hrihor MOŞNIAGA, Hrihor morar, Andrieş grădinar, Fedor BENZALĂ, Hrihor CULICIAC, Ivan KOKO, Simion CLIPACIA, Ion CLIPACIA, Georgi pânzar, Vasile CIORNEI, Ivan BOHONUC, Oleksa volintir şi Matei CURICUL, 1 jidov, Froim, 3 văduve, Odochia, Nastasia şi Gafiţa, 12 case pustii, 12 ţigani, adică Vasile jude, Ursachi, Ştefan, Toader, Sandul, Ştefan, Ambrosi, Acsinti, Vârlan, Sandul, Ştefan şi Gavril, şi 48 birnici, şi anume: Vasile ORELEŢKI, Fodor ORELEŢKI, Hrihor BAŞAKA, Alecsa MIHALACHI, Iacob PETRINIAC, Ion COLŢUDAN, Pintelei SIRUNIAC, Luchian SAUCIUK, Vasile vătăman, Neculai SAVCIUK, Ştefan ŞPIRCUL, Grigoraş MANDUC, Macsim SAUCIUK, Mihail SAUCIUK, Nechifor BAŞAC, Vasile FOCA, Mihail LIPCIUK, Toader ACSINTIC, Iurii ACSÂNTIUK, Vasile FELEŞKO, Georgi ODOVIICIUK, Simion CRICINIC, Macsim CURICIUK, Ştefan NECULAICIUK, Tănasă COGIDIUK, Ion ODOVECIUK, Dănilă GIDIU, Vasile RÂZNIK, Petro ZAICIUK, Ion AGAFTONUK, Ivan TUDERUC, Ilaş ISIANCIUK, Ion sin CRUŢ, Andrieş nepot lui CUREŞCIAK, Irimie TCACI, Vasile BEREZKO, Ivan CIUPRIK, Toader ŞPERCIUK, Ivan CUTUCU, Mihail BIDRIC, Ivan LUCUCIAK, Toaderaşco LUCUCIAK, Iacob TCACIUC, Statii SAVCIUK, Iacob SAVCIUK, Hrihor FRESINIC, Grigoraş MOŞNIAGA şi Petro FELUŞCHII.

1774: Vatra satului, megieşă cu Sipenitul, Coţmanii, Vitiliuca şi Mămăieşti, iniţial poziţionată pe malul stâng al Prutului, avea, în 1774, 84 familii, numărul familiilor satului ajungând, în 1784, la 155.

1782: În 17 aprilie 1782, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a moşiilor în Bucovina s-a prezentat spătarul Iordachi Luki, din Moldova, care îl va lăsa moştenire, în noiembrie 1791, fiului lui, George.

1810: În 1 septembrie 1810, George Luki renunţa la Lujeni, în favoarea cumnatului său, hatmanul Nicolai Stratulat, care îl va stăpâni până în 7 august 1821, când, datorită restanţelor în plata dărilor, moşia Lujeni avea să fie vândută, prin licitaţie publică, pentru 36.000 lei, armeano-polonului David Capdebou-Antonowicz şi fiului său, Anton, în 11 august 1849 fiind menţionat ca proprietar al satului David Antonowicz, care va vinde Lujenii, în 10 august 1892, nepoatei sale, Gertruda de Torosiewicz, şi nepoţilor săi, David şi Adolf de Abramowicz.

1843: În 1843, patron al bisericii din Lujeni, cu 1.124 enoriaşi, era David de ANTONIEVICI, postul de paroh fiind vacant. În 1876, când patron bisericesc era familia armeanului BOTUŞAN, biserica avea 1.759 enoriaşi, paroh fiind Dimitrie MANASTERSCHI. În 1907, patroni bisericeşti erau Bogdan şi Andrei de BOTUŞAN, paroh fiind Teodosie CAUTIŞ, născut în 1865, preot din 1887, paroh din 1897, iar cantor, din 1900, Ioan PAZIUC, născut în 1841.

1860: Din 1860, funcţiona în comună o şcoală cu 5 clase[4].

