1996: Clement Antonovici: Rapsodia Bucovinei

Pe meleagul ăsta sfânt

Orice dor s-alină,

Rai de cântec pe pământ,

Mamă Bucovină!

Jumătate, Ţara mea,

Încă eşti străină –

Şi de-atâta viaţă grea

Fruntea ţi se-nclină…

De la brazi am prins să-nvăţ

Graiul suferinţei…

Dorm pe veci la Volovăţ

Moşii-mi şi părinţii…

Munţii-şi scaldă în zenit

Fruntea de zăpadă;

Între brazi s-a zămislit

Veşnica baladă.

În tăceri de mănăstiri

Odihnesc voievozii;

Îmbrăcaţi ca nişte miri,

Îi slăvesc rapsozii.

În bătrân letopiseţ

S-a-nchegat icoana;

S-a-nfrăţit la Voroneţ

Cerul cu poiana…

Brazii drepţi răşini fierbinţi

Picură din geană;

Şi mă ninge cu dorinţi

Glas de Cosânzeană…

Alte ziduri ca-n poveşti

Meşterii ridică.

Seara, clopote domneşti

Liniştea despică.

Parcă din legendă scoşi

Pentr-un cânt anume,

Oameni ca aici frumoşi

Rar mai sunt în lume!

Cu puteri urieşeşti

Zborul se desface;

Plaiurile strămoşeşti

Vor rodi în pace.

Râde soarele-n amiazi

Să rodească lutul;

Tot ce creşte-aicea azi

Cântă cu trecutul.

Mult îmi place să-ţi ascult

Cântecele line!

Nimeni n-a-ndrăgit mai mult

Blândele-ţi opcine!

De prin munţi şi de prin văi

Visele se-adună…

Mamă, toţi feciorii tăi

Fie împreună!

Frumuseţile rămân

Cântec în lumină.

Te cuprind cu drag la sân,

Mamă Bucovină![1]

[1] Rachieru, Adrian Dinu, Poeţi din Bucovina, Editura „Helicon” Timişoara, 1996, pp. 37-39

Cărturar de modă interbelică, deci un adevărat „aristocrat al simțirii”, poetul Clement Antonovici s-a născut, în 12 martie 1930, la Volovăț, urmând să debuteze, la 28 de ani, în ziarul „Lupta Poporului” din Suceava (Câmpulung), în 11 februarie 1958, cu poemul „Îndemn”, și să-și încheie parcursul prin lumea literară suceveană cu cărțile „Rapsodia Bucovinei / Poeme”, Editura „Cuvântul nostru” 1997, „Chemarea înaltului munte / Poeme”, Editura „Cuvântul nostru” 1998 .

Poet de cenaclu, unde erudiția sa se dovedea a fi binefăcătoare, și de pagini literare ale ziarelor județene, Clement Antonovici s-a bucurat, totuși, de atenția reputatului critic literar Adrian Dinu Rachieru, care i-a făcut loc în paginile antologiei „Poeţi din Bucovina” (Editura „Helicon” Timişoara, 1996, pp. 37-39), despre cărțile sale târzii scriind doar doi intelectuali, care nu au scris niciodată poezie, Mircea A. Diaconu și Cezar Straton.

„Reputatul critic Mircea A. Diaconu”, cum îl numea Cezar Straton / nu și eu, universitar de carieră și lider al scriitorilor suceveni în 1997, a scris prefața cărții „Rapsodia Bucovinei”, o prefață în „care s-a eschivat elegant, cu stilul lui seniorial şi corect” despre această „broşurică poetică”, de a lăuda „gratuit, exagerat, tentaţie căreia, din păcate, mulţi pre/postfaţatori nu-i prea rezistă”, scria același Cezar Straton, fără să priceapă că „tentația” aceasta incriminată este, de fapt, nu doar frățietate creatoare, ci și respect pentru sufletele lirice care s-au străduit să iasă din matcă, dar și înțelegere, deci vagă deslușire de inefabil.

Mircea A Diaconu sublinia că „simplitatea umilă a tonului de rugăciune și adorația impregnată de neliniștea morții dau acestui volum și tonul liric… o emoționantă căldură”, Straton fiind, în același ton, dar niscaiva mai cruciș și răstit, declara aparent tranșant: „E evident că poezia – versificaţia, de fapt – nu e una de forţă”. Nu, versificația este una rapsodică, deci a figurativului, nu a metaforei și a esențializării.

Fără îndoială, structura rapsodică a poeziei lui Clement Antonovici, poate displace, din afară, unui erudit care nu are vocația exprimării lirice și, în plus, se află în fața unei cărți neinspirat lucrată de editura penibilă a unui veterinar al cărui nume nu merită reținut. Întotdeauna există o falie între poezie și carte, pentru că poezia poate fi reliefată, prin narațiunea lirică a unei cărți, mai valoroasă sau mai slabă decât este ea în realitate. Tocmai de asta, prefațatorul abordase o nuanță persuasivă „a tonului de rugăciune”, prin recursul la calitățile umane ale poetului, dar fără a insinua măcar o singură atitudine, deci comunicând fără a spune nimic: „Blând și afectat de precaritatea lumii, cu umilință distinsă, atent la întâmplările vieții și în același timp cu privirea ațintită în sine, departe, – poetul trece impasibil pe lângă noi cu conștiința că versul îl poate salva”.