1867: „Alegerea ablegatului din ţinutul Coţmanilor. Mă aflasem, din întâmplare, în a 23 ianuarie –  4 fevruarie 1867, aici, în trebi neguţătoreşti şi, auzind cum că astăzi se va ţine alegerea deputatului, mă cuprinsese curiozitatea a întârzia mai multe ore aici, spre a vedea rezultatul. Spre acest scop, mă dusei pe piaţa liberă, înaintea preturei, unde încă se adunau alegătorii, formând mai multe grupe, şi se consultau despre obiectul acesta. Aici preoţi, cam la 12 insi, se sfătuiesc între sine, precum înţelesesem, cum ar putea să aducă pe săteni ca să se învoiască a alege pe un consileri consistorial, însă, văzându-se cum că aceştia nu voiesc a se înţelege, fiind că pretorul de aici – un aprig străin (alien, în text – n. n.) al naţiunii şi bisericii noastre, prin agenţii săi, trimişi prin sate, a întărâtat spiritele lor în contra prooţimei, ba şi în cancelaria a lăţit câte şi mai câte calomnii si defăimări, între altele cum că preoţimea voieşte a-i romaniza pe ei, cetindu-li-se, aice, de către diurnişti, naturalmente de nu din mandatul, de bună seamă cu ştirea pretorului, articole din jurnalele polone, tipărite în limba rusină, contra preoţilor rusini din Galiţia; se deciseră a face o mână cu bieţii săteni şi a vota pentru unul din aceştia. Dincolo, agenţii pretorului, mai cu seamă diurniştii, care aici merg în multe comune ca scriitori, precum şi unii amploiaţi şi servitori ai oficiolatului informează pe alegători, măgulindu-i cu fel de fel de promisiuni extravagante, în favorul patronului lor Procopovici. În fine, venise treaba într-acolo cum că majoritatea, prin influenţa preoţilor, se uni a vota pentru un ţăran din Lujeni. / Între aceste, îmi căutai eu de treaba-mi, cu speranţa cum că, de astă dată, de bună seamă că bieţii săteni se vor scutura de periculoasa ablegaţie a pretorului acestuia, care stăruieşte din răsputeri, cu ajutorul partidei armeano-polone, a anexa Bucovina la Galiţia, de care rău să ne ferească Dumnezeu! Însă, după vreo câteva ore, întorcându-mă la ospătăria unde trăsesem, auzii că cum de cumplit m-am înşelat în aşteptarea mea. Pretorul a ieşit triumfător, cu 42 de voturi din 80 de votanţi. Aceasta s-a întâmplat în următorul chip: Părintele Prodan, exarhul şi predicatorul slaven la catedrala din Cernăuţi, fu denumit, de către pretor, membru la comisiunea alegătoare, şi aceasta îl alese de prezident. Amintitul părinte ţinu o cuvântare, în care arătă alegătorilor momentuozitatea lucrului, provocându-i ca ei să aleagă un bărbat înţelept, plin de încredere, să fie cunoscut cu trebile ţării, adică să fie indigen, încheindu-şi cuvântarea cu cuvintele cum că, după a sa cea mai buna opiniune şi conştiinţă, nu putea fi altul decât acela care până acuma a fost, adică pretorul Procopovici, veneticul de la Berejeni, în Galiţia, şi capul partidei armeano-polone; aşadar, votează dânsul, în contra deciziunii preoţilor colegi, pentru Procopovici. Ce ironie batjocuritoare! De la acest vot a atârnat rezultatul, pentru că mulţi săteni, care încă, până acuma stăteau la îndoială, au trecut, prin acesta, în partea pretorului. Părintelui exarh de bună seamă nu i-au fost cunoscute multe axiome, altminteri nu s-ar fi dat a fi înşelat, prin complimentul de a fi membru la comisiune şi alte curtenii nenumărate, cu care fu peste măsură încărcat – ca corbul lui Esop”[5].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Coţman (judecătorie de district), Berhomet pe Prut, Bordei sau Burdigeu, Davideşti, Dubăuţi, Havrileşti, Iujeniţa, Ivancăuţi, Clivodin, Laszkowka, Lujeni, Malatineţ, Mămăieştii Vechi, Mămăieştii Noi cu Cutul Strileţchi, Nepolocăuţi, Orăşeni, Oşehlib, Piedecăuţi cu Ţopeni, Revacăuţi, Revna, Şipeniţ, Şişcăuţi, Stăuceni, Suhoverca, Valeva, Viteleuca”[6].

1875: În 16 iunie 1875, moşia Lujeni avea să fie vândută altei familii armeneşti, cea a lui Bogdan şi a Mariei Botuschan (Botuşan).

1887: „La Lujeni, aproape de Cernăuți, a fost găsită, în 1887, de către proprietarul Bogdan von Bottuschan, la aproximativ 15 minute de Prut, un topor din piatră vulcanică, care are 132 mm lungime, mai degrabă îndreptată spre vârf; în mod ciudat, muchia de tăiere este plasată oblic, în raport cu linia de simetrie, și prezintă o abatere de aproximativ 10 mm în acest sens. Muchia este procesată destul de grosolan. Marginile ascuțite ale toporului au fost tăiate puțin: marginea este purtată spre spate; proprietar este doamna Bogdan von Bottuschan, soția proprietarului din Lujeni. / O bijuterie din argint (fig. 8), probabil dintr-un set de inele de templu, a fost găsit, în 1885, la Malatineţ, în districtul Coţman. Formată dintr-un inel deschis cu sârmă puternică, un capăt aplatizat, care are o perforație, și un al doilea capăt aplatizat, înfășurat în spirală, de asemeni cu o mică perforație rotundă, care susţine ornamentul, care constă, în principal, din suprapuneri de flori, care, dispuse într-un astfel de mod, formează o formă sferică. Fiecare dintre ele (dintre care au mai rămas patru, dar trei despărțite) are o piramidă, cu globuri mici la mijloc, în timp ce frunzele constau din bucăți de argint aplatizate, realizate din bucle de sârmă. Acestea din urmă, împreună cu firele subțiri, înfășurate în spirală, în mai multe rânduri de margele, deasupra, formează deformațiile ulterioare. În special, o parte a discului inelar este umplută cu respectivele bucăți de fagure asemănătoare tubului, din care o parte este, de asemenea, spartă; proprietarul, ca înainte (doamna Bogdan von Bottuschan, soția proprietarului din Lujeni – n. n.)”[7].

În 1890, comuna Lujeni avea 2.800 locuitori, iar parohul Dimitrie DAN tocmai publica o superbă monografie a satului. Învăţători erau Vasile Orza şi I. Ucraineţ, Teodor Cureşi era primar, iar Ioan Paziuc – cantor bisericesc.