Cezar Straton, ne-poet și, spre deosebire de Diaconu, ne-cititor de poezie, un „pragmatic” obișnuit să calce în picioare orice fărâmă de memorie, alege o „neliniște a morții”, un alean rudimentar din cartea nepriceput redactată și, declarând că „mi-a plăcut (între altele) poezia” cea mai șubred desprinsă din inefabil, se saltă pe sine în văzduh, de parcă ar păși pe cer cu vocație de arhanghel deslușitor de adevăruri absolute:

„Mi-a plăcut (între altele) poezia despre inutilitatea (cvasi-sinucigaşă) pe care o trăieşte, brusc, un om ieşit la pensie. Cel care-şi simte – şi nu poate accepta, că-i greu de acceptat! – brusca „ejectare” de către cei care – până ieri – fiind interesaţi, „îi cântau în strună”. Se cheamă „Vârsta a treia”… Nu cred că ar trebui să urmăm, să ne lăsăm pradă tristeţei celui devenit inutil după ieşirea la pensie (deşi această „uitare” bruscă mi-a fost semnalată de mulţi alţi colegi, prieteni „seniori”. Uitaţi de cei pe care i-au crescut, format, ajutat etc…). Ar trebui – mai ales cei care ne apropiem de acest important „prag” al vieţii – să evităm această „capcană” a indiferenţei celor din jur, după ce noi nu le vom mai fi necesari. Să căutăm căi, soluţii, de a nu suferi de ingratitudinea uitării. Clement Antonovici descrie frumos, realist şi trist această stare: „După ce ai trudit ca un rob, zeci de ani / Într-o ţară ajunsă celebră-n Balcani / După ce te-au furat fel de fel de tâlhari… / Ai ajuns să înduri anii cei mai amari // Nu mai ai cui o vorbă din suflet să-i spui / De folos, tu de mult nu mai eşti nimănui / Părăsit de puteri, ai ajuns cel mai jos / Eşti de mulţi prigonit… eşti de fapt… de prisos! // (…) Când le-ai dat pân şi bani de-ncălţări şi zăbun / Totdeauna, atunci, pentru toţi, ai fost bun. / Dar acum, când bătrân, să câştigi nu mai poţi / Nu ai loc… şi de tine se-mpiedică toţi! // Râd de tine şi-ţi spun c-ai rămas vicios / Că în lumea lor nu le-aduci vreun folos / Că – bătrân şi sărac – nu mai eşti azi util / Că mai bine ar fi… să te duci la azil… // Pentru toţi eşti acum nedorit, nechemat / Oare asta ţi-e soarta la care-ai visat? / Fruntea grea şi înaltă în palme ţi-o strângi / Retrăieşti tot ce-ai fost…şi începi iar să plângi. // Să-i urăşti? Ştii prea bine, nu poţi… tu nu poţi / Te cuprinde o milă de toate… de toţi. / Anii tăi ţi se par fără sens… şi deşerţi / Pe acei ce-ţi greşesc i-nţelegi… şi îi ierţi… // Este greu să trăieşti, dar mai greu e să mori / Când nu-s bani de comând, de pomeni sau de flori / Este grea coborârea în recele lut… / Pentru ce ai trăit? Pentru ce te-ai născut!?” (Clement Antonovici, „Poeme”, 1997)” (Cezar Straton, „Un mic eseu in memoriam prof. Clement Antonovici și prof. Corneliu Duceag”, în „Crai nou”, 30 decembrie 2020).

Dar Clement Antonovici, în spațiul său liric, nu a practicat niciodată „simplitatea umilă a tonului de rugăciune”, cum crede universitarul Diaconu, ci simplitatea rapsodică, baladescă, de o totală sinceritate a trăirilor și a mărturisirilor lor, pentru că „Pe meleagul ăsta sfânt / Orice dor s-alină, / Rai de cântec pe pământ, / Mamă Bucovină!”, iar „Tot ce creşte-aicea azi / Cântă cu trecutul”.

Unor minți prea sofisticate, dar ne-hăruite liric, nu au să le placă niciodată reminiscențele bolintinene ale unei lirici contemporane, în care  „Frumuseţile rămân / Cântec în lumină. / Te cuprind cu drag la sân, / Mamă Bucovină!”.

Clement Antonovici era un om vesel, veșnic pus pe glume, care savura în mod egal o poezie bună (clasică sau modernă) sau un banc inspirat. El era exponentul sau, mă rog, efigia bucovinismului. În poezia sa, Antonovici era mult prea riguros influențat de profesorul de limba română de la Liceul Economic din Suceava, de rigorile rigide ale gramaticii și ale exprimării corecte, care, dacă ar fi chiar corectă, de-a lungul timpului, și nu doar o convenție, nu ar mai fi apărut poezia ca tentație a unei corectitudini desăvârșite. L-am respectat și îi respect memoria. Nopțile lui de inefabil, de evoluția a florii de pe ram înspre fruct, merită prețuire (I. D.).