1907: „Din cauza viscolului, a fost circulaţiunea pe linia LujeniZalescichi întreruptă pentru timp nedeterminat”[8].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Lujeni (Luzan), comună rurală, districtul Coţman, aşezată, în masă com­pactă, pe un teren supus inundaţiunilor, pe ambele părţí ale pârâulul Sovica, la confluenţa sa cu Prutul, între comunele: Şipeniţ şi Mămăeştii Vechi. Suprafaţa: 11,71 kmp; popu­laţia: 2.420 locuitori ruteni, de religie gr. or., cea mai mare parte; foarte puţini rom. cat.; în mic număr se găsesc şi izraeliţi, şi poloni. Este străbătută de drumul principal Sniatin-Cernăuţi şi, printr-un admirabil drum dis­trictual, legată cu drumul prin­cipal Zaleszczki-Cernăuţi. Este staţie de drum de fier a liniei Lemberg-Cernăuţi, care se uneşte aci cu linia ferată locală, ce vine de la Zaleszczyki. Are un oficiu telegrafo-poştal, o şcoală populară, cu 3 clase (deci, cu 90 şcolari – n. n.) şi o biserică parohială, cu hra­mul „Înălţarea Domnului”, zidită din piatră, de un oarecare Teodor Vitolt, posesorul acestei comune, pe la anul 1452, după cum se poate vedea din zapisul din 7 Septembrie acest an, prin care Coslea Vraniş, o vinde acestui Vi­tolt. Această biserică a fost pră­dată şi jefuită în nenumărate rânduri, de turci, şi căzând în ruină, fost restaurată, în 1770, de Maria, soţia Marelui Stolnic Iordache Luca, în posesia căruia se afla comuna şi la 1776. În apropierea comunei s-au găsit o mulţime de obiecte din epoca de piatră. Are o fabrică de zahăr, o bancă de credit şi o casă de economii. Populaţia se ocupă cu agri­cultura. Comuna posedă 1.293 hectare pământ arabil, 190 hectare fânaţuri, 9 hectare grădini, 60 hectare imaşuri, 42 hectare păduri şi 8 hectare heleştee. Se găsesc 106 cai, 442 vite cornute, 606 oi, 389 porci şi 25 stupi de albine. Lujeni, moşie, cu administraţie particulară, distr.ictul Coţman. Suprafaţa: 6,65 kmp; popu­laţia: 85 locuitori, în majori­tate izraeliţi, restul ruteni şi germani”[9].

1914-1918: „Ioan Klepacz a lui Vasile a lui Nicolai, născut în 1889 în Lujeni, a fost înrolat, în 1915, la oaste (Regimentul 24 Infanterie) şi a şi a mers, în vara anului acestuia, la frontul italian; la 10 Noiembrie 1915, s-a îmbolnăvit în tranşeu şi a fost dus în casa de marozi din Madrica. Aici să fi murit, la 11 Noiembrie 1915, cupă cum confirmă martorii / la cererea lui Vasile Klepacz a lui Nicolai / Tribunalul Cernăuţi, Secţia VIII, la 3 Iulie 1919”[10]; „Ioan Klepacz a lui Vasile a lui Nicolai, născut în 1889, în Lujeni, a fost înrolat în 1915 la oaste (Regimentul 24 de Infanterie) şi a mers, în vara anului acestuia, la frontul italian; la 10 noiembrie 1915, s-a îmbolnăvit în tranşeu şi a fost dus în casa de marozi din Madrica. Aici să fi murit la 11 noiembrie 1915, după cum confirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Vasile Klepacz a lui Nicolai, procedura pentru adeverirea morţii celui dispărut”[11]; „Atanasiu Kowaliuk a lui Nicolai, născut în 1888, în Lujeni, a fost înrolat, în 1914, cu ocazia mobilizării generale, la oaste şi a plecat la război. El a căzut prizonier la ruşi şi se afla, în timpul din urmă, în localitatea Horodweleki Luhi, guvernământul Paskow, unde se aflau şi alţi locuitori din Lujeni ca prizonieri. Acolo ar fi murit, la 25 septembrie 1917 stil vechi, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Elisaveta Kowaliuk, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[12]; „Nicolai a lui Alexa Melniciuc, născut în Lujeni, la 25 noiembrie 1884, a plecat la război şi, luptând pe frontul italian, să fi murit în luptă, în anul 1916. Din acel moment şi până în prezent n-a sosit nici o ştire despre el. Fiind deci probabilă prezumţiunea legală a morţii, se îndrumează, la cererea Catarinei Melniciuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[13]; „Ostafi a lui Vasile Moisiuc, născut în Lujeni, la 18 septembrie 1872, ajungând el, în anul 1915, în captivitate la ruşi, s-a îmbolnăvit de tifos şi să fi murit, după cum susţin martorii, într-un spital din Sirauc, în Rusia. Până în prezent lipseşte orice ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Axeniei Moisiuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[14].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Coţmani făcea parte şi „Reprezentantul proprietarilor expropriaţi: Andrei Botuşan, proprietar mare, Lujeni”[15].

1920: „Deciziune de expropriere No. Ra 109/20. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Coţmani cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 120, Lujeni, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 66 ha 90 a 68 mp, proprietatea dlui Andreas Botuşan, în folosul „Fondului de pământ buco­vinean”, a devenit definitivă”[16].

1936: „Familii cu nume româneşti există şi astăzi în Lujeni, de-şi nu mai vorbesc limba românească, ci pe cea ruteană. Şi iată lista acestor familii cu nume româneşti, aflătoare şi astăzi în satul Lujeni: Başac, Băţei, Berindă, Bodnar, Buhai, Cioban, Calance, Cerniş, Cinuş, Cleţan, Căzemă, Coşar, Curiş, (Curiş), Dorohan, Grecul, Hătrici, Lăcusta, Luţia, Lucaci, Lupul, Mândrig, Moşuc, Pilat, Pipan şi Vizir; dar aceste nume de familie neaoş româneşti au fost schimbate în Bodnriuc, Ciobaniuc, Coşarciuc, Luţiac etc.), pentru a şterge şi formal dovada originii româneşti a acestor familii. Şi limba acestor oameni are rămăşiţe româneşti, căci, vorbind ruseşte, întrebuinţează şi fraze româneşti. Aşa întâlnim cuvintele: „te miri”, „fel de fel”, „fuga”, iar pentru numirea unui cojoc lung, fără mâneci, întrebuinţează expresia românească „ţurcancă”, apoi o podoabă, pe care o poartă fetele pe cap la horă, o numesc „colan”, apoi catrinţa o numesc „fotă”, iar basmalele de pe cap le numesc „tulpane” şi „basmale”. Bărbaţii poartă „pieptar” şi joacă „arcanul”, cu o comandă răspicată ân limba română, „în dreapta”, „în stânga”, „la culme” etc. Iată, deci, încă suflare românească, care trebuie redeşteptată şi readusă la matcă”[17].

1941: „Se împlinesc douăzeci de ani de când am început să studiem biserica din Lujeni. Aşezată în mijlocul şi într-un fel la marginea unui sat mare de ucraineni, desfigurată de prefaceri şi de o tindă urâtă de scânduri, biserica aceasta a atras atenţia părintelui Dan, care a pomenit-o înaintea noastră şi i-a citit inscripţia ctitorească. Pe încetul şi în condiţii grele, am dat jos o parte din tencuiala care i-a acoperit acum vreo jumătate de veac decorul original. Pe acesta astăzi îl înţelegem destul de bine. Bolţile naosului, cea dintâi pagină în această adevărată carte pe care o constituie decorul pictural al unei biserici, nu ne mai arată nimic. În absida principală, se văd episcopii doctori liturghisind. Ca de obicei, în arta bizan­tină şi orientală, doi sfinţi diaconi împodobesc emiciclul, la miază­-zi şi miază-noapte, şi încadrează episcopii. Sfântul diacon de la miază-zi apare aproape întreg. În hlamida albă, cu orarul îngust de mătasă albastră, pe care se citesc cuvintele „Agios” „Agios” „Agios”, întreaga figură este o eleganţă clasică şi aminteşte sfinţii îngeri din liturghia dumnezeiască de la Mistra. Chipul propriu-zis şi părul stilizat antic îi dau însă o distincţie superioară. La miază-­noapte, în zona deasupra episcopilor, se distinge mai greu spă­larea picioarelor apostolilor de către Iisus. În naos, arcul cel mare deschis în veacul al XVIII-lea, în peretele de la apus, a făcut să dispară patimile Domnului şi Adormirea Maicii Domnului. În ungherul de Sud-Vest, în ultimul registru, am luminat binişor trei chipuri de sfinţi militari. Varul care i-a acoperit, până mai ieri, a slăbit albastrul închis al platoşelor, dându-le o nuanţă de albastru spălăcit. În pronaos, la miază-zi, în zona mediană a peretelui, se vede pocăinţa lui David, ilustraţie a psalmului 50. Scena e rară în iconografia ţărilor româneşti. Este interesant de observat însă că o întâlnim în pronaosul bisericii din Stăneşti, în Oltenia, şi anume în acelaşi loc şi aproape în aceeaşi termeni ca şi la Lujeni. Amândouă bisericile sunt de altfel zugrăvite în prima jumătate a veacului al XV-lea. În zona inferioară a peretelui de miază­noapte, apar portrete de sfinţi făcând parte din ilustraţiunea sinaxarului. Se văd busturile sfinţilor Probus, Andronic, Taracos etc., şi câteva chipuri de sfinte. La miază-zi, se distinge greu o scenă din acatistul Sfântului Nicolae şi, foarte bine, portretul ctitorului, seniorul lituan Vitold, rudă a lui Alexandru cel Bun, înfăţişat cu scutul în dreapta pe un cal alb de bătaie, cu frâie roşii. O inscripţie slavonă destul de citeaţă dă numele ctitorului şi data picturii. / Viaţa Sfântului Nicolae, mai exact ilustraţia unuia din acatistele lui, se vede a fi fost pictată pe peretele pronaosului. Acesta se leagă de faptul că biserica a fost închinată Sfântului Nicolae. În veacul al XV-lea, tot Sfântului Nicolae i-au fost închinate bisericele Sf. Nicolae-Domnesc din Iaşi, şi cele din Popăuţi, Dorohoi şi Bălineşti. În veacul al XIV-lea, biserica domnească din Argeş are acelaşi hram. În toate aceste exemple, acatistul sfântului este ilustrat pe pereţii pronaosului. Este vorba deci de o tradiţie moldovenească, care se leagă prin exemple muntene de tradiţia bizantină a Constantinopolului. / Pictura Lujenilor este executată din punct de vedere tehnic în tempera bizantină, căreia mai toţi cercetătorii îi zic astăzi frescă, şi în bune condiţii de soliditate. Figura sfântului diacon din absida principală şi portretele de sfinţi din pronaos sunt de bună seamă cele mai frumoase lucrări de artă din toată pictura Moldovei. / De la Lujeni ar trebui să meargă cineva la Pătrăuţi, tocmai în Sudul Bucovinei. Pe un deluleţ, în mijlocul unei pajişti, stăruie voinică şi bine păstrată una din cele mai vechi ctitorii a lui Ştefan cel Mare”[18].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[19], următorii învăţători şi învăţătoare: Teodoroiu Maria, comuna Lujeni, jud. Cernăuţi, media 7,33”.

„desfigurată de prefaceri şi de o tindă urâtă de scânduri”

[1] Nistor, I., Românii şi rutenii în Bucovina, Bucureşti 1915, pp. 47, 48

[2] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 49/1893

[3] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 414

[4] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 15, 1876 p. 80, 1907 pp. 133, 134

[5] Albina, Nr. 14/121, Anul II, Viena, vineri 3/15 faur 1867, p. 1

[6] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[7] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[8] Apărarea Naţională, Nr. 4, Anul II, joi 17 ianuarie stil nou 1907, p. 3

[9] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 8

[10] Monitorul Bucovinei, Fascicula 53, Cernăuţi în 9 August nou 1919, pp. 3-5

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicula 57, Cernăuţi în 20 August nou 1919, pp. 3, 4

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicula 76, Cernăuţi în 22 Octomvrie nou 1919, pp. 5-9

[13] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 1 iunie nou 1921, pp. 220-224

[14] Monitorul Bucovinei, Fascicula 5, Cernăuţi 12 februaie nou 1921, pp. 51-53

[15] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[16] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 229, 230

[17] Hostiuc, Erast, Preot, Sate şi biserici din Bucovina de peste Prut. I. Lujeni, în Ţara Şipeniţului, Nr. 2, Anul I, septembrie 1936, p. 77

[18] Ştefănescu, I. D., Mănăstirile Bucovinei, în Revista Fundaţiilor Regale, Nr. 8-9, Anul VIII, 1 august – 1 septembrie 1941, pp. 395, 396

[19] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552